Un efort mic pentru om, un beneficiu uriaș pentru omenire

De când am început pandemia, am fost mai reticent în a ridica de pe jos deșeuri de plastic sau hârtie generate de nesimțirea incomensurabilă a unor semeni și de a le pune unde le e locul, în recipientele de colectare selectivă.

Asta până la un moment dat, când am dat peste un grup de sticle de plastic lăsate într-o zonă verde într-un mod atât de ostentativ, încât reieșea fără putință de tăgadă că autorilor le făcuse plăcere acest act sfidător.

Mi-a fost peste putință să rabd, le-am ridicat, le-am reciclat și apoi am consumat jumătate de tub de dezinfectant.

Confruntați cu spectrul perpetuării unei asemenea atitudini, o inițiativă precum Azi pentru mâine e mai binevenită ca un strop de apă într-un deșert dogoritor.

Proiectul face parte dintr-o inițiativă mai amplă, dezvoltată și implementată de Asociația CSR Nest și Fundația Coca-Cola, prin The New World Program, în parteneriat cu Global Water Challenge.

Organizatorii și-au stabilit obiective ambițioase, dar neîndoios benefice: să ajungă la minim 25 000 de persoane din cele șapte județe din sudul României și Municipiul București, care vor primi explicații despre colectarea selectivă, pentru a se simți îndemnați să o pună în practică; să organizeze 24 de întâlniri și dezbateri cu factori implicați în acest proces (autorități locale, organizații cu acest profil); să dezvolte un set personalizat de instrumente care să sprijine atât persoanele fizice, cât și comunitățile locale în înțelegerea și și practicarea reciclării și colectării selective a deșeurilor.

Dintre rezultatele pe care le vizează, mi-a plăcut un detaliu: că în acea rețea de entități implicate în elaborarea unui sistem de colectare selectivă adaptat nevoilor comunității se vor regăsi și cetățeni, nu doar organizații cu persoană juridică sau companii de tot felul.

Până la urmă, celula de bază a societății este omul, iar transformarea de acolo începe.

Cu excepția celei cu sticlele lăsate de izbeliște, imaginile sunt preluate de la amicul Daniel Botea.

Tata e numai unul

Chiar în ziua când am văzut Armin, am umblat printr-un magazin de vechituri ieftine și am găsit câteva obiecte de un foarte bun gust, la prețuri ridicole.

Filmul scris și regizat de Ongjen Svilicic nu e atât de vechi și nici ieftin în sens peiorativ nu se poate numi, însă, în lumea de dimensiuni galactice a cinematografiei, poate trece neobservat, iar pierderea ar fi mai ales a spectatorilor.

Povestea este, cum altfel, simplă: dintr-un orășel oropsit din Bosnia purced către Zagreb adolescentul eponim și tatăl său, pentru ca fiul să dea probe pentru un rol micuț într-o producție nemțească despre războiul care a măcinat fosta Iugoslavie.

Cele două personaje sunt arhetipale la început: tânărul este emotiv, taciturn și anti-social, iar adultul are o atitudine de afecțiune autoritară, vorbește mult și se bagă în toate.

La destinație lucrurile nu merg chiar ca unse, iar din situațiile astfel rezultate se naște o subtilitate psihologică remarcabilă pentru economia de mijloace a filmului.

Și aceasta coproducție croato-bosniacă face uz de naturalism, dar nu de unul enervant și apăsat ca în peliculele românești, ci unul care relevă care sunt, de fapt, nevoile primare ale unei opere cinematografice.

Efecte speciale? Da, sunt minunate, dar cine are bani de ele?

Coloană sonoră? Are o mare însemnătate, dar se poate lucra și fără ea.

Unghiuri de filmare? Cine are cameră mobilă, bravo lui, mai important e să obții o imagine clară.

Montaj alert? De ce să ne grăbim, când putem să ordonăm scenele simplu și să obținem efect maxim?

Ce nu poate lipsi unui film adevărat este un scenariu inteligent, fără a fi sofisticat, și niște interpreți care se bagă în rol până la identificarea cu personajele.

În calitate de tată, Emir Hadzihafizbegovic are grosul replicilor și pe al trăirilor, iar eforturile sale de a pune o vorbă bună pentru fecior sunt simpatice și chiar emoționante. Programele de educație parentală moderne ar dezaproba multe dintre practicile sale, dar dedicarea-i încăpățânată e înălțătoare.

Cât despre grimasa pe care i-o smulge descoperirea ca fii-su a tras o țigară, e momentul de zenit al narațiunii și concurează cu altele emblematice din producții care au făcut istorie.

De cealaltă parte, Armin Omerovic are o transformare foarte fină, dar permanent perceptibilă, o realizare deloc facilă din punct de vedere actoricesc. Față de aerul supus și dezinteresat de le început, descoperim ulterior ambiție, revoltă și zbatere împotriva unei neplăcute probleme fizice.

Armin este un film atât de bun în modestia sa, încât simt că a continua a-i mai divulga din calități și poveste înseamnă a vă face un deserviciu vouă, celor care aveți înțelepciunea de a privi dincolo de ce e mare și faimos.

Sper să fiți cât mai mulți.

Film văzut și trăit aievea

Lipsa cinematografelor e ceva ce am resimțit acut în perioada asta.

Nu că n-ar fi belșug de filme acasă, însă atmosfera ecranului celui mare și a sunetului care te învăluie împreună cu partenerii de vizionare este un aditiv de neînlocuit al plăcerii cinefile.

Până catadicsește gubernu’ să întreprindă ceva în privința asta, cei de la Inspire Cinema Craiova și-au dat seama că inițiativa este mama soluțiilor și au lansat proiectul Dine-in Cinema, care presupune proiecții în aer liber, pe terasa localului Chicago Pub&Events.

Un lucru merită menționat încă dintru început: nu orice peliculă merge văzută acolo. Îmi vine greu să-mi imaginez că Persona lui Ingmar Bergman s-ar potrivi cu zumzetul conversațiilor sau cu clinchetul paharelor.

Organizatorii au avut, însă, excelenta inspirație de a rula The Great Gatsby cel din 2013, iar efectul a fost de experiență multidimensională.

Petrecerile misteriosului personaj eponim s-au simțit aproape palpabile în timp ce mă jucam cu piciorul unui pahar de vin și îmi vedeam atenția furată câteva fracțiuni de secundă de damele bine și la modă îmbrăcate din jur.

Unde mai pui că localul Chicago Pub&Event are și piscină încăpătoare, care invită la hedonism, dar care a și pricinuit câteva glume funeste la finalul filmului.

Și, tot ca o coincidență simpatică, când am dat o fugă până la bar, ca să-mi iau porția de hidratare necesară atenuării consumului oenologic, mi-a sărit imaginea asta în ochi, exact când pe Gatsby îl căutau la telefon oamenii din Chicago.

Romanul lui F. Scott Fitzgerald e destul de alunecos, de-asta nici nu are vreo ecranizare definitivă, iar aceasta a lui Baz Luhrmann se înscrie în aceeași paradigmă a incompletitudinii.

Mai rău, dacă nu ești obișnuit cu stilul agitat, bombastic și sclipicios al regizorului, versiunea de față poate părea kitschoasă și deranjantă, ceea ce ar fi o nedreptate, pentru că, pe undeva, cam așa se prezenta lumea în care are loc această dramă a identității neclare și a afecțiunii sufocate de materialism.

Oricum l-ai privi, The Great Gatsby al noului mileniu excelează la ce știe Luhrmann să facă mai bine: costume, decoruri și coloană sonoră. Aceasta din urmă mi-a prilejuit o plăcere aparte, valorificată fiind de echipamentele audio ale organizatorilor și asociată imaginii unui astru selenar solitar și strălucitor.

Deși interpretările sunt condamnate la aceeași supraîncărcare expresivă, calitatea membrilor distribuției îndulcește spectacolul inevitabilei emfaze.

Leonardo DiCaprio face uz de cabotinismele pe care le-a turat la maxim mai târziu în The Wolf of Wall Street, dar găsește un pic de loc și pentru fragilitatea-cheie a personajului. Tobey Maguire e cam pierdut în spațiu pentru a fi un narator credibil, sau poate agitația stilistică i-a scos și mai și în evidență candoarea-i naturală, iar Carrey Mulligan știe când să plângă și când să se răzgândească.

Dintre toți, cel care și-a înfipt colții în rol cu cea mai mare poftă e Joel Edgerton drept Tom Buchanan, care îl domină pe Leo în așa hal în scenele esențiale, încât deznodământul încleștării asupra femelei pare perfect verosimil.

Pelicula lui Baz Lhurmann este esențialmente senzorială, dar vârful ei dramatic constă în acele câteva minute în care legenda vie a Bollywood-ului, Amitabh Bachchan, ne onorează cu impozanta sa prezența și îi reduce, așa cum bine spunea un comentator pe Youtube, pe DiCaprio și Maguire la postura unor puștani necopți.

The Great Gatsby, în orice formă a sa, este expresia visului american, înălțător sau cumplit, iar astăzi este 4 iulie, așa că le urez un la mulți ani Statelor Unite ale Americii, care, prin una dintre odraslele lor de frunte, Hollywood-ul, ne încântă și ne învață și ne țin în viața de peste un secol.

Trecutul felicită prezentul

E interesant că, la distanță de vreo câteva generații, cinematografia niponă oferă doi regizori care manifestă o așa fină înțelegere a naturii umane și relațiilor dintre indivizi, încât tu însuți (puteți folosi femininul, dacă aparțineți acestui gen, ca să nu aud acuze de sexism și supremație masculină) te simți radiografiat sufletește.

Tokyo monogatari al lui Yasujiro Ozu e expresia de acum câteva decenii a acestei discrete profunzimi, iar Aruitemo aruitemo (Still Walking, tradus fad în română drept O zi în familie) al lui Hirokazu Koreeda este cea a prezentului.

Și în pelicula cea nouă are loc o reuniune la domiciliul unui cuplu în vârstă, care primește vizita fiicei și a fiului, precum și a familiilor aferente, pentru a-l comemora pe fiul cel mare, dispărut în condiții care se dezvăluie treptat.

Mai puțin inedit decât Mankibi kazoku (Shoplifters) și mai puțin deprimant decât Dare mo shinarai (Nobody Knows), acest film al lui Koreeda e cel mai fluid în acumularea psihologică și cel mai generos cu momentele de amuzament, înduioșare și ambiguitate care caracterizează, chiar și în lumea reală, relațiile cu un oarecare grad de disfuncționalitate.

Nimic ostentativ, însă, iar aici maestrul Ozu ar aproba cu acea înclinare specific niponă a capului realizarea confratelui de peste decenii, atât ca scenarist subtil și savuros, cât și ca orchestrator de imagine și montaj.

Așa cum marele cineast din trecut reușea să-ți captureze atenția prin niște cadre prelungi, compuse cu migala unei gravor de stampe, Koreeda operează de minune cu spații mici, unde ești obligat să te concentrezi pe mimica actorilor, mai ales când reacționează la vorbe extradiegetice.

Paul Ekman, specialist în comunicarea non-verbală, cu precădere cea facială, a introdus termenul de micro-expresii, mișcări aproape imperceptibile ale unor mușchi ai feței, rezultat al zgândăririi unei emoții.

Ca asiatici, interpreții din Aruitemo aruitemo (fără cusur toți, de la copii la bătrâni) sunt cu vreo două trepte de emfază mai jos decât omologii de pe cele două părți ale Atlanticului, așa că a decoda ce simt este un exercițiu și un test de empatie.

Nu contează să îl treci, contează să îl parcurgi.

Înțelepciunea constă în a lua aminte și la greșelile altora, pentru că nu ai timp să le faci pe toate.

În Japonia, se spune că oricine te poate învața ceva îți este sensei.

Așa că le mulțumesc lui Yasujiro Ozu Sensei și lui Hirokazu Koreeda Sensei.

Domo arigato gozaimashita!

El Camino feroviar

Poate voi trageți nădejde să mai călătoriți pe meleaguri îndepărtate anul acesta, eu însă nu, așa că m-am reorientat către voiajuri mentale, facilitate de lectură.

Și cum vara ce se ni se așterne în față e întinsă, am ales o carte pe măsură – Trenul-fantomă către răsărit de Paul Theroux.

Ideea unui traseu prelung, realizat în condiții speciale nu e nouă și se regăsește în toate lucrările de gen pe care le-am parcurs până acum (le găsiți la finalul articolului), însă aceasta se distinge prin faptul că este reeditarea unei călătorii pe care autorul o întreprinsese cu decenii în urmă, experiență redată în Bazarul pe roți.

Pornind din Londra, Theroux străbate cu trenul, bineînțeles, cât îl lasă geopolitica și infrastructura, un spațiu imens și ajunge până hăt în Japonia, întorcându-se prin nemiloasa Siberie.

În această odisee atinge ușor și plaiurile noastre mioritice, precum și pe cele ale țării vecine și prietene, Ungaria, amândouă mușcător descrise, așa cum pățesc cam toate civilizațiile, națiunile și colectivitățile care îi ies în cale.

Ca decan de vârstă al celor din tagma sa pe care i-am cunoscut până acum, acest peregrin american are și nivelul cel mai ridicat de acreală, singuru-i concurent serios din acest punct de vedere fiind Sylvain Tesson.

Dar, odată cu vârsta, vine și o imensă experiență de viață, precum și o cultură pe măsură, așa că, dacă judecăm după calitatea melanjului informații-impresii pe care un astfel de jurnal de voiaj îl oferă, al său este de asemenea în vârful ierarhiei.

Monumente celebre, prin arta pe care o degajă (de pildă Angkor Wat) sau semnificația istorică (cum ar fi gulagul din Perm), ne apar într-o lumină nouă, diferită de caracterizările seci din ghiduri sau spoiala de metafore de pe site-urile de călătorie, care ajunseseră până la ofensiva Covid-ului la fel de numeroase precum navetiștii din Mumbai.

Și, pentru că avem de-a face cu un scriitor veritabil, al cărui suprem interes este omul, e limpede că paginile în care Theroux a pus cel mai mult suflet sunt acelea în care îi descrie pe semenii care i-au ieșit în cale. Unii – Orhan Pamuk sau Haruki Murakami – sunt celebri, dar cei mai mulți sunt truditori și apăsați de nevoi.

Spre lauda lui, condeierul umblător nu acordă privilegii de spațiu și îi descrie conform cu importanța poveștii, nu a străveziului concept de succes.

Această autentică democrație a aplecării către uman și pasajul de mai jos (poate e truc de marketing sau poate e un acces de sinceritate) îndulcesc narațiunea, altminteri amară și dominată de fatalism.

Nu știu cum se simte Paul Theroux acum, la senectute fiind și martor al bramburelii pandemice de pe mapamondul pe care l-a străbătut în lung și-n lat.

Bănuiesc, însă, că vocația de slujitor al cuvântului scris îl predispune la a-și dori să fi servit pe acela care i-l citește într-un mod relevant.

Așa că îi mulțumesc cu un zâmbet și cu o încuviințare din cap.

Sunt convins că ar disprețui manifestări mai sforăitoare de-atât.

P.S. Mulțumesc celor la librăria online Libris pentru că m-au purtat pe o mare parte din acest incredibil gogoloi pe care îl numim casă.

El Camino siberian

El Camino nipon

El Camino african

Boscorodeala in padure

Un drum lung cat istoria

El Camino patagonian

Un triumvirat pentru posteritate

Se întâmpla acum douăzeci de ani, într-o seară de toamnă.

Stabilisem cu un prieten să mergem la film.

L-am așteptat cât am putut, dar n-a apărut, iar telefon mobil n-aveam pe vremea aia, așa că mi-am călcat pe inimă, mi-am luat un bilet pe fugă și am intrat în sală.

Lumina se stinsese și tocmai atunci începea X-Men, cu acea scenă de o încărcătură emoțională inegalabilă.

Așa pătrundeam într-un univers fantastic, care, fără a se apropia de pasiunea pe care mi-au stârnit-o Star Wars sau Harry Potter, m-a atras întotdeauna pentru că, în spatele divertismentului și adrenalinei, atinge chestiuni profunde ale naturii umane, ale identității și marginalizării.

Deși distribuția care a populat multele ecranizări, sequel-uri, prequel-uri sau spin-off-uri (vocabularul exploatării hollywoodiene e sugestiv de amplu, nu-i așa) a inclus nume feminine oscarizate, precum Halle Berry, Anna Paquin sau Jennifer Lawrence, cred că numai idioții m-ar acuza de misoginism când voi spune că mitologia din X-Men este construită în jurul triumviratului Professor Xavier – Magneto – Wolverine.

Alegerea celor trei actori a fost o lovitură care merită studiată peste ani și ani în manualele de casting.

Patrick Stewart și Ian McKellen vin din lumea teatrului, iar asta se vede în modul cum rostesc replicile și dau maiestate scenelor esențiale, și sunt legați de o îndelungată prietenie, care răzbate și în rivalitate de pe ecran, rezultând astfel acea relație ambivalentă care dă conflictului un aer demiurgic.

Simplul fapt că la versiunile venerabile ale personajelor s-au găsit interpreți mulțumitori ai perioadei de tinerețe – James McAvoy și Michael Fassbender – poate fi un medalion în același capitol din manualul de casting al viitorului.

Celor doi coloși li se alătură Wolverine al lui Hugh Jackman. Nu greșesc cu nimic când folosesc posesivul.

Rolul este al acestui actor și al nimănui altcuiva. Mi-e greu să cred că se va încumeta cineva vreodată să îl întruchipeze pe acest exponent al anti-eroului care, deși e îndeobște asociat taberei pozitive a lumii mutanților din X-Men, este prins într-un purgatoriu, cu brațele întinse către lumină, dar tras spre damnare de un trecut violent, ambiguitate superb valorificată în Logan.

În prezent, muzeele cinematografiei se ocupă de începuturile acestei arte.

Peste câteva decenii, în speranța că voi mai fi încă aici, într-una dintre X-pozițiile dedicate mașinăriei de fabricat vise numite film, voi căuta și imaginea de mai jos.

Și cred că o voi găsi.

Slavă și ocară colonialismului

Se ia un stângist acerb.

Se ia și un europocentrist deșănțat.

Li se dă de văzut Fitzcarraldo.

Stângistul va exclama:

Cultura autentica a indigenilor și natura amazoniană sunt distruse de ambiția stupidă a colonizatorului exploatator!

Europocentristul va jubila:

Iată ce magnifice isprăvi au loc sub conducerea omului alb, care le aduce băștinașilor și cultura înaltă!

Paradoxul este că niciunul dintre ei nu se înșeală, deoarece pelicula lui Werner Herzog este o continuă pendulare între diatribă și epopee.

Bineînțeles, cine a văzut câteva dintre documentarele realizate și narate de cineastul german, îi știe combinația aparte de fascinație și ironie.

Povestea din film este uneori umbrită de povestea despre film.

Protagonistul este un visător (cu accente de nebunie, așa cum se cuvine) care vrea să construiască o clădire de operă în mijlocul junglei peruane.

Pentru asta, are nevoie de bani, pe care încearcă să îi obțină, pornind într-o expediție de revendicare a unui inaccesibil ținut cu arbori de cauciuc, în timpul căreia ajunge să coordoneze operațiunea faraonică de a își tracta peste o culme, de pe un râu pe altul.

Această secvență a producției este cea mai discutată și controversată, deoarece oameni reali, nu personaje fictive, au suferit pentru a duce la îndeplinire grandioasa ambiție a regizorului, care n-a vrut să se încurce cu machete sau efecte speciale.

Prin detalii extrafilmice precum acesta sau faimosul conflict dintre Werner Herzog și actorul său preferat, dereglatul strălucit Klaus Kinski, Fitzcarraldo pare mai spectaculos și mai generos decât Aguirre, der Zorn Gotes, deși e departe de subtilitatea acestuia din urmă.

Altminteri, meșteșugul lui Herzog e cel binecunoscut: peisajele sunt splendide și autentice, localnicii (atât cei integrați, cât și cei care încă urmează vechile căi) sunt pitorești, iar montajul sunet-imagine e adecvat, fie prin muzică de fundal, fie prin absența ei.

Ca protagonist, Kinski e exact alegerea care dă greutate ideii că ”visătorii mută munții”. Aspectul său sălbatic, cu toate că vine din partea așa-zis civilizată de lume, și patima ardentă care îi răzbate din figură și gesturi sunt contrabalansate de surâsul luminos al Claudiei Cardinale, mărinimoasa și generoasă matroană de bordel, care îl sprijină așa cum și-ar dori orice bărbat pus pe fapte cu șanse îndoielnice de reușită.

Deși întreprinderea grandioasă a sfidării reliefului (la care a recurs și sultanul Mahomed al II-lea în timpul asediului final al Constantinopolului) este cea care i-a asigurat acestui film locul în istorie, există o altă scenă pe care eu, unul, o consider emblematică.

Parcurgând un teritoriu ostil, cu bătăi funebre din tobe de o parte și de alta a malului, Fitzcarraldo decide să nu recurgă la arme, ci la patefonul cu vocea divinului Enrico Caruso.

Da, poate că într-adevăr condeiul e mai tare decât sabia și muzica decât sarbacana.

Lecții de viață șoricești

Holocaustul este una dintre cele mai generoase tragedii ale omenirii.

Din filonul său de durere s-au luat premii Oscar, Nobel și Pulitzer.

Între multele creații care încearcă o câtime de istorisire a sa există și un inedit volum de benzi desenate intitulat Integrala Maus.

Concepută ca un fel de Istorie ieroglifică (evreii sunt șoareci, naziștii pisici, polonezii porci și americanii câini), această mărturie a unui supraviețuitor al Shoah era în pericol să cadă fie în capcana ridicolului, fie a ultra-cunoscutului.

Nu doar că nu o face, dar oferă o lectură de o complexitate uimitoare, atât narativă, cât și psihologică.

Fiul, un alter-ego al autorului, își intervievează tatăl, care a reușit cumva să rămână în viață după atâtea pățanii câte adună Noaptea lui Elie Wiesel, Omul în cautarea sensului vieții a lui Viktor Frankl și Pianistul lui Wladislaw Szpilman la un loc.

Personalitatea celui care își deapănă amintirile este una simpatic de dificilă, relația cu ceilalți amuzant de problematică (mai ales cu nevasta a doua), așa că Integrala Maus depășește simpla condiție de Holocaust desenat și se constituie și într-o lecție despre fața mai puțin nevăzută a traumelor.

Până să ajung la caracterul util al acestei cărți, trebuie neapărat să îi apreciez onestitatea.

Naziștii pisicești sunt nasoli, așa cum vă puteți imagina, însă nici polonezii porcești nu sunt feriți de oportunism și lăcomie, care se manifestă pregnant chiar și în rândul evreilor șoricești.

Nu, să n-aud că e cineva ofensat, nu mă interesează.

Protagonistul e astfel un artist al supraviețuirii, al adaptării, care nu îi înăbușă, totuși, dragostea de familie sau instinctul de ajutorare a aproapelui.

Ororile pe care le știți din filme, artistice sau documentare, își iau partea leului în materie de efecte emoționale, însă mă bucur să constat că orice gând care se îndreaptă către Integrala Maus se leagă de învățămintele pe care rozătorul principal are a ni le oferi.

Fii deschis la minte și la ce e în jur.

Nu trebuie să știi, ci să știi să înveți.

Meseria e brățară de aur.

Apropo de aur, să ai tot timpul ceva de dat la schimb.

Nu mânca tot, nu se știe ce îți aduce ziua de mâine.

Trebuie să crezi în mâine!

Trebuie!

Art Spiegelman, vă sunt profund recunoscător.

Viața e un miracol.

Arta e un miracol.

Dumneavoastră m-ați ajutat să le simt pe amândouă.

P.S. Mulțumesc celor la librăria online Libris pentru o terapie șoricească.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Vremea se urâțește, lecturile se întețesc. Iată câteva dintre ele:

The RichFrom slaves to super yachts. A 2000 year history e subtitlul acestei cărți și e suficient de ilustrativ în a-i descrie sumar conținutul. Începe de la Crassus, acel adesea ignorat membru al primului triumvirat din Roma Antică și ajunge până la bancherii veroși care au împins mapamondul în criza financiară din 2008. Se simte un pic de stângăcie stilistică la capitolele care vizează personajele de care ne desparte secole sau milenii, precum și o încercare cam prea apăsată de a le sculpta un profil care să îi facă asemănători mogulilor prezentului, însă, pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre, John Kampfer devine mai suculent și mai ironic în exprimare, iar poveștile mult mai spectaculoase. Fiecare categorie de ultra-avuți are specificul ei, însă cea despre Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga este amuzant de revoltătoare. Bogații ăștia! Oare sunt necesari? Nu știu, par însă inevitabili.

Adapt – altă carte la care ideea de bază este precis comprimată în subtitlu – Why Success Always Start with Failure. Tim Harford sintetizează procesul evoluției în biologie și încearcă să îi regăsească principiile aplicate în lumea afacerilor, divertismentului sau operațiunilor militare. Unele capitole mi s-au părut divagații, altele greu de pătruns (îndeobște lumea finanțelor, la fel de incomprehensibilă ca în The Big Short al lui Adam McKay), dar există și pagini pe care le-am sorbit cu nesaț, precum cele despre invazia americană în Irak, sau care au distilat învățămintele lucrării într-un mod limpede precum cristalul. Le-am prins șpilul atât de bine, încât îmi permit să le rezum aici: 1. testați idei cât mai diverse, știind că unele vor da greș; 2. eșecurile trebuie să fie supraviețuibile (licență poetică proprie; pentru explicație, vezi bancul cu ciupercile); 3. păstrează ce a mers și elimină ce nu a mers. Simplu în teorie, greu, deși util, de pus în practică.

Star Wars and History – o carte parcă scrisă pentru mine, ucenic al muzei Clio, dar și pasionat (fără fetișism) de universul Star Wars. Volumul editat de Nancy R. Reagin și Janice Liedl explorează paralele dintre diverse aspecte ale poveștilor din primele șase capitole ale epopeii intergalactice și fenomene, personaje sau evenimente din istoria omenirii. Nivelul de detaliu al expunerilor este moderat, iar comparațiile rezultate sunt uneori discutabile, însă acestea sunt inconveniente minore față de plăcerea lecturii. Am apreciat curajul colectivului de autori de a aborda, dincolo de chestiunile spectaculoase (tripla sursă de inspirație pentru cavalerii Jedi) și unele profunde și deranjante: sclavia, psihoza armelor nucleare sau eșecul utilizării masive a tehnologiei în confruntarea cu un adversar care se agață de un ideal. Lucrarea face un pic de dreptate episoadelor I-III din saga Star Wars, îndelung criticate că sunt încurcate și chiar ridicole, demonstrând că sunt expresia unor preocupări contemporane lor, așa cum adulatele producții din trecut reflectau lumea în care au fost plăsmuite. Istoria rămâne cea mai frumoasă poveste. Mai ales când se desfășoară a long time ago, in a galaxy far, far away…

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie