Dezlegare la fetișism

Nu încurajez adorația extremă față de obiecte, mă entuziasmez în fața unui chip artistic cioplit, însă nu mă închin lui, dar, cu toate acestea, când am deschis coletul de la prietenii de la librăria online Libris (a căror politică de implicare socială este de toată isprava), nu m-am putut abține și am strâns la piept Istoria cărților de Martin Lyons.

Veți înțelege de ce, dacă veți ajunge să o deschideți vreodată pe a voastră, pentru că pe mea nu o dau nici sub amenințarea cu imprecații de tot neamul.

Este minunat editată, cu imagini de o calitate excepțională și cu texte explicative, scurte la fiecare capitol, dar care, însumate, compun o poveste grandioasă a unei invenții care, alături de roată, rezistă de secole, ba chiar milenii, fără a avea nevoie de îmbunătățiri radicale.

Evident, prima parte este dedicată perioadei când cartea era aproape un artefact, iar parcurgerea acestor pagini are ceva de documentar de artă. Mie, unuia, mi-a catalizat amintirea momentulelor când, în peregrinările mele, admiram Cartea din Kells (un fel de Capelă Sixtină a miniaturilor medievale) sau îmi țineam respirația în fața uneia dintre primele Biblii editate de Gutenberg, uitând de rucsacul lăsat pe bancă, fapt care m-a făcut aproape suspect de terorism în ochi supraveghetorilor.

Dar, pe măsură ce democratizarea realizării și consumului de carte tipărită s-a întețit, informațiile devin mai complexe și apar detaliile inedite legate de lupta pentru drepturile de autor sau modul cum a operat cenzura de-a lungul timpului.

Și apropo de democrație, deși volumul se concentrează pe Europa, nu lipsesc incursiunile pe diverse coordonate geografice sau culturale ale mapamondului, iar imaginea de ansamblu nu se poate rezuma decât într-un slogan care vă este, probabil, cunoscut:

Unitate în diversitate.

Indiferent de era, durata și locul zbuciumatei sale existențe, omul a avut întotdeauna în carte un prieten de nădejde.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte care e atât de frumoasă, încât mai că nu bagi de seamă cât este de instructivă.

P.P.S. Am prezentat Istoria cărților suratelor sale din biblioteca mea personală și a fost dragoste la prima vedere, după cum puteți vedea mai jos.

Poezie în culoare

Una dintre cele mai frumoase vizite fortuite într-un muzeu s-a petrecut în Florența, când, având o oră de pierdut până la ascensiunea în grandioasa cupolă proiectată de Brunelleschi deasupra catedralei Santa Maria del Fiore, am intrat în cel dedicat unor civilizații tradiționale, variind de la eschimoși la înspăimântătorii vânători de capete din Borneo.

Clasic în structură, ba chiar lipsit de explicații în altă limbă decât italiană, acest lăcaș de cultură și memorie m-a copleșit prin bogăția exponatelor și prin estetica lor, uneori șocantă, dar întotdeauna țintind către același coordonate ale umanului pe care le-au atins și celelalte capodopere florentine.

Ca realizare cinematografică, Gabbeh ar merita vizionat într-un astfel de muzeu.

Titlul denumește un tip de covor țesut de populațiile semi-nomade Qashqai din Iran, care se disting de clasicele artefacte de acest fel din regiune prin faptul că sunt veritabile cronici nescrise și colorate simbolic ale unor destine de mult pierdute.

Un cuplu de bătrâni merge la un izvor, pentru a spăla un astfel de covor, iar o tânără cu un port nu foarte diferit de la soției în vârstă apare și își deapănă o poveste de iubire căreia i se opun cutume și o structură familială rigidă.

S-a constatat în nenumărate rânduri că acele populații care nu dezvoltat o cultură scrisă și au rămas în preistorie, așa cum o definea Lucian Blaga în Ființa istorică, nu au percepția timpului și a succesiunii evenimentelor precum omul modern și nici nu sunt interesate de realismul care îl domină pe acesta.

Aceasta trăsătură se manifestă pregnant în Gabbeh, de aceea este posibil ca modul în care se desfășoară ceea ce vag putem numi acțiune să deruteze la început.

Însă, așa cum obiectele din muzeul florentin mi-a glăsuit fără greșeală, tot așa și filmul regizat de Mohsen Makhmalbaf se încheagă treptat și devine nu doar un fabulos document etnografic, ci și o veritabilă poezie a culorii.

Obiceiurile și practicile ancestrale sunt relevate artistic, fără ca imagini explicite precum cea în care o oaie dă naștere unui miel plăpând să pară prozaice. Tot ce învățăm despre acești oameni pentru care viața este o perpetuă transhumanță se desprinde din țesătura evenimentelor pe care le toarcem dintr-un sublim caier vizual și auditiv.

Departe de a fi apologia unei existențe bucolice, plasarea în clanul rătăcitor a unui personaj care s-a șlefuit la oraș introduce ambivalența cutumă vs. sentimente autentice și educație vs. tradiție.

Persia istorică este tărâmul poeziei, iar Gabbeh este construită exclusiv din lirism.

Într-unul dintre episoadele seriei The Day the Universe Changed, James Burke opina că, înainte de invenția scrisului, poezia era principala tehnică mnemotehnică, dar și soluția omului acelor vremuri de a distila complexitatea existenței.

În Gabbeth, această poezie se manifestă în două forme.

Una este a graiului. Cele mai multe dintre replici sunt ca niște versuri și, chiar dacă nu rimează, au muzicalitate sau sunt rostite ca și cum ar fi cizelate cu grija unui bijutier. Scena în care orășeanul cam trecut o pețește pe o localnică mult mai tinerică este zenitul oralității lirice a peliculei.

Cealaltă este cea a culorii. Puteți foarte bine să uitați tot ce v-am spus pănă acum și să admirați imaginile acestui articol.

Fiecare poate fi un tablou, iar acelea în care femeile iraniene străbat imensitatea câmpiilor în acele rochii minunate nu sunt cu nimic mai prejos față de întinderile cu maci ale lui Renoir.

Și, dacă e să distilăm frumusețea din Gabbeh, aceasta nu poate fi întrupată decât în figura protagonistei (Shaghayeh Djodat).

După ce am parcurs tot Atlasul frumuseții al Mihaelei Noroc, am constatat că am zăbovit cel mai mult și mai des la femeile din Iran.

Ce să fie oare pe acest platou care produce istorie din vremuri imemoriale, încât să zămislească niște urmașe ale Evei așa pline de nuri?

Nu știu, dar alte lucruri îmi sunt clare.

Iranul e mai mult decât ce auziți la știri, Gabbeh este un ambasador care ar înmuia și pe cei mai acerbi dușmani ai săi, iar pe mine m-a făcut să îmi prețuiesc și mai abitir covoarele oltenești pe care le am în casă.

Dacă nu mai vine Shakespeare la noi, mergem noi la Shakespeare (7)

Să forfechezi o operă de Shakespeare în scopuri filmice este o operațiune riscantă.

Este o impietate mântuită de un singur lucru: rezultatul de calitate.

Richard III, regizat de tizul său, Richard Loncraine, ajutat la scenariu chiar de Ian McKellen, este produsul unei astfel de compresii reușite.

Povestea îl urmărește tot pe ambițiosul diform și lipsit de scrupule, care calcă pe cadavre pentru a ajunge pe culmile puterii, însă acțiunea este plasată într-un Albion interbelic, aristocratic și fascistoid, iar personajele pe care le manipulează, seduce și omoară sunt reduse la minimul necesar interacțiunilor care îi relevă sinistra personalitate.

Chiar și schematici, acești pioni care cad unul după unul în fața unui nebun cu aspirații de rege benefiază de interpretări ale unui distribuții fabuloase: Annette Bening, Nigel Hawthorne, Maggie Smith, Robert Downey Jr., Jim Broadbent sau Kristin Scott Thomas.

Dar, ca într-o aplicare extremă a principiului lui Pareto, Ian McKellen ocupă cea mai mare parte a timpului și aproape monopolizează tot ce înseamnă admirație generată de acest film.

Rolul lui Richard III este unul care nu prea lasă loc de manevră și ambiguități (așa cum este cel al lui Shylock, de pildă), fiind mai mult un prilej pentru un actor să-și etaleze capacitatea de a etala duplicitate, sarcasm și abilități fizice, dar și pentru un privitor de a se delecta cu spectacolul unei infamii pe care, și fără s-o recunoască, ajunge să-o savureze.

Ian McKellen este încântător prin expresivitate chiar și în cele mai sumbre momente ale sale. Ritmul alert al desfășurării secvențelor care îl au în prim-plan nu știrbește cu nimic din elocvența manifestărilor și din plăcerea pe care o provoacă.

Dimpotrivă, la final, m-am pomenit rememorând o mulțime dintre scenele în care figura schimonosită a trecut de la un aer mieros la o căutătură odioasă și simțind o încântare pe care de obicei o asociez cu retrăirea unor experiențe pozitive și contemplative.

Acesta este miracolul artei!

Decorurile și costumele din Richard III sunt atât de reușite, încât îți atrag atenția chiar și dacă filmul nu îți lasă prea multe momente de răgaz. În special, ideea de a folosi actuala clădire a Modern Tate Gallery, profilându-se în depărtare drept un Turn al Londrei mai lugubru decât cel real, mi s-a părut strălucită, ca și modul în care una dintre replicile legendare ale piesei (nu vă jignesc, spunându-vă care) este integrată unui univers lipsit de necuvântătoare.

Astăzi este 23 aprilie, data morții lui William Shakespeare.

Cel puțin așa spun enciclopediile, precum că, grație unui Richard III precum cel al lui Ian McKellen, bardul din Stratford-upon-Avon e la adăpost față de sistematica ofensivă a nemilosului Timp.

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Situația în lume pare nemaivăzută multora, dar oare așa este? O ediție specială a acestei sub-rubrici de recenzii este dedicată aflării răspunsului la această interogație.

Plagues in World History – așa cum o arată și titlul, cartea lui John Aberth este o succintă prezentare a celor mai importante molime care s-au abătut asupra omenirii. Dacă despre Marea Ciumă și epidemia de gripă spaniolă din 1918-1919 am lecturat descrieri mai detaliate, pe care le veți găsi în continuare, grație acestui volum mi-am făcut o imagine completă și despre alte afecțiuni năprasnice, precum tuberculoza, holera sau febra tifoidă. Lupta împotriva fiecăreia are ceva ce poate fi regăsit în prezent, dar merită menționat modul în care oamenii de știință ai secolului al XIX-lea au acționat în privința holerei, căreia i-au dat de cap într-un fel pe care azi l-am numi procesarea de Big Data. Capitolul despre SIDA este oarecum diferit, deoarece această maladie este cea mai recentă și cea care încă mai suscită reacții diverse din punct de vedere al mentalităților care o înconjoară și al tratamentului pe care îl necesită. Concluzia generală: lupta omului cu boala este veche de când istoria și nu se va sfârși decât odată cu istoria.

The Great Mortality – îmi pare rău, trebuie să vă spun încă de la început: am râs copios la această poveste detaliată a celei mai nasoale epidemii pe care a cunoscut-o omenirea vreodată. John Kelly reușește cumva să infuzeze relatările despre Moartea Neagră în diverse părți ale Europei cu un umor nepermis de bun, fără a face rabat de la erudiție sau de la coerența expunerii. Metodic, autorul prezintă ravagiile produse de ciumă urmând conturul continentului și extrăgând mărturii de la variatele surse contemporane tragediei. Dar nu cifrele te țin captiv în această lectură, ci panoplia reacțiilor umane, care, așa cum bine sublinia Andrew Cuomo (guvernatorul statului New York, unul dintre campionii decenței și eficienței luptei împotriva Covid-19 în SUA), variază de la și mai rele din partea celor răi la și mai bune din partea celor buni. Sub condeiul cui trebuie, istoria este cea mai amuzantă poveste, chiar și când nu-i poți spune frumoasă.

The Great Influenza – iată că ne apropiem și de zilele noastre, atât cronologic, cât și medical sau societal, cu această monumentală frescă a impactului gripei spaniole în anii 1918-1919 în Statele Unite ale Americii. Acest mic neajuns, de a se referi doar la o singură țară, trece neobservat după ce te afunzi în povestea pe care John M. Barry o compune ca pe un film grandios. Actorii sunt diverși oameni de știință, fiecare reliefat de către autor cu un veritabil fler de romancier, fiecare depunând strădanii contra cronometru, iar cadrele mai largi copleșesc prin bogăția informațiilor, dar și prin frapantele asemănări cu tot ce se întâmplă în zilele noastre. Corupția și prostia unor oficiali, lipsa de de transparență a autorităților, senzația de neputință în fața avansului contagiunii, criza personalului medical, penuria echipamentelor de protecția, nu e nimic din ce a ținut titlurile ziarelor în ultima vreme care să nu regăsească în această carte. Reconfortant? Da și nu. Un lucru e cert – acea boală a lovit mai crunt în specia umană decât o face Covid-19. Ori prezentul virus e mai blând, ori suntem totuși mai pregătiți și mai uniți decât am fost vreodată. Oricum, eu aleg să văd partea plină a vasului Petri. Câtă vreme respirăm, suntem încă în viață. Iar viața este speranță.

Aveți grijă de voi!

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Vreau o lume cu piramide

Într-un film pe care l-am văzut recent, unui personaj i se adresează o întrebare de o profunzime esențială:

Vrei să trăiești într-o lume cu sau fără piramide?

Răspunsul atârnă foarte mult de ce înțelegem prin ”piramidă”.

Piramida este simbolul realizărilor ieșite din comun de care e în stare civilizația umană.

Piramida este, însă, și simbolul asupririi celor mulți pentru satisfacerea vrerii unuia singur.

Triumph des Willens (Triumful Voinței) al lui Leni Riefenstahl este o piramidă, cu toată ambivalența semnificațiilor de mai sus.

Filmul este un lungmetraj de propagandă, menit a slăvi imaginea lui Adolf Hitler și a Partidului Nazist, așa cum își propun a se afișa în cadrul congresului ținut cu mare fast și desfășurare de forțe la Nürnberg în 1934.

Subiectul are șanse să stârnească repulsie multora, însă, ca artefact al începuturilor cinematografiei, dar și ca valoare documentară, este neprețuit.

Chiar și fără a beneficia de informații despre modul cum a fost realizată această producție, nu poți să nu fi impresionat de cadrele excepțional compuse, de deplasarea impecabilă a camerei și de montajul care alternează prim-planuri cu imagini de o amploare înspăimântătoare.

În volumul 1001 de filme de văzut într-o viață, eforturile din spatele acestei impecabile și monstruoase mostre de publicitate politică apar ca deopotrivă de fascinante:

Riefensthal a dispus construirea unor noi poduri și căi de acces, a unor turnuri de iluminat și șine speciale pentru aparatele de filmat, chiar în centrul orașului. Desfășurând 30 de aparate de filmat și o echipă de 120 de tehnicieni […] documentarul, după șase luni de montaj, a fost redus la două ore, compus din secvențe selectate cu grijă și reprezentând circa 3 la sută din lungimea inițială a peliculei […].

Dincolo de analiza sintaxei fără cusur, pe care niciun manual de cinematografie serios nu ar trebui să o ocolească, a viziona Triumph des Willens după ce evenimentele au continuat și au avut deznodământul pe care îl cunoaștem prilejuiește niște revelații surprinzătoare.

Ca pasionat și veșnic învățăcel al istoriei, mă străduiesc și cred că reușesc mulțumitor să o citesc și o analizez sine ira et studio. Așa l-am putut urmări pe Hitler pe întreaga durata a filmului, fără vreo senzație de greață, cu răsplata remarcării mai multor aspecte.

Verva oratorica era incontestabilă, însă exista în persoana și manifestările sale o doză considerabilă de bufonerie. Printre multe alte detalii, am sesizat și că se ridica în vârful picioarelor în momentele de mare emfază.

Așa cum procedează și Donald Trump.

Pe de altă parte, în comparație cu aplombul pe care îl punea în fiecare discurs, cele a ciracilor săi erau mediocre spre ridicole.

Toți, fără excepție, țipau din toți bojocii, așa că o mică lecție este că dogonii aveau mare dreptate obligându-i pe cei care voiau să ia cuvântul în adunarea bătrânilor să stea într-o încăpere cu tavanul jos.

Apoi, este aproape rizibilă tentativa lui Hitler, dar și a noii conduceri a trupelor SA, de a mima coeziune, deși filmul este făcut după Noaptea Cuțitelor Lungi.

Vorba ceea: Când știi că un politician minte? I se mișcă buzele.

Figurile care l-au înconjurat pe Führer în sinistra lui epopee n-au nimic glorios la rându-le. De pildă, Hermann Göring mi s-a părut un fanfaron fără nimic cazon în ținută, ci mai degrabă un individ care nu se dă jos din mașină decât ca să mai ia o shaorma cu de toate.

Ne imaginăm Germania nazistă drept complet acaparată de Hitler și mașinăria sa instituțional-propagandisticp.

Discursurile din documentarul lui Leni Riefenstahl relevă că, deși ajunși la putere, național-socialiștii încă mai aveau de lucru, deci încă mai erau entități care le-ar fi putut fi potrivnice.

Aceasta este o lecție în sine – nicio dictatură nu cade din cer, instaurarea ei este un proces complex și care necesită timp.

Timp în care opoziție are obligația să facă tot ce poate pentru a-i pune stavilă.

Mai presus de toate extrapolările, însă, Triumph des Willens mi-a definitivat răspunsul la interogația cu care am început acest articol:

Vreau o lume cu piramide, dar nu cu unele noi.

Vreau o lume în care să protejăm și să studiem piramidele vechi.

Au multe învățăminte de dezvăluit.

Motivul suprem să ai Netflix în perioada asta

Da, știu, La Casa de Papel sau Friends, The Revenant sau Inception și alte câte și mai câte.

Dar, pentru mine, motivul suprem de a avea Netflix, acum, dar și oricând altcândva, este că mi-a oferit ocazia să văd și să revăd comorile din acel tezaur inestimabil care este filmografia Studiourilor Ghibli, omologul japonez și deopotrivă de vrednic al Studiourilor Disney și al Pixar de la Hollywood.

Evident, numele care se impune este genialul Hayao Miyazaki și mă voi delecta în a enumera toate creațiile-i animate care m-au amuzat, încântat sau adâncit în gânduri de-a lungul timpului:

Kaze no tani no Naushika/ Nausicaa – film emblematic, în care cineastul nipon ne propune multe dintre marile sale teme și motive: personaj principal de gen feminin, o lume fantastică, dar coerentă, avertismentul ecologic, imagini uluitoare și colorate, precum și pasiunea pentru zbor.

Tenkû no shiro Rapyuta/ Castle in the Sky – un film mai puțin complex, dar extrem de dinamic, în care aventurile în văzduh sunt exploatate la maxim și în care Miyazaki se lasă în voia uneia dintre multele sale reinterpretări ale unor repere ale culturii occidentale, al cărei mare admirator este – Laputa, tărâmul mitic al științei (ambivalent redată ca binecuvântare și blestem) din Călătoriile lui Gulliver.

Tonari no Totoro/ My Neighbour Totoro – dacă e să începeți minunata epopee a filmelor lui Hayao Miyazaki, musai să fie acesta, pentru că oferă de toate, și pentru cei mici, și pentru cei mari – creaturi adorabile (Totoro a devenit mascota Studiourilor Ghibli, dar ce ziceți de autobuzul-pisică?), personaje în care ne putem regăsi cu toții, un mesaj cu tâlc și un optimism de care avem mare nevoie.

Majo no takkyûbin/ Kiki’s Delivery Service – într-o perioadă când suntem atât de dependenți de curieri, un film despre o micuță vrăjitoare care, călare pe mătura ei și ajutată de un motan irezistibil, livrează diverse bunuri și face tot felul de fapte bune, nu poate decât să ne meargă și mai mult la suflet.

Kurenai no buta/ Porco Rosso – un film cu o tematică mai matură (exemplu, satira la adresa masculinității bățoase), al cărui protagonist, un pilot cu figură de porc (da, de porc!) din perioada interbelică, trezește zâmbete inițial, pentru ca apoi să lase să răzbată un discret omagiu adus acelui extraordinar aviator și povestitor care a fost Antoine de Saint-Exupéry.

Mononoke-hime/ Princess Mononoke – poate cel mai japonez dintre filmele lui Miyazaki, mai ales prin modul cum utilizează elemente și personaje ale mitologiei naturale nipone, toate în slujba unui mesaj de o perpetuă și tristă actualitate – răul pe care îl facem planetei noastre.

Sen to Chihiro no kamikakushi/ Spirited Away – nestemata coroanei lui Hayao Miyazaki, filmul care i-a adus Oscarul pentru cel mai bun lungmetraj de animație, un basm desăvârșit în formă și fond despre o fetiță care pătrunde într-un lume magică, populată de creaturi care vor fascina copii și adulți, fără excepție.

Hauru no ugoku shiro/ Howl’s Moving Castle – cu o intrigă asemănătoare cu Spirited Away, această creație impresionează în primul rând prin universul vizual al mecanicii animate (castelul eponim este o încântare în sine), totul pe fundalul unor trimiteri către societatea Imperiului Austro-Ungar la apogeul rafinamentului său.

Gake no ue no Ponyo/ Ponyo – în această splendidă și mai puțin tragică reinterpretare a basmului Micuței Sirene, Miyazaki nu se mai înalță în văzduh, ci se cufundă în adâncul oceanului, cu rezultate emoționante și spectaculoase, punctate de inteligente avertismente ecologice.

Kaze tachinu/ The Wind Rises – ajuns la senectute, maestrul japonez al animației se lasă în voia nostalgiei și compune o biografie romanțată a unui inginer aeronautic japonez din al Doilea Război Mondial, în care se îmbină pasiunea creatorului și orbirea omului de știință, ignorant față de utilizarea nefastă a invențiilor sale, la care se adaugă și o poveste de dragoste frumoase și triste.

Dar, pe lângă creațiile lui Hayao Miyazaki, merită explorate și cele ale celuilalt co-fondator al Studiourilor Ghibli, Isao Takahata:

Hotaru no haka/ Grave of the Fireflies – o poveste atât de dureroasă, dar atât de sugestiv spusă, încât, dacă la finalul ei nu aveți ochii umezi, ori aveți probleme cu glandele lacrimale, ori sunteți de piatră.

Omohide poro poro/ Only Yesterday – o tânără își rememorează copilăria, o idee simplă, dar pe care cineastul nipon o pune în scenă cu o grație și o inteligență emoțională deosebite.

Heisei tanuki gassen ponpoko/ Pom Poko – o fabulă aproape lafontainiană, despre o comunitate de ratoni care luptă cu rechinii imobiliari care vor să le distrugă pădurea; dincolo de faptul că personajele sunt unul mai simpatic decât altul, deoarece tematica este similară cu a multor producții ale lui Miyazaki, acest film merită văzut pentru o foarte interesantă comparație stilistică.

Kaguyahime no monogatari/ The Tale of the Princess Kaguya – un basm care începe precum ale noastre (un copil cu origini nobile și înzestrat cu puteri magice, găsit și crescut de părinți adoptivi simpli și iubitori), dar care nu se lasă în niciun moment încadrat în canoane și care beneficiază de o animație superbă, tocmai pentru că pare atât de simplă în anumite momente.

Chiar acum am aruncat am scris ”Ghibli” în căsuța de căutare de la Netflix și au apărut atâtea titluri pe care nu le-am văzut, încât cred că mă prinde sfârșitul stării de urgență și nu mă voi fi delectat cu toate.

Aveți grijă de voi și priviți filme bune!

Încă o alternativă la Zeffirelli

Dacă, de Paşte, doriţi să vedeţi un film despre Iisus şi deja ştiţi Jesus of Nazareth al lui Franco Zeffirelli pe de rost, The Greatest Story Ever Told al lui George Stevens nu vă e la îndemână, iar The Passion of the Christ al lui Mel Gibson nu vă e pe plac, o alternativă ar fi The Last Temptation of the Christ al lui Martin Scorsese.

Bineînţeles, o relaxare a pretenţiilor doctrinare este obligatorie, altfel o să vă simţiţi ofensaţi de abordarea acestei pelicule.

Ideatic, se bazează pe romanul cu acelaşi nume al lui Nikos Kazantzakis şi accentuează metafora cupei pe care Mântuitorul ar vrea-o îndepărtată, precum şi conflictul astfel rezultat între o misiune înaltă şi aspiraţii mundane.

Privit în această cheie, The Last Temptation of the Christ nu mai aşa şocant în substanţă, deşi, la vremea lansării, i-a enervat într-atât pe unii habotnici, încât Scorsese a fost nevoit să umble cu gărzi de corp o bucată de vreme.

De fapt, după un început îndrăzneţ, povestea se aşează treptat în matca succesiunii episoadele biblice emblematice, totul culminând cu o secvenţă contrafactuală nu foarte subtilă, dar la fel de bine realizată precum restul producţiei.

Probabil că nervii obtuzilor au fost inflamaţi tocmai de această deosebită calitate artistică a filmului. Or fi intuit unii dintre ei că forma dictează uneori fondului, aşa cum a înţeles papalitatea când a dezlănţuit barocul împotriva Reformei.

Silit de un buget redus şi constrâns de un calendar pe fugă, Scorsese dă aici adevărata măsură a valorii sale. E aproape ridicol că Oscarul, pentru care această peliculă i-a mai adus o nominalizare, i-a venit peste ani pentru The Departed, care, excelent altminteri, e departe de prinosul de energie creativă manifestat în acest proiect cinematografic.

Filmat printre peisajele aride şi ruinele pitoreşti din Maroc, The Last Temptation of Christ are atât un aer de reconstituire istorică precum mini-seria lui Zeffirelli, cât şi un nimb de atemporalitate.

La această din urmă impresie a contribuit, fireşte, şi divina coloană sonoră compusă de Peter Gabriel, care a reunit sunete şi voci din diverse părţi ale lumii. O mare nedreptate pentru care membrii Academiei vor da socoteală la Judecata de Apoi este lipsa unei nominalizări pentru această meditație muzicală pe care o ascult periodic şi care mă pune în legătură cu metafizicul.

O alegere esenţială pentru eficacitatea emoţională a unei creaţii cinematografice cu o asemenea tematică este întotdeauna persoana actorului care îl interpretează pe Iisus.

Ca şi fiecare dintre confraţii amintiţi mai sus, şi Scorsese la rându-i s-a dovedit inspirat aplecându-se asupra lui Willem Dafoe, superb în pendularea continuă între figură mesianică şi fiinţă plăpândă, între siguranţă şi şovăială, între hieratism şi carnalitate.

Nenumărate scene relevă această perpetuă zbatere interioară, dar aceea în care reuşita sa actoricească, dar şi cea regizorală a lui Scorsese ating zenitul este învierea lui Lazăr. Accepţi sau nu simpla idee a acestui moment, însă n-ai cum să te sustragi tremurului interior pe care îl generează.

Există astfel de miracole? Nu ştiu, însă arta de a le înfăţişa este ea însăşi un miracol.

Din restul distribuţiei, onorabile, fără a fi strălucitoare, se remarcă Harvey Keitel, un Iuda ambiguizat (şi asta are darul să zgândăre pe cei închistaţi în iconografii unidimensionale), precum şi David Bowie (da, chiar el) într-o scurtă, dar foarte de efect apariţie drept Pilat din Pont.

Am ales să vă vorbesc despre The Last Temptation of Christ astăzi, pentru că este o zi de Paşte.

Însă filmul e despre oricare dintre zile, despre oricare dintre noi.

Este despre alegerile pe care le facem între familie şi carieră, între plăceri personale şi implicare socială, între dopamina prezentului şi oxitocina viitorului.

Înăuntrul meu erau străvechi forțe omenești și preomenești, întunecate, ale celui Viclean; înăuntrul meu erau străvechi forțe omenești și preomenești, luminoase, ale lui Dumnezeu; iar sufletul meu era câmpul de luptă unde aceste două armate se loveau și se uneau.

Luptă mare; îmi iubeam trupul și nu voiam să piară; îmi iubeam sufletul și nu voiam să decadă; mă căzneam să împac aceste două forțe cosmogonice potrivnice, să simtă că nu sunt dușmani, sunt colaboratori, și să se bucure, să mă bucur și eu împreună cu ei, de armonie.

(Nikos Kazantzakis, Ultima ispită a lui Hristos)

Dacă nu mai vine Shakespeare la noi, mergem noi la Shakespeare (6)

Deși pe Shakespeare îl simți în plenitudinea splendorii în engleză, există o sumedenie de ecranizări remarcabile din afara lumii anglofone.

Gamlet este una dintre ele, în ciuda unor slăbiciuni izvorâte din înseși calitățile-i artistice.

Filmul lui Grigori Kozintsev este realizat cu vădite ocheade aruncate către versiunea clasică a lui Laurence Olivier, dar cu o abordare psihologică diferită.

Protagonistul, interpretat de Innokenti Smoktunovski, nu este atât de șovăielnic cum am fost obișnuiți să îl privim pe Hamlet, ci mai degrabă agresiv și chitit să răstoarne puterea celui care i-a uzurpat dreptul la succesiune.

Cea mai elocventă dovadă a acestei caracterizări este legendarul monolog, care nu este rostit, ci redat ca un flux de gânduri interioare, derulate în timp ce personajul se lasă mângâiat de sunetul valurilor care lovesc stâncile de la Elsinore.

În rest, acest Hamlet este dinamic și nu pare sărit de pe fix nici în momentele când mimează nebunia.

Aceste zbateri ale sale apar, însă, drept firești, văzându-le plasate într-o curte regală în toată regula, cu costume și etichetă renascentistă, populată de ambasadori, curteni și nenumărați soldați.

Filmat în decoruri de interior somptuoase, precum și în fortăreața ca un cuib de vulturi Ivangorod (astăzi în Estonia), Gamlet este o încântare pentru privire și pentru auz. Acesta din urmă este privilegiat să asculte o coloană sonoră ca o poveste în sine, compusă de însuși Dmitri Șostakovici.

Dar în această splendoare regizorală am întrezărit semnele unui mare orgoliu.

Ca și câțiva ani mai târziu, în colosalul Voina i mir, și în acest film, cinematografia sovietică a vrut să dea măsura imenselor ei capacități.

Și a reușit, fără doar și poate. Fiecare dintre momentele emblematice ale supremei tragedii shakespeariene este construit ca pentru a fi pus în manuale peste ani și ani.

Rătăcirea psihică a Ofeliei (o nespus de frumoasă Anastasia Vertinskaia) sau acel scurt puseu de remușcare al lui Claudius (Mikhail Naznanov, charismatic și detestabil), a cărui umanizare este esențială pentru drama ca întreg, sunt veritabile mostre de colecție ale potențialului expresiv a celei de-a șaptea arte.

Însă, în această ambiție, ceva din poezia cuvintelor lui Shakespeare se pierde. Și nu, n-are legătură cu diferența lingvistică.

Poate, dacă ar fi fost vorba despre o altă piesă, această apăsare estetică ar fi funcționat mai bine.

Însă Hamlet este giuvaierul cel mai de preț din tezaurul pe care ni l-a lăsat bardul de pe Stratford-upon-Avon, tocmai pentru că ne conduce mai adânc în abracadrantele meandre ale sufletului omenesc decât o face oricare altă creație a sa.

Gamlet nu vrea să foreze până în abis, ci doar să zidească ghizduri superb decorate în jurul unei fântâni de suprafață.

Dar nu este, oare, această libertate de a alege supremul dar pe care ni l-a făcut William Shakespeare?

Fiecare poate uza de ea.

Regizorul, actorul și, în ultimă instanță, spectatorul.

Călătorind pe meridianele literaturii – Debusolări slovene în New York

Deoarece a călători fizic este peste putință în aceste vremuri de restriște, m-am gândit să reactivez voiajul literar, poposind pe tărâmul romanescului modern sloven cu Observatorul lui Evald Flisar.

De fapt, Ljubljana este doar punctul de plecare al acestei cărți, deoarece acțiunea și revelațiile ei au loc cu precădere într-un New York pe care autorul îl schițează cu îndemânarea cuiva care îl cunoaște intim.

Protagonistul este un tânăr pe nume Simon, cu aspirații dramaturgice și o sexualitate voaieristă, care se recomandă drept Barton Fink. Știrea că mai are un an de trăit și întâlnirea fortuită (sau predestinată?) cu un om al străzii mai înțelept decât am fi tentați să credem îl conduce într-o călătorie peste ocean, în ”Orașul care nu doarme niciodată”, unde se vede prins într-o afacere tenebroasă și filosofică, avându-l în prim plan pe un anume Vincent Vega care arată ca Al Pacino și la telefon sună precum Dustin Hoffman. Pe parcurs ajunge să interacționeze cu un psihologul Woody Allen și cu suferinda de SIDA Uma Thurman, să se ferească de un individ amenințător, leit Bruce Willis, și să exploreze diverse fațete ale atitudinii față de iminența morții și ale sensului vieții.

Bănuiesc că e clar că lui Evald Flisar îi plac jocurile intertextuale.

Așa merită privit Observatorul său.

Ca roman de suspans, este deficitar.

Ca roman existențial, este searbăd.

Dar împreunarea lor funcționează precum acele puzzle-uri pe care le realizezi online, fragmentare până le termini, dar care se metamorfozează în imaginea de ansamblu, facând să dispară contururile pieselor.

Iar dacă originalitatea nu este un punct forte al ambiției lui Flisar, nu îi pot para săgeata de subtext.

Exact acele lucruri care îmi umplu viața cel mai mult, cărțile și filmele, pot fi precum otrava care în cantități mici vindecă și fortifică, iar în cantități mari omoară.

Omoară contactul cu realitatea.

Omoară trăirea autentică.

Omoară timpul pe care îl pot petrece cu alții.

Am înțeles, Evald Flisar, voi lua aminte la doze.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o călătorie în New York, sub pașaport sloven.

Dacă nu mai vine Shakespeare la noi, mergem noi la Shakespeare (4 și 5)

Probabil vă întrebați de ce apar două numere în titlu.

Nimic mai simplu, pentru că mă voi înhăma la dificila și plăcuta sarcină de a vă vorbi simultan despre două ecranizări ale aceleiași piese shakespeariene – Macbeth.

Acestea sunt cea din 1948 a lui Orson Welles și cea din 1971 a lui Roman Polanski.

Ambele ating esența acestei creații sumbre, despre damnare și despre cât de jos poate cădea un om, când i se flutură în fața ochilor iluzia puterii, fiecare pornind pe căi diferite.

La momentul când Orson Welles se angaja în acest proiect regizoral, unul în care a pus mult suflet (după cum se va vedea și mai abitir în Othello-ul de mai târziu), era deja marginalizat de marile studiouri, așa că a fost nevoit să se descurce cu resurse limitate, un blestem de care va fi urmărit tot restul carierei.

În Macbeth se văd, însă, și scăpărări din geniul care ne-a oferit Citizen Kane.

Decorurile par încropite, dar sunt de un lugubru incontestabil, costumele au extravaganța filmului mut, însă este greu să nu te fascineze, iar actorii au un aer caricatural, dar în ton cu aerul de expresionism apăsător al peliculei.

De cealaltă parte, Roman Polanski nu dă semne că ar fi suferit la capitolul buget și și-a permis o abordare care împinge piesa, căreia altminteri nu îi lipsește supranaturalul, cât mai mult spre realism fizic.

Costumele și decorurile sunt fastuoase, însă nu lipsesc drumurile desfundate, tipic medievale, iar încleștările armate nu au nimic mitic, ca în versiunea wellesiană, ci sunt brutale și aproape inestetice.

Dincolo de toate cele vizuale, Macbeth este despre cele două mari personaje ale sale.

În rolul principal, Orson Welles are o trecere cam prea rapidă de la nobil în cuget și simțiri la infam în gânduri și fapte, interpretarea sa fiind mai mult o suită de momente în care simpla-i persoană impunătoare declamă demiurgic, asuprește detestabil și suferă titanic. A sa Lady Macbeth este magnifica Jeanette Nolan, a cărei voce insidoasă are singură darul de a comuta atenția de la beteșugurile scenografice.

În varianta imaginată de Roman Polanski, partitura principală i-a revenit unui actor mai puțin cunoscut, Jon Finch, dar alegerea a fost extrem de inspirată. Față de arsenalul exacerbat al lui Orson Welles, tocmai reținerea interpretativă a protagonistului de aici relevă stadiile transformării lui Macbeth din om decent în monstru sanguinar. Complicea în fărădelegi este Francesca Annis (ulterior Lady Jessica din Dune al lui David Lynch), a cărei frumusețe este exploatată de Polanski (un mare cinic) în a ilustra ideea că diavolescul se poate ascunde sub masca angelicului.

Bineînțeles, orice Macbeth, cinematografic sau teatral, are de înfruntat provocarea integrării celor trei vrăjitoare în ansamblul desfășurării acțiunii.

Polanski reușește să se achite de sarcină cu aceeași mână sigură cu care conduce întregul film, dar e departe de efectul pe care îl produce simpla apariție a celor trei arătări în versiunea lui Orson Welles – estompate, dar amenințătoare, decrepite, dar atotputernice, modelând simțirea omenească precum bustul având trăsăturile regizorului, care a rămas pe durata întregii sale vieți un narcisist înzestrat și nesupus.

Această abordare a personajului colectiv al vrăjitoarelor desparte cele două variante de Macbeth.

În cea a lui Orson Welles, pendulul motivației înclină mai mult spre acțiuni ale supranaturalului, cărora simpla personalitate umană nu poate decât să li se încline.

În cea a lui Roman Polanski, acele misterioase și nebănuite mecanisme mentale și sufletești ale omului constituie motorul care îl împinge la orori și autodistrugere.

Cine a avut dreptate?

Shakespeare ar surâde aprobator și ar spune:

Amândoi.