Nu poţi scoate mă-ul din români

Am întâmpinat cu bucurie ideea că un film românesc se aventurează dincolo de fruntarii şi nu oricum, ci exploatând fascinantul univers al fluierătorilor Silbo din Insulele Canare.

La Gomera al lui Corneliu Porumboiu este povestea unui poliţist român corupt care călătoreşte pe insula eponimă, pentru a învăţa limbajul cu pricina, cu scopul de a-l elibera din închisoare pe un traficant de droguri. Totul este facilitat de o damă bine, ca în orice neo-noir care se respectă.

Peisajele care deschid filmul sunt superbe, premisa era incitantă, se vorbea când în română, când în spaniolă, când în engleză, ce să mai, totul părea menit pentru exorcizarea stilului şi tematicilor acelora meschine ale cinematografiei neaoşe.

Dar nu.

Pentru că La Gomera are ambiţia de a avea o structura narativă vădit tarantinoniană (chiar cu titluri de personaje pentru fiecare capitol), ne vedem rapid purtaţi în Bucureşti, iar poliţistul care stă la filaj într-o dubă se întoarce la un moment dat să mănânce dintr-o cutie de polistiren, aceea pe care o cunoaşte toată România care nu mai găteşte.

Atunci mi-a dat un fier ars prin inimă.

Şi temerile nu au întârziat a-mi fi confirmate.

La Gomera este o suită de răsturnări de situaţie care se vor spectaculoase, dar care, utilizate în exces, chiar şi aplicând permisivitatea logică a filmelor de gen, devin ridicole. Pastişele după pelicule celebre similare (inclusiv scene de sex artistic sau cuţite la duş) sunt torpilate de stilul lui Corneliu Porumboiu, acela din Poliţist, adjectiv, unde retrospectiv gândindu-mă, lentoarea avea oarece sens în conturarea atmosferei.

Însă fractura cea mai mare este la nivel de actori.

Cei din partea spaniolă sunt pitoreşti, ameninţători, aducându-mi aminte în anumite momente de lumea demiurgic-mafiotă din Pájaros de verano.

De cealaltă parte, ai noştri. Ca să fiu mai sugestiv, imaginaţi-vă că, într-un aeroport din străinătate, aşteptând să vă întoarceţi în ţară, auziţi deodată Cântec de cătănie a lui Ionuţ Fulea dată la maxim pe un telefon, başca un „Hai să-mi bag p**a!” din apropiere. Ah, dulcele parfum al patriei!

Partiturile şi interpretările românilor din La Gomera utilizează intens pe „mă”.

Ce facem, mă?

Unde te duci, mă?

Crezi că scapi, mă?

Mă-ul n-ar fi în sine singura problemă, însă prestaţiile româneşti au o blazare şi o îngroşare a efectului aşa-zis actoricesc, încât contrastul cu naturaleţea confraţilor hispanici (vezi numai discursul domol şi sinistru al naşului din Canare) este ca o pată de cerneală spoită cu seringa pe Las Meninas.

Campioni la a agasa sunt femeia fatală Gilda, procuroarea Magda şi poliţistul Alin. Cât despre Vlad Ivanov, un actor pentru care am o stimă deosebită, am să încerc să fiu finuţ:

N-ar fi trebuit în veci să accepte rolul ăsta.

Pe cât de neconvingător e aici, unde apare pe toată durata filmului, pe atât de pregnant şi-a făcut simţită prezenţa în cele câteva minute din Toni Erdman, ca să nu mai zic de inubliabilul dom’ Bebe.

Acum, să nu credeţi că m-am plictisit la La Gomera. Dimpotrivă, am râs bine de tot.

Dar nu din motivele pe care şi le-au dorit realizatorii.

P.S. La întrebarea febrilă din ochii voştri care îmi parcurg rândurile, vă răspund afirmativ:

Da, există şi în La Gomera o scenă în care cineva soarbe din ciorbă.

Lasa un comentariu.