Mecanismul suspansului

Sa ridice mana toti cei care nu au vazut niciodata un film regizat de Alfred Hitchcock; pregatiti-va sufleteste, caci am de gand sa va ofensez:

Voi credeti ca ati trait cu adevarat pana acum?

Pentru toti ceilalti, cei care au fost fascinati, oripilati si nelinistiti de creatiile acestui mare maestru al morbidului si suspansului, am o veste buna:

Exista o carte, intitulata Hitch (pe care eu am avut ocazia sa o citesc prin bunavointa celor de la TargulCartii.ro), scrisa de John Russell Taylor, care intra in culisele vietii si activitatii acestui cinest, intr-un mod care reuseste cumva sa imbine si gustul pentru picanterii, dar si analiza serioasa.

Prima parte, a copilariei, tineretii si debuturilor sale regizorale este cea in care m-am cufundat cel mai mult din punct de vedere al interesului, deoarece reprezentau o terra incognita pentru mine, iar anumite amanunte din perioada cand nu era un nume greu la Hollywood sunt haioase foc: pataniile cu o rola de pelicula pe care au introdus-o in Elvetia precum contrabandistii, sau mofturile facute de cate un artist sau altul.

Dupa ce Hitchcock isi construieste soclul pe care isi va ridica apoi monumentul, si cariera sa, si cartea devine mai lineare. Marturisesc ca am apelat la o lectura selectiva si am ocolit paginile despre filmele pe care nu le-am vazut (ar fi fost curata sinucidere intelectuala, nu credeti?), insa le-am infulecat mental pe cele despre productiile care mi-au trecut prin fata ochilor, precum Shadow of a Doubt, Rear Window, Notorious, Spellbound, To Catch a Thief, North by Northwest, Rebecca, Strangers on a Train sau Lifeboat. Par multe, dar cartea de fata mi-a dezvaluit ca mai am destule de descoperit.

Ca orice cititor al erei digitale,mi-a dat ghes pardalnica de curiozitate sa citesc si ce au scris altii despre lucrarea lui John Russell Taylor. Multe voci il acuzau pe autor ca s-a aventurat cam prea departe cu interpretarile psihanalitice, ca personalitatea lui Hitchcock nu e musai reflectata in fiecare cadrul al peliculelor lui.

Eu, unul, nu am avut vreo astfel de reactie, pentru ca i-am privit consideratiile ca pe litere de evanghelie, ci tot ca pe niste eforturi, precum cele umile ale subsemnatului, de a deslusi sensuri intr-o creatie. Efort furil, uneori, dar indicat pentru antrenarea propriei materii cenusii.

Hitch nu este cartea definitiva despre acest sadic genial, insa e una care te face sa uiti de trecerea timpului.

Exact ca filmele lui.

Strangere de fonduri pentru Rise Project

Rise Project este o comunitate de jurnalisti, programatori si activisti; nu stiu ai cui sunt, dar e suficient sa cititi cateva dintre articolele de pe site-ul lor, sa va dati seama ca fac treaba in genul celei care l-a dat jos pe Nixon. Au fost cooptati in reteau internationala care s-a ocupat de Panama Papers, iar asta nu e putin lucru, mai ales cand ne uitam la tembelismele care se vehiculeaza prin presa romaneasca.

Ca urmare, m-am gandit sa initiez o minuscula strangere de fonduri care functioneaza dupa cum urmeaza:

Am 6 carti (stiu ca numarul pare derizoriu, dar sunt primele pe care le-am gasit, scotocind in pripa prin biblioteca) pe care le voi da primilor 6 prieteni de pe Facebook (din Craiova) care imi atesta cumva (cel mai simplu printr-o poza trimisa intr-un mesaj privat) ca au donat o suma de minim 30 de lei celor de Rise Project (detalii despre cum puteti face asta aveti aici).

Pentru predarea cartilor, ne intalnim personal cat de repede se poate.

Cartile se dau potrivit principiului „primul venit, primul servit”, iar cei care ma contacteaza prea tarziu se vor bucura de gratitudinea mea calduroasa.

Titlurile sunt urmatoarele (daca dati click pe titlu, veti afla mai multe detalii despre cartea respectiva):

Jean-Francois Gautier – Istoria vinului

Gwenaelle Aubry – Nimeni

Roger-Pol Droit – Maestrii gandirii

Irvin D. Yalom – Plansul lui Nietzsche

Octavian Simu – Herghelia verde

Andrea Camilleri – Forma apei – s-a dat, iar comentariul care a insotit alegerea a fost: „Pai daca in ultimele ore stirile sunt despre mafioti o sa aleg Forma Apei

Haideti sa ii sprijinim putin pe cei care si-au asumat ingrata sarcina de a scotoci prin puroiul societatii romanesti!

 

 

La La Gang

Mi se intampla cateodata sa ma pun contra curentului. Nu e chestiune de teribilism, ci de pura preferinta.

Ati putea spune ca, intr-o societate fara restrictii, ca a noastra, nu e asa mare scofala si nu ati gresi prea mult, insa pentru mine, care analizez si corelez ce spune gura lumii, pentru a-mi alege experiente cinematografice reusite, este un efort sa ma opun frontului comun al fanilor pasionali si al criticilor extaziati.

Si, totusi, am s-o fac fara sa ezit si o sa spun ca adulatul Baby Driver se apropie asimptotice de o mare porcarie.

E plina industria hollywoodiana de filme de succes refacute pentru a stoarce bani cu nerusinare, mai ales de la generatiile prea tinere sa isi aminteasca originalele, iar pelicula regizata de Edgar Wright se inscrie in aceeasi meteahna, insa intr-un mod care se vrea mai smecher.

Se iau si se amesteca locuri comune din anii ’90 si ’00, adica masini feroce si urmariri aiuritoare, talhari charismatici, sefi criminali atotputernici, violenta gratuita impotriva personajelor episodice, jafuri de banca neverosimile si un personaj principal care participa la faradelegi impotriva vointei lui, baiat bun, care traieste cu si prin muzica (Blues Brothers?!), cronometrand-si operatiunile in functie de melodii (numele Hudson Hawk va spune ceva?).

Toate acestea sunt amestecate cu nerv hiperactiv, menit, probabil (spun „probabil”, pentru ca la mine nu a mers figura, dar se pare ca altfel a functionat de minune), sa acopere ineptia scenariului, care nu are nici macar superficialitatea simpatica dintr-un Gone in Sixty Seconds, bunaoara.

Cu o exceptie, nici distributia, in frunte cu pustanul in ascensiune Ansel Elgort, si din care mai fac parte altminteri captivantul Jon Hamm si senzationalul Kevin Spacey, nu mi-a cauzat vreo placere mai de doamne-ajuta.

Singurul care mi-a saltat putin psihicul din senzatia acuta ca pierd timpul a fost Jamie Foxx in rolul unui dezaxat; deloc subtil sau original, insa in mare verva a retoricii si manifestarilor psihotice, mi-a provocat acea fascinatie asociata cu disconfortul, pe care o resimt intotdeauna fata de o interpretare reusita a unui astfel de personaj.

Nu stiu daca vocea mea carcotasa se va face auzita in oceanul de entuziasm in care inoata Baby Driver, dar eu mi-am facut datoria si-am incalecat pe-o sa si v-am spus dezamagirea-asa.

 

 

Rani care nu se inchid

Cred ca e mai usor sa scrii o carte din perspectiva unei persoane care e victima unei tulburari mentale (fara sa ma chinui prea mult, imi vin in minte Foamea de Knut Hamsun, Junky de William Burroughs sau chiar Matusa Julia si condeierul de Mario Vargas Llosa), decat din cea a unei persoane apropiate suferindului.

In primul caz, exista manifestari recurente ale diverselor afectiuni, recognoscibile chiar si unui cititor care nu are pregatire psihiatrica, insa, in al doilea, exista un amestec neomogen de rusine, afectiune, neputinta, adversitate sau compasiune, stari care se imbina sau concureaza, provocand persoanei o durere unica prin dinamismul ei.

La dificila sarcina de a reda acest amalgan s-a inhamat Gwenaelle Aubry in cartea de beletristica intitulata Nimeni. Starui putin asupra titlului, deoarece, in franceza in original, acesta este „Personne”, care, intr-adevar, se traduce prin „nimeni”, dar si prin „persoana”, iar aceasta ambivalenta mi se pare cheia in care o persoana sanatoasa clinic o percepe pe una bolnava – aceasta din urma nu mai apartine lumii concrete, reale, previzibile, insa ramane un individ in carne si oase, de care te leaga emotii sau amintiri.

Romanul nu are un fir narativ linear, este o perpetua pendulare intre fragmente dintr-un manuscris postum, apartinand unui avocat lovit de sindromul manical-depresiv (zis si bipolar), si trairile conexe ale fiicei care rememoreaza diversele ipostaze in care l-a cunoscut, direct sau din spusele altora. Ordonarea capitolelor in mod alfabetic este doar o vaga solutie pe care insasi vocea auctoriala o recunoaste ca fiind o incercare de a pune ordine in haosul care s-a instapanit pe mintea tatalui ei si pe relatia dintre cei doi.

Lectura este dureroasa si ingreunata putin de lirismul poate prea apasat al unor pagini. Dar cine sunt eu sa contest marea involburata din interiorul unei fiice care este condamnata sa fie contemporana cu moartea inceata a celui caruia ii datoreaza viata si sortita sa traiasca apoi cu o cumplita intrebare:

Ar fi putut oare fi altfel?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o sedinta de terapie in care eu am fost in ipostaza specialistului care asculta pe cineva confesandu-se.

El Camino nipon

Colectia de carti de calatorie de la Polirom este o veritabila bonanza, din care extrag periodic cate o aventura pe care o sorb prin lectura cu o asa pofta, incat imi spun ca poate ar fi cazul sa-mi fac bagajul.

De data aceasta imboldul a venit de la Alan Booth si al sau uluitor periplu prin Tara Soarelui Rasare, descris in Drumurile catre Sata.

De ce uluitor? Pentru ca acest englez putin sarit de pe fix s-a gandit sa parcurga distanta dintre Capul Soya (cel mai nordic punct al Japoniei) si Capul Sata (cel mai sudic). Adica 3000 de kilometri, o cifra care, oricum ai intoarce-o, tot infioratoare pare.

Scrisa in anii ’80 ai secolului trecut, cartea prezinta realitati sociale care s-au estompat, poate, intre timp, insa proza lui Booth este savuroasa, iar interesul informativ initial este sporit de placerea de a-i parcurge observatiile amuzante si usor uracioase, aspect pe care constatat ca exploratorii moderni il au in comun (l-am regasit si la Sylvain Tesson).

Desi indragostit de Japonia in asa hal, incat i-a invatat limba si a luat o localnica de nevasta, autorul o priveste cu acea unica privire europeana, care admira calitatile, dar nu cruta defectele, o atitudine rezumata de vorbele unui batran perspicace:

O tara e ca o foaie de hartie; are doua fete. Pe o parte sunt caligrafiate multe – asta e partea care e etalata peste tot in public. Dar exista intotdeauna si versoul foii de hartie – o pagina pe care pot fi mazgalituri urate, graffiti sau Dumnezeu mai stie ce. Daca vreti sa scrieti despre o tara, asigurati-va ca scrieti despre ambele fete.

Aceasta luciditate cinica este, insa, lasata deoparte cand ajungem la Hiroshima si, prin deznadejdea si goliciunea sufleteasca pe care Alan Booth le exprima, traim noi insine abisul acelui crunt moment.

Trece Japonia testul acestei ample radiografii care o strabate pe lungime?

Fara doar si poate.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un El Camino nipon.

 

 

Despre trup si suflet la Craiova

Mai trec cateodata prin fata cinematografului Patria din Craiova si ma incearca tristetea: locul care mi-a hranit copilaria, adolescenta si o buna parte din varsta adulta pe care am acumulat-o pana acum imi pare dezolant, lipsit de cozile masive de spectatori de odinioara, avand rivali nemilosi in tehnologie si in sali de cinema mai moderne de altundeva din oras.

M-am intrebat uneori cat va mai supravietui si cum, iar o stire ce mi-a parvenit de curand imi da o solutie si speranta:

Testrol es lelekrol (Despre trup si suflet), un film produs in Ungaria si marele castigator al Festivalului International de Film de la Berlin va rula la cinematograful Patria din Craiova pe 1 si 2 iulie, de la ora 16:00, si pe 2 si 3 iulie, de la ora 18:00.

Antologiile de specialitate descriu aceasta pelicula ca fiind o poveste de dragoste atipica, subtila si amuzanta, intre doi introvertiti care descopera ca, noapte de noapte, au aceleasi vise.

Eu, unul, mi-am organizat deja traseul astfel incat sa ajung sa iau bilete si am o banuiala ca o sa stau iar la coada.

Ca pe vremuri.

 

Eterna si fascinanta Romanie

Chiar daca vipia nu prea va imbie sa iesiti din casa, daca nu e neaparata nevoie, va sfatuiesc sa va adunati curajul si sa va indreptati spre Muzeul de Arta din Craiova, unde, pana pe 14 iulie 2017, mai puteti inca vedea expozitia hARTA. Teritorii portabile, a artistului Cosmin Paulescu.

Ideea sa este o simplitate aproape ridicola: obiecte si medii pe care le stim din diverse arii ale existentei cotidiene, modelate insa dupa inimitabilul contur al tarisoarei noastre.

Nimic special, ati spune, cum am facut-o si eu, insa, parcurgand salile si intalnind alte si alte manifestari cartografice ale spatiului mioritic, apar niste conexiuni despre care banuiesc ca au fost dintru inceput intentia autorului, desi nu ni se ofera niciun indiciu ideatic.

Iata cateva dintre panseurile care mi s-au format mie in minte:

Aici m-a indurerat reamintirea faptului ca Romania verde e mutilata chiar si in acest moment, cand eu scriu si voi cititi aceste randuri.

Aici satira e prea evidenta sa mai insist asupra ei. Sau nu?

Aici m-am amuzat la gandul ca, spre deosebire de tabla de sah clasica, in Romania se pot ocoli rutele obisnuite de atingere a obiectivului.

Aici am gasit o veche meteahna romaneasca, aceea de a pasa responsabilitatea.

Aici am simtit si o vaga incantare ca, de bine, de rau, Romania este in Uniunea Europeana.

Nu in ultimul rand, aici mi-am adus aminte ce mi-au spus doi americani in timp ce calatoream impreuna cu trenul: Voi, romanii, aveti ceva ce noi am pierdut – voi inca va mai strangeti in jurul mesei la ocazii importante.

Frumusetea acestei expozitii este ca am aratat aceste poze cuiva, iar asocierile facute de respectivul au fost cu totul altele. Mergeti, asadar, si gasiti-le pe ale voastre.

Viaje adentro

Cand iei O scena din viata unui pictor calator si o cantaresti in mana, iti zici: dau gata cartea asta de beletristica in pauza de pranz, mai ales daca intarzii putin si ii spun sefului ca am stat la coada la covrigi.

Dar romanul lui Cesar Aira nu este catusi de putin o lectura facila si nu se recomanda imperecherea cititului cu activitati de ingurgitare, deoarece sectiunile de cortex destinate descifrarii sensurilor mesajului scris vor fi suprasolicitate de metaforele argentianului, iar stomacul se va vedea in criza de energie, ca Romania asta iarna.

Cartea prezinta o calatorie care penduleaza permanent intre fizic si metafizic, intre relieful advers sud-american si lumea interioara a artistului. Nu e o calatorie usoara pentru cititor si nici nu are o destinatie clara, dar oare nu asa este viata fiecaruia dintre noi?

Stilistic, Cesar Aira face parte din increngatura realismului magic, care a inflorit in America Latina in secolul trecut, si are potential de a suscita reactii ambivalente: lipsa unei narativitati conturate matematic deruteaza si indeparteaza firile mai logice, insa virajele surprinzatoare ale prozei si cotiturile de fraza care apar pagina de pagina incanta prin forma.

Cand ni se pare ca totul functioneaza dupa principii matematice, e bine sa luam o carte precum O scena din viata unui pictor calator, ca sa ne mai scuture putin de pericolul indepartat, dar real al inchistarii.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un fericit caz de tulburare a ordinii, nu publice, ci private.

Soare, vin si natura la Avincis

Acum o saptamana, prin bunavointa guvernului, care a mai dat o zi libera, si a celor de la Avincis, am trait o experienta campeneasca imbelsugata si reconfortanta.

Sositi pe domeniul Dobrusa cand soarele mangaia perpendicular pamantul, am fost intampinati cu un pahar de vin racoros (cum altfel?), iar privirea-mi curioasa a fost nevoita sa descrie un cerc pentru a cuprinde intregul peisaj, pe care l-am explorat in trei feluri.

Organizat, condusi de catre personalul documentat si amabil al domeniului, care ne-a oferit explicatii ample, dar accesibile, despre procesul tehnologic al obtinerii vinului, cu mici detalii care m-au convins a nu stiu cata oara, ca, daca vrem sa extindem aria semantica a cuvantului „arta”, oenologia e printre primele care isi face loc in cadrul ei. Tot cu aceasta ocazie, am aflat si cateva detalii de ordin arhitectonic, asupra carora voi reveni mai jos, pentru ca m-au incantat si mi-au dat speranta.

Alaturi de colegii de breasla blogger-istica m-am implicat activ intr-un amplu proiect fotografic, cu accente umoristice, si care a presupus mult contact cu solul.

De unul singur, m-am aventurat pe parcelele viticole (rog gazdele de la Avincis sa nu se alarmeze, am urmat doar carari inofensive) si m-am lasat invaluit de o liniste imaculata in unele momente, intrerupta din loc in loc de bazaiturile unor bondari hiperactivi.

Pe colina inverzita se remarca doua cladiri, diferite structural, fiecare intregind aparte farmecul domeniului. Conacul Dobrusa a fost restaurat cu grija si este intretinut cu migala, iar stilul neo-brancovenesc face o legatura indivizibila cu un trecut in care nu era pretuit doar functionalul, ci si esteticul.

De cealalta parte, crama propriu-zisa dovedeste o asa intelepciune a viziunii arhecturale, cum rar mi-a mai fost dat sa vad pe meleagurile mioritice, fiind conceputa in asa fel, incat sa se integreze reliefului si sa nu fie ca o excrescenta nenaturala, ci ca o prelungire a dealului pe care se gaseste. Iar pantele inverzite de pe cele doua parti sunt sursa de idei nastrusnice, fotografice, dar nu numai.

Si, pentru a da Cezarului ce-i al Cezarului, nu pot sa nu povestesc si despre vinul care m-a cucerit si alaturi de care m-am intors acasa: Domnul de Roua in Rosu. Sub acest nume pitoresc in sine se ascunde un cupaj de Cabernet Sauvignon (50%), Merlot (35%) si pretentiosul Pinot Noir (15%), care, spre deosebire de efectul pe care alte vinuri rosii l-au avut asupra cavitatii mele bucale, acesta n-a mai zabovit acele cateva secunde pentru a se face simtit, ci a actionat instantaneu cu un buchet incantator.

Multumesc colegului de la Comentarii barboase pentru imagini.