Se incinge cursa Oscarurilor!

Nu scriu despre Roma sub influenta psihotropa a mancarii abundente de Craciun, ci bazandu-ma pe previziuni facute de experti, pe deja anuntatele nominalizari la Globurile de Aur si pe valoarea peliculei in sine.

Filmul lui Alfonso Cuaron este opera unui artist care se stie atat de stapan pe abilitatile sale, incat poate sa aleaga un subiect banal, ba chiar un non-subiect am putea spune, sa se joace in jurul lui si sa il ridice pe veritabile culmi estetice.

Povestea este viata, cu linearitatea, dar si pulsiunile ei, filtrata prin personalitatea unei servitoare de origine indigena, intr-o familie de albi dintr-un Mexic al anilor ’70 ai secolului trecut.

Personajul Yalitzei Aparicio este unul memorabil, dar, paradoxal, cel mai putin realist din Roma. Bonomia si cvasi-sfintenia, supusa unor inutile incercari de ambiguizare, ale acestei femei, sunt redate cu o extraordinara naturalete de aceasta actrita care pare iesita din cursul nemilos al timpului (are doar 25 de ani!). Din cate se aude, categoria cea mai buna actrita va fi cea mai disputata la Oscarurile de la anul, asa ca nu stiu daca Yalitza Aparicio va prinde vreo nominalizare, insa posteritatea ii va retine, fara indoiala, zambetul ingenuu si aerul serafic.

In jurul sau, insa, apar si dispar personaje care, prin ambivalenta manifestarilor, se apropie imperceptibil de realitate. Exemple sunt numeroase, insa cel mai marcant este al Marinei de Tavira in rolul mamei copiilor pe care protagonista ii ingrijeste cu abnegatie. Sunt momente cand manifestarile ei trimit Roma pe o panta ideologica socialista: stapanii sunt nevrozati, servitorii sunt senini, dar si altele cand simpatizezi cu dramele pe care le are de infruntat si chiar ii admiri vag puterea de a merge mai departe.

Toate aceste zbateri umane au un asa aer banal, incat nu e de mirare ca multi vad in Roma un film in care nu se intampla nimic consistent. Intr-un fel, asa si este, iar Alfonso Cuaron nu pare a ascunde faptul ca scopul sau este de fapt de a-si desfasura panoplia de calitati tehnice si estetice si sa se joace cu nerusinare cu emotiile noastre.

Am avut ocazia sa vad Roma in timp ma aflam in vizita intr-o mare capitala europeana si am fost condamnat sa remarc ca multe dintre statiile de metrou de acolo erau tapetate cu imagini din film. Inainte de vizionare, imi dadeau doar impresia unor reclame; dupa ce am trecut prin aceasta unica experienta cinematografica, fiecare dintre ele imi aparea ca un tablou din expozitia tematica a unui mare artist, fiecare imi trezea o amintire sau imi facea sa imi zvacneasca psihicul intr-un fel.

Insa Roma este mai mult decat o colectie de poze reusite. Ce m-a impresionat mai abitir este impecabila miscare scenica – intr-un cadru compus cu grija si filmat prelung au loc subtile deplasari, rotatii sau rearanjari, care confera delicii atat atentiei active, cat si celei contemplative.

Am niste cunostinte care au cazut victima lentorii deliberate si caracterului aparent nespectaculor al filmului si l-au lasat balta la jumatate, nestiind ca s-au vaduvit astfel de cateva scene care au loc in a doua parte, scene in care Cuaron isi bruscheaza cu buna stiinta spectatorul, atat prin imagini fara perdea, cat si prin oroare indusa. Le-am spus si nu m-au crezut si poate ca e mai bine pentru ei. Persoana alaturi de care am vazut Roma a plans un pic la un moment dat.

Se contureaza astfel marele duel de la anul la categoria cel mai bun regizor: de o parte a ringului, Bradley Cooper, avand drept sprijin vitalitatea actorului trecut de partea cealalta a camerei si interpretarile magnifice pe care le-a dirijat, de cealalta, Alfonso Cuaron, desavarsit estet si mare manipulator.

Unul dintre ei va pierde, din pacate, insa noi, privitorii, am castigat de doua ori.

Sa privim pictura! (IXM)

Pasii m-au dus in fata unui tablou monumental, intitulat Jupiter si Semele, a a pictorului simbolist Gustave Moreau, iar modul cum era expus mi-a permis sa-l admir atat ca ansamblu, cat si in detaliu.

Cu aceasta ocazie am descoperit o varietate uimitoare a figurilor umane, atat de mare, incat ma incumet sa asemuiesc aceasta opera cu o Capela Sixtina in miniatura.

Mai expresive si mai numeroase mi s-au parut ipostazele feminine, asa ca am pe cateva dintre ele, adresandu-va si provocarea sa cautati aceasta pictura luxurianta intreaga si sa identificati de unde anume sunt extrase:











Povestea cartografica a omenirii

Nu e pentru prima data cand sunt in situatia de a scrie o recenzie despre o carte de specialitate, care nu numai ca nu are niciun fel de intriga, dar mai este structurata si sistematic, pentru uz pedagogic.

Insa, daca am scos-o la capat cu alte prilejuri, acum sarcina mi-a fost si mai usoara, pentru ca Atlasul istoric Duby (numit dupa numele academicianului francez care l-a editat initial) poate fi considerat, ca ansamblu, o poveste grafica a omenirii, de la inceputuri si pana in prezent.

O poveste vazuta de la nivel demiurgic, in care nu apar indivizi, ci doar teritorii in continua metamorfoza a delimitarii si dinamici aparent entropice. Spun aparent, pentru ca multe aspecte care framanta contemporaneitatea isi gasesc potentiale explicatii intr-o simpla harta.

Asa s-a intamplat cand am deschis pentru prima data volumul, ca sa ii absord mirosul de carte proaspata si am nimerit mica imagine dedicata Razboiului Civil din Spania. Ce am remarcat este ca Barcelona era taman in epicentrul partii care s-a opus invingatorilor condusi de Franco. Asa mi-am amintit toate mesajele de independenta pe care le-am vazut cand am vizitat orasul lui Gaudi si al lui Domenech i Montaner si tot asa am simtit mai acut drama pe fondul careia este plasata actiunea din adevarata capodopera a lui Guillermo del Toro – El laberinto del fauno.

Unele harti invita si la reflectii asupra caracterului imprevizibil al istoriei; in aceea care infatiseaza puternicul regat al Poloniei de secol al XVII-lea exista si un mic stat vasal, marcat cu o culoare contrastanta – Ducatul Prusiei. Lasam la o parte cele doua razboaie mondiale si ne aducem aminte ca, de o vreme, Angela Merkel e declarata intr-una cea mai puternica femeie din lume. Incurcate si neasteptate sunt caile muzei Clio.

Iar pentru aceia care se tem de ea, cum, din pacate sunt multi in ziua de azi, aflati ca Atlasul istoric Duby nu este dedicat doar cunoscatorilor, ci beneficiaza si de explicatii concise, dar exacte, care insotesc materialul cartografic, rezultand astfel o epopee construita pe gigantescul schelet al…

Da, ati ghicit, o sa folosesc iar sintagma lui Adrian Cioroianu:

Celei mai frumoase povesti din lume.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un periplu vizual prin marea aventura a evolutiei umane.

Giacometti si politicienii romani

M-a pus Aghiuta ca, inainte de a merge la o superba expozitie dedicata sculptorului Alberto Giacometti, sa citesc niste stiri despre cloaca maxima, in denumire populara politica romaneasca si, fara sa-mi fi dorit asta, m-am pomenit ca figurile modelate pe care le-am vazut mi se asociau cu numele cate unuia dintre acesti demni urmasi ai lui Caragiale.

Iata-i, iar daca vi se pare ca ar fi o impietate ca am asociat pe alde Dancila sau Dragnea cu niste opere de arta, indraznesc sa va spun ca sunt convins ca Giacometti insusi ar fi suras aprobator vazand cum ii sunt explotate lucrarile.

Klaus Iohannis
Viorica Dancila
Ecaterina Andronescu
Ludovic Orban
Liviu Dragnea
Lia Olguta Vasilescu
Florin Iordache
Calin Popescu -Tariceanu
Gabriela Firea
Guvernul Romaniei

Doua capodopere care se completeaza reciproc

Randurile de mai jos nu sunt o recenzie, ci mai degraba o constatare, pe care merita sa o impartasesc cu voi, deoarece experienta de la care porneste a fost extraordinara.

S-a intamplat ca la distanta mica in timp am citit povestirea The Old Man and the Sea de Ernest Hemingway si am vizionat documentarul The Blue Planet realizat de Sir David Attenborough.

Completarea dintre cele doua capodopere a survenit fara sa-mi fi propus neaparat asta: pe de o parte, descrierile alerte, dar si lirice ale marii, din cea scrisa nu ating doar desavarsirea literara, ci si pe cea a preciziei, asa cum au confirmat-o imaginile magnifice din seria televizata; pe de alta parte, intelegerea resorturilor biologice ale comportamentului unor creaturi precum rechinul sau tonul sporesc profunzimea pe care o dobandeste proza lui Hemingway.

Impreuna, The Old Man and the Sea si The Blue Planet ne ofera o poveste inaltatoare si trista, de deasupra si dedesubtul aceleia care a favorizat raspandirea si inflorirea vietii pe Pamant.

Non-fictiuni pe care le-am citit (27)

Activitati mentale de tot felul care s-au succedat in ultima vreme au inclus si niste lecturi de carti de non-fictiune:

How Language Began – o aventura dificila, dar pasionanta, intreprinsa de Daniel Everett in vederea stabilirii genezei celei mai mari realizari umane: limba articulata. Autorul isi abordeaza demersul sistematic, iar etapele demonstratiei sale sunt logice, insa partile finale ale cartii sunt mai greu accesibile, apropiindu-se de aride tratate de semiotica si lingvistica. Modul cum isi argumenteaza, insa, teoriile, in special cele care vizeaza rolul functional al limbii si evolutia sa in paralel cu dezvoltarea tehnologiei imi par foarte plauzibile si mai au si meritul ca sunt mai rezervate decat cele cam exaltate ale unui alt autor foarte la moda – Yuval Noah Harari.

Small Data – acum, cand conceptul de „Big Data” este pe buzele tuturor, in cel mai pur spirit hegelian, era menit sa apara si antiteza sa. Prin „Small Data”, Martin Linstrom intelege acele detalii minore, dar recurente, care dezvaluie esenta psihologiei unor grupuri sociale sau chiar natiuni intregi. Lucrarea sa nu are o directie foarte clara, fiind situata undeva la intersectia dintre psihologie, carte de calatorie si sfaturi de marketing, insa acuitatea simtului de observatie al autorului si perspectivele asupra unor culturi variate (altele decat cele promovate de brosurile turistice) sunt fascinante. Alte merite ale volumului sunt micile invataminte pe care le poti extrage (precum acela de a darui un obiect cu doua maini, nu cu una) sau formulari inspirate, precum cea conform careia, gratie Facebook-ului, am devenit celebritatile propriilor noastre vieti, pe care ni le calauzim in consecinta.

Fiinta istorica – nu am cautat mortis ca incununarea acestei noi sesiuni de non-fictiuni sa fie o carte romaneasca, acum ca suntem in Anul Centenarului, ci este doar o coincidenta fericita si justificata. Poeziile lui Lucian Blaga sunt frumoase si nu foarte facile, insa ideile sale filosofice sunt si mai si. Aceasta lucrare trateaza diverse aspecte ale sensului istoriei si necesita cunostinte prealabile serioase si o concentrare intensa in timpul lecturii. Insa rasplata este conturarea unor viziuni de o superba coerenta, care poate nu explica totul, insa ofera niste lentile consistente prin care putem decela rostul actiunilor omului, uneori abominabile, alteori inaltatoare, de-a lungul existentei sale pe acest pamant. In unele fragmente, Blaga reformuleaza ipoteze pe care sa zic ca le-am mai intalnit si in alta parte, insa in altele m-a coplesit cu noutatea si claritatea ideatica. Modul cum intelege el notiunea de „preistorie” sau necurmata cursa a omului in a-l ajunge pe Marele Anonim sunt daruri pe care un roman le face nu doar compatriotilor, ci lumii intregi.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

Non-fictiuni pe care le-am citit (21)

Non-fictiuni pe care le-am citit (22)

Non-fictiuni pe care le-am citit (23)

Non-fictiuni pe care le-am citit (24)

Non-fictiuni pe care le-am citit (25)

Non-fictiuni pe care le-am citit (27)

Ciorba cu un pistol in prosop

Nu este titlul unei poezii de Gellu Naum, ci esenta unui film georgian foarte reusit, intitulat Grzeli nateli dgeebi (traducere aproximativa – In floare).

Ce remarci dupa doar cateva minute este apasata asemanare cu filmele noastre postrevolutionare; nu numai mediul fizic in care se desfasoara actiunea, adica blocuri sfoiegite, sali de clasa invechite sau strazi peticite, dar si cel uman, cu familii disfunctionale, copii lasati de capul lor si traditii inchistate, totul intr-un Tbilisi al epocii imediat ulterioare caderii comunismului.

Nu e o intamplare, pentru ca antologiile prezinta peliula regizata de Nana Ekvtimishvili si Simon Gross drept inspirata direct de Noul Val al filmelor romanesti. Cum ar fi zis tataie: Minunea resteului!

Regret insa sa spun, dar Grzeli nateli dgeebi depaseste fara prea mari dificultati creatiile cinematografiei mioritice, atat din punct de vedere plastic, cat si ideatic.

Avem si aici aceleasi cadre prelungi (operator de imagine a fost Oleg Mutu, colaborator al lui Cristian Mungiu pentru 4 luni, 3 saptamani si 2 zile), dar, spre deosebire de filmele romanesti, unde le suporti, ca sa descoperi ca nu duc la nimic, aici fiecare scena evolueaza intr-o mica bijuterie de narativitate, emotie sau suspans.

Povestea filmului urmareste zbaterile inmuguririi adolecentei a doua fete, Eka (Lika Babluani) si Natia (Mariam Bokeria), similare in unele privinte, dar si cu laturi temperamentale diametral opuse. Una este introvertita si lucida, alta flirteaza deja cu masculii si le da peste nas cu aciditate. Fiecare dintre ele are conflicte interioare si exterioare de rezolvat, atat de precis redate de scenariul inteligent si lipsit de inflorituri al Nanei Ekvtimishvili, incat capata acea universalitate pe care numai un film mare o poate proiecta. Imaginati-va un Lady Bird la puterea a doua, plasat in blocuri de Craiovita (Militari, pentru bucuresteni si cei care nu sunt din Craiova).

Am citit undeva, insa astept sa-mi confirme cineva aceasta informatie, ca cele doua interprete nu sunt actrite de profesie. Pare credibil, avand in vedere varstele lor fragede, dar chiar si daca ar fi beneficiare de studii, prestatiile lor sunt excelente. In special Lika Babluani in rolul Ekai uimeste prin masca de placiditate pe care o spulbera cand si cand prin pusee de personalitate, totul culminand cu acel dans formidabil. Consistenta creatiei ei actoricesti nu e departe de a lui Casey Affleck in Manchester by the Sea, asa ca responsabilii cu Oscarurile ar cam trebui sa scormoneasca mai mult cinematogafia universala si sa pune bazele unor premii internationale pentru interpretare, nu doar pentru cel mai bun film strain.

Paradoxal, filmele romanesti se situeaza sub Grzeli nateli dgeebi deoarece le lipseste o trasatura anume, absenta altminteri imbucuratoare in viata reala – violenta. In pelicula georgiana, aceasta este prezenta la nivel aluziv si intruchipata de acel pistol care isi schimba posesoarele si care genereaza tensiune prin simpla sa existenta ipotetica.

Aici am fost din nou victima miracolului numit arta – un obiect fictiv, care de cele mai multe ori nici nu apare ca atare pe ecran, mi-a starnit mie, fiinta in carne si oase, emotii pe care le-am resimtit organic.

Le recomand, asadar, cineastilor romani, sa nu se impauneze cu faptul ca au lansat o noua moda in lumea filmului, ci sa ia aminte ca acestea se adreseaza unei multitudini de trairi, nu doar deznadejdii.

Dunare, Dunare, drum fara pulbere

Ni se spune de cand suntem printr-a IV-a ca traim in spatiul carpato-danubiano-pontic, asadar Dunarea are cel putin o treime influenta in conturarea caracteristicilor noastre ca popor.

Faptul ca acest fluviu venerabil isi afla varsarea in mare tot pe teritoriul tarii noastre ne induce intr-un fel gandul ca pentru noi este cea mai importanta.

Insa uitam ca strabate de la Muntii Padurea Neagra si pana la delta pe care o formeaza la Marea Neagra nu mai putin de zece state, iar pentru fiecare dintre acestea Dunarea are un nume si o poveste.

In calitate de cetateni europeni, merita sa le unificam, iar cartea lui Andrei Şarîi, Dunarea. Fluviul Imperiilor isi asuma aceasta grandioasa si dificila misiune, mai ales ca jurnalistul rus nu ii parcurge cursul numai geografic, ci si intelectual si istoric.

Aici voi face o digresiune.

In facultatea Tucidide ne era prezentat primul mare istoric; relatarea sa despre Razboiul Peloponsesiac este structurata, lucida, pur umana si plina de invataminte. Insa aproximativ din aceeasi perioada il avem pe Herodot, supranumit „parintele istoriei”, admirat, dar si criticat pentru modul cum a integrat in cartile sale si toate legendele, oricat de ridicole ar fi, pe care le-a adunat de pe unde a peregrinat.

Cine are, asadar, intaietatea? Greu de spus, insa putem nega ca acolo unde isi face simtita prezenta omul, aceasta trestie ganditoare, nu lipseste frica, extazul, curiozitatea, toate influentand perceptia asupra ce este natural si imuabil?

Herodot poate fi considerat primul propagator de „fake news”, insa tot el este si cel care a intuit ca omenescul este dincolo de material.

Acelasi lucru a fost inteles si de Andrei Şarîi, care nu limiteaza in periplul sau la a prezenta toate coturile pe care le face Dunarea in curgerea ei sau la a enumera asezarile care au inflorit si decazut de-a lungul sau.

Artistii, filosofii, aventurierii sau despotii sunt personaje episodice in povestea sa, grandomania, stupizenia sau cooperarea se succed sau se intrepatrund, lupta omului cu natura e alaturi de comuniunea lor, iar medalioanele care brazdeaza textul il imbogatesc cu detalii erudite si minunat lipsite de orice rigoare enciclopedica.

Dupa ce am urmat Dunarea. Fluviul Imperiilor, am simtit ca ma indeamna si ne indeamna pe toti pe care ne hraneste sa dam mana si sa consfintim la nivel uman uniunea pe care ea o realizeaza in plan geografic.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru cufundarea in valurile unei istorii care hraneste tari si veacuri.

Mai multa vrajeala decat vrajitorie

Ca initierea unei noi serii in universul Harry Potter prin filmul Fantastic Beasts and Where to Find Them a fost in primul rand o incercare de a mai stoarce niste bani de la fani stiam.

Ca o continuare a unui astfel de film risca sa se dilueze si mai mult stiam.

Insa chiar si asa am fost un pic surprins cat de anost si de mantuiala a fost facut Fantastic Beasts: The Crimes of Grindelwald.

In primul rand, nu mai avem parte de acele lighioane simpatice de diverse dimensiuni decat pe ici, pe colo, servindu-ni-se in schimb o intriga de spionaj, pe care J.K. Rowling (a carei lipsa de chef se vede in fiecare replica) incearca sa mai grefeze si niste psihologie a orfanului, totul pe fundalul unei naratiuni turistice, gen Mission: Impossible – Fallout, care ne poarta prin locuri reale, precum cimitirul Pere Lachaise, stancile de creta de la Dover sau Saint Paul’s Cathedral, dar intr-un mult mai lipsit de subtilitate, care mai ca ni le indeasa in ochi.

Sunt multe personaje in Fantastic Beasts: The Crimes of Grindelwald, unele vechi, altele noi, care s-au zbatut sa imi castige atasamentul, fara mare succes. Eddie Redmayne are nevoie sa scape cat mai curand de rolul asta, il obliga sa stea in ipostaza de Stephen Hawking biped peste limita suportabilitatii. Chiar si simpaticul rotofei Dan Fogler e mai putin amuzant, desi este cel care mi-a smuls cateva zambete in mod autonom. Si tot asa cu ceilalti. Jude Law are o partitura in ton cu restul, insa prezenta sa mi-a relevat a nu stiu cata oara ca un actor mare scoate ceva si din piatra seaca; imi imaginez cum, peste ani, farmecul figurii si vocii sale vor insemna pentru generatiile mai tinere ce insemna pentru mine azi un Michael Caine, bunaoara.

Animal fantastic simbolizand deficitul bugetar al Romaniei, care intra la apa.

Filmul ar fi ramas in istoria-mi personala de cinefil drept un rasunator esec, daca, la un moment dat, nu as fi inceput sa vad paralele intre actiunea intortocheata si patetica si mizeriile care se intampla pe scena politica romaneasca. In felul acesta, toate au dobandit savoare, incepand cu Johnny Depp si maleficul sau Grindelwald, care mi-a aparut drept un Liviu Dragnea blond, cu aceeasi mustacioara si dictie mieroasa, la care se adauga si o creasta de papagal amazonian.

Mai vreti sa fiu presedintele vostru?

Prezenta sa la intrunirea cu adeptii a fost momentul de varf, leit Congresul PSD, in care i-a vrajit cu un discurs gen „Mai vreti sa fiu tartorul vostru?”, a inscenat ceva, ca sa dea vina pe aurorii din statul paralel si si-a castigat un ajutor intr-o blonda mai prostuta a.k.a. Viorica. Credence, in jurul caruia se invarte asa-zisa actiune, e un fel de Grindeanu mai bosumflat, iar adversarii sai sunt niste tineri idealisti si naivi (USR), precum si un Dumbledore mai fel de inactiv ca Iohannis.

Jude Law demonstrand ca poate sa imite si zambetul lui Ion Iliescu.

Noroc cu politica din Romania, ea poate salva chiar si un film slab.

Pentru ca exact asta este Fantastic Beasts: The Crimes of Grindelwald.

Asa arata niste oameni prinsi cu OUG in sac.

Deşertul afganilor

Posteritatea va judeca daca interventiile (sau invaziile, daca vreti) din Afganistan si Irak au fost niste greseli colosale din partea Statelor Unite ale Americii, insa cert este ca au generat reverberatii in domeniul artistic.

Cinematografia este expresia dominanta, prin filme extraordinare, precum The Hurt Locker, sau reusite, cum ar fi American Sniper sau In the Valley of Elah. Insa nici literatura nu s-a lasat mai prejos, iar romanul De veghe de Joydeep Roy-Bhattacharaya poate sta fara nicio dificultate alaturi de omologii din audio-vizual.

Povestea are influente culturale ilustre, explicite, dar si mai vagi. In fata unei baze americane din Afganistan, o tanara localnica, beteaga de ambele picioare, cere sa i se dea trupul fratelui ei, ucis in timpul unui asalt chiar asupra celor la care pledeaza acum. Aparitia ei sfasietoare si hotararea nestramutata tulbura spiritele si asa incordate ale reprezentantilor Unchiului Sam si le catalizeaza procese psihice diverse.

Marea calitate a cartii rezida in diversitatea ei stilistica; pe cat de greu ii e de pronuntat numele, pe atat de usor ii este autorului sa redea fluxuri ale constiintei (similare celor din tulburator film The Thin Red Line al lui Terence Malik), din ambele tabere, dar si dialoguri cazone de tot hazul sau descrieri care devin aproape palpabile.

Si ca veni vorba de limbajul soldatilor americani, am o amintire personala care valideaza performanta scriitoriceasca a lui Joydeep Roy-Bhattacharaya:

Pe cand calatoream cu trenul spre Bucuresti, iata ca la Caracal se urca doi tineri zdrahoni de la baza de la Deveselu. Fiindca aveam locul aproape de al lor, dar cu spatele, am tras cu urechea cu nerusinare la discutiile lor si m-am delectat cu o engleza americana colocviala de toata frumusetea si cu patanii care mai de care mai sturlubatice, al caror impact psihologic era marcat prin „I shat my pants, I kid you not!”.

Beneficiind de aceasta anamneza, schimburile de replici colcaind de injuraturi si insulte barbatesti m-au amuzat si mai mult si au oferit o contrapondere necesara la tragedia care se asambleaza ca un puzzle.

Pomeneam mai devreme de influentele pe care romanul le revendica; Antigona lui Sofocle e motivul central al cartii, insa asteptarea innebunitoare (sintetizata chiar in titlu) la care prezenta fetei ii supune pe soldati si cadrul arid in care are loc m-au trimis inevitabil catre capodopera lui Dino Buzzati, Desertul tatarilor.

Avem sanse oare ca De veghe sa fie ultima carte mare scrisa vreodata despre un razboi?

As vrea sa cred asta.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o carte in care vietuiesc si se sting cele vechi si cele noi.