El Camino patagonian

O premisa ca a cartii lui Bruce Chatwin, In Patagonia, nu ar mai fi avut cum sa ma surprinda, pentru ca deja s-ar adauga unei liste de lecturi asemanatoare, care a crescut constant de-a lungul timpului (o puteti gasi la finalul articolului).

Insa, parcurgand periplul autorului prin acest tinut mai degraba arid, atat ca relief, cat si ca mitologie, am trait o experienta aparte, care se distinge de celelalte.

Pentru Bruce Chatwin, locurile nu sunt un scop in sine, ci doar receptacule pentru oameni diversi, ciudati, inspaimantatori, pe ale caror povesti se delecteaza sa le spuna.

Initial, eram tentat sa asemuiesc In Patagonia cu Le Petit Prince de Antoine de Saint-Exupery, insa elegia pustietatatii si bizareria unor intalniri m-a impins mai degraba catre La Goutte d’or de Michel Tournier, cu care mai are in comun si cadrul desertic in care au loc rendez-vous-urile metafizice.

Personajele care ni se dezvaluie in aceasta calatorie prin crevasele manifestarii umane variaza de la foarte cunoscute – Charles Darwin sau cuplul de banditi celebri Butch Cassidy si The Sundance Kid (in realitate, departe de aerul haios si degajat al minunatului duo Paul Newman – Robert Redford) – la altele despre care nu auzisem in viata mea, dar cu istorii care, incapute pe mana unui scenarist cu fler, ar da niste pelicule de Oscar.

Ambivalenta in care sunt prezentati bastinasii patagonieni pecetluieste caracterul special al acestei carti de calatorie: uneori ne apar ca niste victime ale genocidului colonistilor, alteori drept niste primitivi perfizi si insetati de sange.

In Patagonia sta intre suratele cu aceeasi tematica la fel ca un excentric un pic lugubru la o petrecere de corporatisti imbracati la patru ace.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o incursiune in sufletul, mai degraba decat geografia, unui loc indepartat si fascinant.

El Camino siberian

El Camino nipon

El Camino african

Boscorodeala in padure

Un drum lung cat istoria

Am fost gurmand connaisseur si mi-a placut – Editie speciala

Acum sapte ani, trei bloggeri din Craiova se vorbira si se intalnira.

Si din asta a rezultat inchegarea unei comunitati de astfel de condeieri virtuali din care astazi am onoarea si placerea de a face si eu parte.

Nu, nu folosesc cuvinte prea mari. Ma uit la poza de mai jos si imi dau seama ca unul dintre motivele pentru ca nu am de gand sa plec din Craiova este ca aici am infiripat niste legaturi umane minunate, cu persoane diferite din multe puncte de vedere.

Dintre situatiile care ne-au adus impreuna a fost si seria de degustari intitulate Branzeturi cum se cuvin, iar aceasta se poate vag alatura lor, insa a avut un aer mai putin structurat, desi a fost cel putin la fel de degajata.

Deoarece facusem deja cunostinta cu vinurile de la Samburesti, m-am concentrat pe preferatul meu, Chardonnay, o licoare zice-se neutra, dar care, tocmai prin discretia sa, iti lasa o impresie care staruie.

Avand ceva experienta de degustator diletant, stiu ca aportul de apa este esential, asa ca am exploatat la maxim marinimia celor de la Aqua Carpatica si m-am hidratat constant, ciupind chiar si din portiile colegilor.

In rest, am dezbatut (cu Andrei am intrat pe spinosul taram al prejudecatilor care vor influenta inteligenta artificiala in viitor), am dansat (fiecare cum s-a priceput, eu putin, de ce sa mint) si ne-am trasformat ego-urile cu ajutorul sepcilor de la Horatiu.

Totul a avut loc in Oxygen Bistro, care, fara sa fi premeditat asta, devine localul ocaziilor speciale pentru mine, deoarece este locul unde parintilor mei le place sa venim cand isi sarbatoresc zilele de nastere.

Se spune ca ai beneficii materiale, daca iti faci un blog. Poate, insa, pentru mine, cele mai importante sunt beneficiile umane.

Multumesc, dragi bloggeri din Craiova, si la multi ani impreuna noua!

Pozele sunt facute de sufletul acestui grup, Daniel Botea.

Cursa pentru Oscar in 2019 – First Reformed

Da, stiu, Oscarurile s-au dat deja, am avut parte si de surprize, insa First Reformed a figurat intr-o coltisor al acestei intreceri, iar vizionarea lui m-a convins ca merita infinit mai multa atentie.

Scris de regizat de Paul Schrader (cineast remarcabil, care a primit tocmai acum, la senectute, prima sa nominalizare la Oscar pentru scenariu), pelicula urmareste evolutia psihologica a unui preot american (Ethan Hawke), asaltat de o monstruoasa coalitie formata din traume ale trecutului, crescande probleme de sanatate si spectrul nimicului sufletesc.

Filmul este realizat cu o claritate nemiloasa a cadrelor, care aminteste de o zi insorita si geroasa, iar scenele sunt construite in asa fel incat rareori includ mai mult de doua persoane, de multe ori doar pe protagonist, astfel incat transmit o senzatie de solitudine apasatoare, teren propice pe care restul acestei experiente cinematografice deranjante si fascinante se va putea desfasura in voie.

In aceasta lume parca imaginata de Giorgio de Chirico prabusit in genunile depresiei se misca, patimeste si monologheaza un Ethan Hawke coplesitor. Acelasi actor jovial si lipsit de fasoane pe care l-am urmarit in interviul captivant de la Garantat 100%, adorabil de neserios in rolul din Boyhood sau integru si naiv in Training Day este aici un om macinat de suferinta.

Dar nu una sforaitoare si declamativa (asa cum i-ar iesi lui Al Pacino), ci reprimata, a cuiva care incearca sa isi ascunda o convulsie interioara sub masca respectabilitatii. Durerile fizice si psihice pe care le reda Ethan Hawke pare a se transmite dincolo de ecran sub acea forma de nevralgie pe care nu o poti identifica, dar de care nu te poti ascunde.

Interactiunile in care il vedem angajat pe protagonist forteaza privitorul in a se confrunta cu doua aspecte ale contemporaneitatii, surprinse cu egala acuitate: corporatismul institutiilor religioase si escatologia ecologista.

Alunecarea lui Ethan Hawke dintr-una intr-alta apare ca un proces credibil, insa regizorul-scenarist cade victima propriei maiestrii in acumularea tensiunii, astfel ca ultimul sfert alt filmului incalca acea fina linie de demarcatie care separa psihologia aproape clinica de hiperbola si simbolism.

Ca si in cazul lui mother! al lui Darren Aronofsky, si aici avem un film realizat in stil personal, asa ca nu ma simt vrednic de a-i imputa ceva lui Paul Schrader.

Asa a vrut sa-l faca, asa l-a facut.

Oricum, eu ii multumesc.

Cateodata avem nevoie sa privim abisul in fata.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

BlacKkKlansman

Green Book

The Favourite

Vice

If Beale Street Could Talk

Can You Ever Forgive Me?

Zimna wojna

Senzatii impartasite

Sa mergi la un concert impreuna cu un prieten pe care nu l-ai mai vazut de multisor este o victorie a umanitatii impotriva tendintelor centrifuge moderne.

Daca mai este si un spectacol de frumusetea variata a celui care s-a desfasurat pe 22 februarie 2019 la Filarmonica „Oltenia” din Craiova, bucuria impartasirii este inzecita.

Concertul condus de dirijorul Alexandru Iosub a semanat cu o vizita la un spa metafizic. A debutat lejer si agreabil, cu o suita de Cantece populare rusesti de Anatoly Lyadov, care ne-au pregatit mental (fara s-o stim la acel moment) pentru explozia care a urmat.

Pianul plasat la loc de cinstea in mijlocul orchestrei a fost luat in primire de alura poetica a tanarului Botond Szocs, care avea de interpretat Rapsodia pe o tema de Paganini pentru pian si orchestra, op. 43 de Serghei Rahmaninov.

Si a inceput sa cante.

Si sa uluiasca.

Si sa uluiasca si mai abitir.

Voi face o analogie cu tehnologia; unele televizoare au imagine HD, altele au impins calitatea vizuala atat de departe, incat s-a inventat sintagma, un pic hilara, Ultra-HD. In persoana lui Botond Szocs, in manifestarile si trairea sa intensa la atingerea clapelor n-am vazut ilustrarea conceputului de „stare de flux” (asa cum il defineste Mihaly Csikszentmihalyi), ci a unei veritabile „stari de ultra-flux”.

Norocul sau bunavointa celor de la Filarmonica (le multumesc asa cum Steve Martin ii multumea lui Steven Spielberg la finalul unei ceremonii de decernare a Oscarurilor) mi-a asigurat o pozitie in sala din care am avut ocazia sa privesc direct si suficient de indeaproape catre pianist.

Am ochi ageri, fapt confirmat de consultatii oftalmologice recente, insa au fost momente cand pur si simplu nu ii mai vedeam mainile. Sa traiesti senzatia ca simturile sunt neputincioase in fata manifestarii talentului este infricosator de inaltator.

Dupa formidabila prestatie a lui Botond Szocs, pe care noi, cei din public, nu l-am lasat sa scape fara vreo doua bisuri, excesul de extaz avea nevoie de stabilizare.

Aceasta a avut loc in cursul lucrarii lui Gabriel Faure, Requiem in Re minor pentru solisti, cor, orchestra si orga, op. 48, care, in ciuda numelui mai degraba funebru, a avut un efect de balsam, in care ingrediente de baza au fost vocile sopranei Renata Vari si baritonului Ioan Emanuel Cherata, dar si ale impresionantului cor al Filarmonicii din Craiova, al carui indrumator pentru acest concert a fost Pavel Sopov.

Dupa terminarea concertului, am pasit afara intr-un viscol necrutator. Insa intemperia nu a avut decat efectul de a-mi ciupi putin obraji, nicidecum de a-mi perturba starea de spirit.

Muzica e parte din sistemul nostru imunitar.

P. S. Va spuneam la inceput ca am trait toate acestea impreuna cu un prieten, caruia ii dau cuvantul, pentru a va prezenta inca o perspectiva asupra acestui spectacol (tot ce veti citi ii apartine, eu nu i-am impus decat un pic de concizie):

Un concert de muzica simfonica este sinonim cu nazuinta omului de a crea ordine, arta din haos, printr-o viziune a frumosului. Fiecare instrument isi cedeaza identitatea proprie pentru a realiza ceva maret dincolo de propria lui individualitate. Dupa ce audienta se obisnuieste cu armonia sonora, trecem la un recital la pian al unui tanar pianist (Botond Szocs) ale carui miscări aproape ca se contopesc cu sunetul intr-un spectacol care trebuie să fie vazut pentru a fi inteles.

Corul completeaza evolutia din haos spre individ si o maturitate care le aduce laolalta pe toate. Astfel, orchestra, solistul si corul, sub bagheta dirijorului ofera un spectacol care se simte in timp ce se aude si se vede, iar in momentul in care esti acolo, intelegi cum umar la umar, vibratie cu vibratie, cu totii putem atinge armonia!

Da, muzica este impartasanie.

Cursa pentru Oscar in 2019 – Cine trece linia de sosire?

In noaptea aceasta o noua cursa catre Oscaruri isi va afla castigatorii, asa ca nu puteam sa ratez ocazia de a-mi dezvalui melanjul de preferinte si previziuni, pentru ca tocmai in discrepantele dintre acestea si rezultatele reale rezida placerea.

Cel mai bun actor in rol principal – Rami Malek e favorit, insa nu si al meu, desi i-am savurat interpretarea, care ridica Bohemian Rhapsody din apele tulburi ale mediocritatii; tot mai trag speranta ca i se va recunoaste lui Bradley Cooper meritul pentru tot ce a facut in A Star Is Born, unde canta chiar el, spre deosebire de rivalul din pole position.

Cea mai buna actrita in rol principal – Oscarurile decernate un pic onorific sunt subiect de controversa, insa lui Glenn Close merita sa ii fim recunoscatori pentru o cariera formidabila; altminteri, aceasta categorie este cea mai disputata, oricare concurenta fiind demna de o statueta, desi, daca e sa o aleg doar pe una dintre ele, in mod cert aceea ar fi Melissa McCarthy.

Cel mai bun actor in rol secundar – aici sunt impacat cu orice rezultat, pentru ca, daca nu e Mahershala Ali, superb in Green Book, poate fi Richard E. Grant, asijderea in Can You Ever Forgive Me? sau chiar Sam Eliott, grav si emotionant in fiecare scena din A Star is Born in care apare.

Cea mai buna actrita intr-un rol secundar – Regina King porneste cu prima sansa, insa eu tot pentru Amy Adams trag nadejde, socotind ca Emma Stone si Rachel Weisz isi fura una alteia sansele, asa cum si-o trag la gioale si in The Favourite.

Cel mai bun regizor – aici voi face alegerea inedita de a nu da niciun nume, pentru ca fiecare dintre cei nominalizati are merite anume si propune o stilistica aparte.

Cel mai bun scenariu original – se spune ca bataia ar fi intre The Favourite si Roma, insa a mea interioara este intre cel savuros pana la beatitudine din Green Book si cel intepator pana la aciditate vitriolanta din Vice.

Cel mai bun scenariu adaptat – aici sustin doua filme, Can You Ever Forgive Me? si A Star Is Born, dar nu voi avea nimic de comentat cand statuteta ii va reveni veteranului Spike Lee pentru BlacKkKlansman.

Cea mai buna imagine – probabil ca v-ati prins ca Roma, desi potential campion absolut, nu este si al meu personal, insa la ceasta categorie premiul ii revine fara doar si poate.

Cel mai bun montaj – initial nu ma puteam hotari intre cel putin trei filme care mi-au placut, insa Vice imi tot reapare aminte, asa ca ma indrept catre el.

Cele mai bune efecte speciale – hai sa premiem si pe First Man cu ceva, pentru ca este un film remarcabil, iar astfel il incurajam pe Damien Chazelle sa isi continue fulminanta cariera.

Cel mai bun cantec – asta e mai mult o gluma, bineinteles ca o sa castige Shallow, in care Lady Gaga si Bradley Cooper (vezi mai sus) canta minunat.

Cel mai bun film strain – nu o sa spun ca Roma este castigator, pentru ca mai avem Zimna wojna, tot alb-negru, tot cu regizor nominalizat, dar, indraznesc sa spun, cu mai multa viata, iar sora mea, in ale carei gusturi am incredere, a fost incantata de Manbiki kazoku (Shoplifters/ O Afacere de familie).

Cel mai bun film de animatie – cititi ce scriam despre Spider-Man: Into the Spider-Verse si discutie e cam gata.

Cel mai bun film – probabil o sa ia Roma, as vrea sa ia Green Book, iar pardalnica de imaginatie ma ispiteste cu un premiu ex-aequo intre Vice si BlacKkKlansman, care ar face America great again.

2019 a fost un an interesant, variat ca o metropola cosmopolita, sa vedem ce ne va aduce douazeci-douazeci.

Cursa pentru Oscar in 2019 – Zimna wojna

Am intrat in linie dreapta catre Oscarurile din 2019, asa ca haideti sa vedem cum de a reusit Pawel Pawlikowski sa se strecoare la categoria Cel mai bun regizor, in dauna unora precum Bradley Cooper sau Peter Farrelly.

Dupa ce am vazut Zimna wojna (Razboiul Rece) nedumerirea mi s-a risipit: pentru ca merita.

Filmul este o constructie estetica desavarsita, asa cum a fost si Ida, insa spre deosebire de acela, aici umanitatea este predominanta si nu doar incidentala.

Actiunea urmareste povestea de dragoste veritabila (accentuez acest cuvant) dintre un pianist si o cantareata, ambii dintr-o trupa culturala a Poloniei la inceputurile comunismului. Cand zic dragoste, chiar dragoste e, pentru ca modul cum cele doua particule elementare ale acestei relatii se atrag si se resping, infrunta obstacole pe care uneori singuri si le-au aruncat in fata sunt expresiile acestui sentiment si numai ale lui.

Alegerea intepretilor a fost de o superba inteligenta: placiditatea (deliberata, banuiesc) a lui Tomasz Kot ii pune in valoare bogatia de expresii Joannei Kulig, frumoasa atat in sens absolut, cat si voluptuos, incisiva, dar si tandra. Bine spunea cineva, undeva pe Internet, ca, daca aceasta actrita ar fi anglo-saxona, ar avea Hollywood-ul la picioare.

Avatarurile celor doi si sinusoidala lor afectiune se manifestat atat in mediile socialiste ale vremii, cat si in cele capitaliste, iar abilitatea cu care regizorul polonez le reconstituie pe toate, de la limbajul de lemn si proslavirea traditiilor ca mijloc de propaganda la atmosfera boema a Parisului, cu retusuri exact acolo unde e mai graitor, este intr-adevar demna de o nominalizare la Oscar.

Cand vorbeam despre Vice, m-am referit la titlu sau (de o foarte sugestiva ambivalenta) la inceput. Acum voi incheia cu o digresiune tot despre un titlu – Zimna wojna.

Razboiul Rece n-a fost doar o inclestare de nivel geopolitic, ci si o falie in care au alunecat si din care s-au zbatut sa iasa destine individuale, care, intr-o alta lume, ar fi cunoscut poate fericirea.

Sau este Razboiul Rece o metafora pentru relatia dintre un barbat si o femeie?

Multe pareri se pot emite in privinta aceasta, insa una va fi unanima:

Ca Zimna wojna este creatie minunata.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

BlacKkKlansman

Green Book

The Favourite

Vice

If Beale Street Could Talk

Can You Ever Forgive Me?

Cotloanele disfunctionalitatii

Literatura mi s-a parut intotdeauna psihologie criptica, insa avantul pe care aceasta din urma stiinta (aleg sa o numesc asa, desi exista controverse in privinta asta) pare a schimba si in sens invers inter-dependentele dintre cele doua domenii.

Romanul lui Paolo Giordano, Singuratatea numerelor prime, mi se pare un exemplu de beletristica rezultata dintr-o profunda cunoastere a mecanismelor disfunctionalitatii afective.

Cei doi protagonisti, Alice si Mattia, poarta fiecare urmele unor traume ale copilariei: ea este anorexica, el are tendinte automutilante. Fidela metaforei din titlul cartii, relatia lor este aidoma a celor unor numere prime: desi asemanatori si nutrind afectiune sincera unul de celalalt, nu ajung niciodata la acea osmoza a iubirii, iar sincronizarea reactiilor emotionale e praf.

Interactiunile dintre personaje, nu numai acestea doua, mi s-au parut de o calitate medie din punct de vedere literar. Momentele cand Paolo Giordano exceleaza sunt acelea cand descrie amanuntit, dar si plastic, ansamblul de trairi maladive si perceptii distorsionate.

Paradoxal, desi inclinatiile lui de a a-si cresta trupul sunt mai tulburatoare in mod absolut, staruinta ei in a-si pastra silueta filiforma si arsenalul de tertipuri menite a o feri de a ingurgita ceva m-au atins mai mult sufleteste, poate pentru ca simt ca le-am vazut aievea, si nu o data.

Singuratatea numerelor prime are ceva didactic, fara a fi a atat de precisa clinic precum cartile Lisei Genova.

Ne invata ca in spatele unui comportament fata de care simtim disconfort sau chiar iritare zac dureri cumplite si neconsumate, careia ii cad prada creierul insusi, acest organ maret, proslavit de contemporaneitate.

P.S. Multumesc celor la libraria online Libris pentru o lectura deloc placuta, dar deloc inutila.

Cursa pentru Oscar in 2019 – Can You Ever Forgive Me?

Daca intrecerea pentru Oscarurile de anul acesta ar fi o vinoteca, am fi avut multe licori foarte dulci, dedicate discriminarii, si vreo doua cupaje demi-seci cu buchet de politica.

Intre acestea, Can You Ever Forgive Me? ar fi un Cabernet Sauvignon vinificat in sec, foarte sec, cu taninuri care iti pungesc psihicul intr-un mod pe care il apreciezi doar daca esti un pic cunoscator.

Nu imi arog vreun merit aparte in acest sens, insa sunt convins ca nu gresesc cu nimic spunand ca filmul regizat de Marielle Heller nu are cum sa placa oricui, pentru ca nu este propune nimic placut in primul rand.

Protagonista este o scriitoare scapatata, antisociala si alcoolica, iar Melissa McCarthy, deloc sfioasa in a-si etala gabaritul, desfasoara un ansamblu superb de reactii care o fac aproape detestabila.

Partenerul de ecran, un la fel de magnific Richard E. Grant (ma apuca nostalgia gandidu-ma ca mi l-aduc aminte din Hudson Hawk, unde juca un maladiv rol negativ), este alunecos, concupiscent, la fel de dedat bauturii si amuzant doar pana cand nu devine la randu-i detestabil.

Trama narativa a peliculei o urmareste pe anti-eroina intr-o epopee a falsului (plastografiaza scrisori ale unor personalitati si exploateaza credibilitatea unor naivi), care ii sporeste aura luciferica.

Si, totusi, in ciuda acestor ample motive sa ne displaca personajele si actiunile lor, Can You Ever Forgive Me? nu repugna, ci ofera o dureroasa lectie despre singuratate si amaratele ei remedii, despre ambitia condeierului si precara sa conditie intr-o lume care pune profitul pe primul loc si despre ce inseamna un film bun.

Nu mare, nu coplesitor, ci doar bun.

Bun si necesar.

Poate o sa vi se para ciudat, insa si pe acest film o sa-l scot din cursa Oscarurilor si o sa-l bag in aceeasi categorie cu Green Book – de pus pe rana.

Dar exista o deosebire mare intre ele: inainte sa punem balsamul reprezentat de duo-ul Viggo Mortensen – Mahershala Ali, avem nevoie sa sa facem infectia sa supureze cu tandemul alcoolic Melissa McCarthy – Richard E. Grant.

Insa exista si o asemanare, suprinzatoare: la ambele razi si te gandesti.

Umorul si reflectia, doua trasaturi care ne fac oameni, tocmai pentru ca le gasim de la zenitul la nadirul manifestarilor noastre.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

BlacKkKlansman

Green Book

The Favourite

Vice

If Beale Street Could Talk

Cuceriri SF (15)

Nu, n-am abandonat niciodata preocuparea pentru romane SF, iar ca dovada, iata alte patru:

Tau Zero – o nava paraseste Pamantul cu un echipaj cosmopolit, strabate spatiul si timpul si ajunge chiar la un nou Big Bang. In tot acest timp, oamenii de la bord parcurg vechile povesti de dragoste, fractura si reconciliere care ne caracterizeaza specia de la aparitia ei. Titlul se refera la ceva legat de viteza navei, iar descrierile peisajului cosmic si ale proceselor fizico-astronomice din cadrul sau au fost atat de greu de zgariat la suprafata (nici nu se pune vorba de inteles deplin!), incat cartea lui Poul Anderson, desi scurta, mi-a ocupat mult timp. Recomandata celor care prefera „Hard Sci Fi”, dar hard de tot.

Anvil of Stars – o nava paraseste Marte populata de supravietuitorii de pe Pamant si strabate spatiul si timpul pentru a de urma celor care au provocat evenimentele din The Forge of God (nu va spun mai mult, ca sa nu va vaduvesc de a trai – da, asta e cuvantul – una dintre cele mai mari realizari ale literaturii SF). Si din punct de vedere al peisagisticii cosmice, dar si a micro-universului uman, seamana cu Tau Zero, insa Greg Bear isi acorda mai mult spatiu si timp (v-am facut cu ochiul, sper ca v-ati prins) pentru a a-si desfasura actiunea si conflictele epopeice. Desi ii lipseste aspectul compact si atmosfera cutremuratoare din The Forge of God, aceasta continuare are ritm, momente de inclestari grandioase si personaje pe care ajungi sa le cunosti intim si de care te atasezi. In plus, dupa emotiile abisale din cartea precedenta, eu insumi ravneam la revansa.

The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy – probabil ca va intrebati unde mi-a stat mintea, de nu v-am povestit despre acest roman legendar mai devreme. Banuiesc ca il stiti, asa ca n-are sens sa va plictisesc cu trama narativa, prea putin importanta, oricum, si care se continua pe cuprinsul a alte patru carti. Daca nu il stiti, insa, atunci faceti-va luntre si punte si cititi-l, fie ca sunteti pasionati de SF sau nu, pentru ca va va furniza antidotul suprem pentru orice angoasa existentiala: hohotele de ras. Douglas Adams a fost englez, asa ca mi s-a betonat parerea ca e ceva prin insulele alea, incat sa aiba un asemenea umor. Daca omul va ajunge in spatiu, sper sa aiba parte de situatii, personaje si interactiuni pentru cele din acest roman. Altfel, n-are niciun farmec.

MaddAddam – al treilea si ultimul roman din trilogia care a mai inclus Oryx and Crake si The Year of the Flood si aceea care mi-a dezvaluit-o pe cea mai tare scriitoare a prezentului: Margaret Atwood. Romanul de fata ne mai trece inca o data prin evenimentele care au condus la peisajul post-apocaliptic deja cunoscut, de data asta prin ochii personajului Zeb, dar si solutioneaza toate conflictele si firele narative ramase dezlegate din cartile anterioare. Ca de obicei, autoarea ne ofera prilejuri sa ne cutremuram, sa ne induiosam, sa radem si sa reflectam asupra ce inseamna viata noastra pe acest Pamant. Dupa cum ati observat, aceasta a patra pozitie este intotdeauna rezervata creatiei SF care m-a impresionat cel mai mult dintre cele prezentate. MaddAddam nu este aici pe cont propriu, ci drept exponent al seriei careia i-a imprumutat numele, iar omagiul este ca acele 11 Oscaruri pentru The Lord of the Rings: The Return of the King, adica se refera la trilogia in intregul ei. Mai mult nu-s vrednic a spune in cuvinte decat: Multumesc, Margaret Atwood!

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cursa pentru Oscar in 2019 – If Beale Street Could Talk

Ma pot numi rabdator in mod oficial. Nu numai ca am vizionat inca un film referitor la discriminare, dar a mai fost si unul care a excelat prin lentoare.

Ce-i drept, un cineast priceput, precum Barry Jenkins (Moonlight si tevatura de care sigur va aduceti aminte), stie cum sa organizeze si sa o dozeze, astfel incat sa nu ai senzatia acuta de pierdere de vreme, ci sa o percepi ca pe o invitatie la a studia fiecare coltisor al ecranului, fiecare subtila miscare corporala si fiecare micro-expresie.

Chiar si recunoscandu-i regizorului aceasta calitate, If Beale Street Could Talk tot exagerat de incet este.

Povestea care inainteaza cu pasi de melc prin intermediul stilisticii lui Jenkins este a unei tinere de culoare insarcinate, care se zbate, impreuna cu unii membri ai familiei, sa dovedeasca nevinovatia partenerului, incarcerat pentru un presupus viol.

Mai sunt si niste momente de tip flashback intercalate, in care apetenta pentru mers cu viteza I pe autostrada a regizorului atinge zenitul. Exista si niste monologuri, inevitabile, care iti testeaza rezistenta la randul lor.

O singura data pe tot parcursul filmului, umerii mei cazuti a relaxare vecina cu apatia s-au ridicat, odata cu interesu-mi crescut. Este acea scena a reunirii celor doua familii, in care vestea sarcinii protagonistei genereaza reactii si conflicte mocnite de o intensitate care mi-a adus aminte de Who’s Afraid of Virginia Woolf.

Singurul aspect care impiedica If Beale Street Could Talk sa se poticneasca in propriul lirism este ca beneficiaza de prezenta serafica si luminoasa a lui Kiki Layne in rolul central al filmului. Frumusete, candoare, fragilitate si multe alte manifestari ale feminitatii emana din chipul ei, singurul aspect in raport cu care incetineala peliculei apare ca o virtute, deoarece ni-l ofera spre contemplare mai mult.

In rolul mamei, Regina King a ras tot pana acum in materie de premii pentru cea mai buna actrita in rol secundar. Beneficiind de cea mai ampla gama de trairi si de privilegiul de a avea cele mai multe scene independente de figura protagonistei, pot sa inteleg de ce iese atat de pregnant in evidenta, dar, din punct de vedere strict al interpretarii, o prefer pe Amy Adams drept consoarta ultra-ambitioasa din Vice.

Faptul ca If Beale Street Could Talk nu participa decat colateral la aceasta cursa a Oscarurilor este un semn ca, daca tot sunt politice, macar mai e un dram de simt al calitatii pe-acolo.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

BlacKkKlansman

Green Book

The Favourite

Vice