O alternativă la Zeffirelli

Dacă vă prinde Paştele în faţa televizorului, e greu să nu găsiţi pe vreun post TV mini-seria Jesus of Nazareth, regizată de Franco Zeffirelli, căreia nici măcar ateii habotnici nu-i pot nega calitatea artistică sau grandoarea distribuţiei, pe care o redau mai jos, din simpla plăcere de a trece în revistă atâtea nume mari ale cinematografiei de odinioară:

Anne Bancroft, Olivia Hussey, Claudia Cardinale, Ernest Borgnine, Christopher Plummer, Peter Ustinov, James Mason, Anthony Quinn, Laurence Olivier, Rod Steiger, Ian Holm, Ian Bannen, Ian McShane, James Earl Jones, Fernando Rey, Ralph Richardson, Michael York.

Însă aceasta nu a fost prima dată când povestea lui Iisus a beneficiat de o punere în scenă de o asemenea amploare şi cu o asemenea desfăşurare de forţe actoriceşti.

The Greatest Story Ever Told precede filmul lui Zeffirelli cu vreo două decade şi este o alternativă interesantă pentru că este produsul unei perioade a Hollywood-ului în care divertismentul şi spiritualul încă mai puteau convieţui cu o candoare irepetabilă.

Filmul regizat de George Stevens poate fi asemuit cu Cleopatra lui Joseph L. Mankiewicz – exorbitant din punct de vedere al costurilor de producţie, fastuos, exasperant de lung şi deloc bine primit în vremea lui.

Pot să înţeleg unele dintre acuzele care i se aduc.

Colorado sau Utah, unde regizorul a ales să filmeze scenele exterioare, nu-s chiar Ţara Sfântă la relief, deşi, luat strict din punct de vedere vizual, peisajele pe care se profilează silueta lui Iisus sunt impresionante.

De asemenea, scenariul este un amestec inegal de texte din Evanghelii si adaosuri din diverse surse, care umplu unele scene şi fac notă discordantă cu poezia exprimării din Biblie.

The Greatest Story Ever Told este astfel departe de omogenitatea din Jesus of Nazareth, fiind mai mult o însăilare de scene memorabile.

Unele impresionează ca realizare, iar aici e de menţionat ca George Stevens a beneficiat de aportul lui David Lean, responsabil cu începutul filmului, în care avem privilegiul de a-l vedea pe Claude Rains în ultimul său rol, acela al lui Irod cel Mare, dictatorul paranoic care ordonă uciderea pruncilor, dar şi de (motiv de mândrie patriotică!) al lui Jean Negulescu, despre care se spune că ar fi lucrat în principal la scenele de pe străzile Ierusalimului.

Altele lasă o amintire de neşters a interpretărilor: în afara protagonistului, despre care voi vorbi imediat, cel mai mult m-a atras duelul dintre vigoarea fanatică şi aproape animalică a lui Charlton Heston ca Ioan Botezătorul şi nihilismul sarcastic al lui Jose Ferrer ca Irod Antipa. Prezenţa lui Donald Pleasance drept Satan deghizat pustnic care îl ispiteşte pe Iisus în pustie e deranjantă exact cât trebuie, iar Martin Landau drept Caiafa şi Telly Savalas drept Pilat din Pont se achită de sarcini potrivit calităţilor lor bineştiute.

De neiertat mi s-a părut lipsa de atenţie faţă de figura Fecioarei Maria, pe care până şi mult prea exaltatul Mel Gibson o omagiază în The Passion of the Christ (şi nu spun asta doar pentru că a fost o creaţie sublimă a Maiei Morgenstern). Lui Dorothy McGuire i se acordă aici doar câteva momente fugitive şi nu cred că versiunea extinsă a acestui film a cuprins mai multe.

Mult criticate au fost apariţiile episodice ale lui Sidney Poitier şi John Wayne. Dacă în cazul primului, care îl joacă pe Simon din Cyrene, cel care îl ajută pe Iisus să îşi poarte crucea pe Golgota, cârcotaşii trebuie să fi fost din rândul rasiştilor, pentru că actorul de culoare are câteva minute de prestaţie non-verbală minunat de expresivă, în cazul celui de-al doilea, vocea legendarului actor de western rostind vorbele centurionului („Cu adevărat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”) mi-a smuls şi mie un zâmbet.

În comparaţie cu prezenţa apăsat transcedentală a lui Robert Powell în filmul lui Zeffirelli, Max von Sydow, la primul său rol în engleză, ne oferă un Iisus foarte diferit, dar nu mai puţin înălţător.

Cu o mimică redusă şi cu o voce în care pildele sale sună cu o oarecare asprime, marele actor suedez a reuşit să îmi îndrepte atenţia către extraordinările formulări biblice, acele cuvinte care au atins atâţia oameni şi au străbătut atâtea veacuri.

The Greatest Story Ever Told?

Nu ştiu, însă este o poveste din care mai avem multe de învăţat.

Frumuseţea nu-i doar una

Cândva, la un alt concert de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova, am ascultat o compoziţie care îşi propunea (şi reuşea) să comprime istoria muzicii clasice în doar câteva minute. Atunci mi se desăvârşea convingerea că în secolul al XX-lea, de la cuminţenia grandioasă a barocului sau exaltarea romantismului, trecem într-o eră mai nevrotică.

Concertul pentru vioară şi orchestră al lui Aram Haciaturian a fost o demonstraţie extinsă a acestei trăsături. Nu puţine au fost momentele când imi imaginam această bucată muzicală drept coloana sonoră a unui film de Hitchcock.

Chiar şi manifestarările stării de flux a solistei Simina Croitoru îmi susţin spusele. Ca orice virtuoz care s-a perindat pe scena Filarmonicii din Craiova, şi ea s-a lăsat pătrunsă de aria pe care o interpreta alături de orchestra dirijată de neobositul Gian Luigi Zampieri. Însă, spre deosebire de Mălina Ciobanu, care prelua unduirile sonore ale lui Brahms, Simina Croitoru a avut încă dintr-un început un arsenal gestual căruia i-aş spune chiar convulsiv, însă în deplină concordanţă cu notele compoziţiei lui Haciaturian.

Domnul V., cel mai mare cunoscător în materie de muzică clasică pe care îl cunosc, îmi alimentase dorinţa de a merge la acest spectacol spunându-mi:

Iulian, neapărat să te duci să asculţi Concertul pentru vioară şi orchestră al lui Aram Haciaturian, să vezi cât de frumos este!

Acum, după audiţie, pot spune că da, este frumos.

Însă nu este frumos precum un Brad Pitt, ci mai degrabă ca un Jack Nicholson, adică pitoresc, impozant şi imposibil de uitat.

Restul programului desfăşurat pe scena Filarmonicii din Craiova a inclus un bis simpatic, pe care publicul i l-a smuls Siminei Croitoru şi trei opere compuse de Johannes Brahms: „Nänie”, cantată pentru cor și orchestră, op. 82; „Schicksalslied” („Cântecul destinului”) pentru cor și orchestră, op. 54; „Gesang der Parzen” pentru cor și orchestră, op. 89.

Având în faţa ochilor şi răsunându-i în urechi forţele reunite ale orchestrei filarmonicii şi corului aceleiaşi instituţii (coordonat de Pavel Şopov), am constatat (încă o dată), la câtă amploare poate ajunge muzica.

Până să ajung la filmul la care se bulcesc atât de mulţi, Avengers: Endgame, nu mă sfiesc să spun că deja am simţit gustul grandorii.

Între experienţă şi candoare

Dacă măsurăm avuţia sufletească şi prin volumul de sunete armonioase la care ne expunem, atunci se cheamă că m-am îmbogăţit simţitor după concertul lui Plácido Domingo Jr. & friends.

Mental, m-am ferit cât am putut de inevitabila comparaţie între vocea protagonistului acestui spectacol şi cea a ilustrului său tată. Am remarcat însă că Plácido Domingo Jr. îşi dezvăluie pe deplin calităţile în duete şi că are o energie nebănuită din punct de vedere al jocului scenic.

Comparaţia în voia căreia m-am lăsat, însă, a fost aceea între Irina Polivanova şi Laura Bretan.

Pe de o parte, soprana, ucraineancă şcolită la Moscova şi hârşită pe diverse scene ale lumii, a dovedit o deplină stăpânire de a tehnicilor vocale specifice operei, precum şi acea expresivitate pe care acest gen muzical o împrumută de la teatru.

De cealaltă, tânăra care a uimit o lume întreagă şi a câştigat inimile românilor (deşi, din păcate, nu şi pe ale unor juraţi de Eurovision cu urechile înfundate) a prezentat o candoare adorabilă, atât ca manifestări gestuale, cât şi muzicală. Erau momente când înghiţea un pic în sec, când tracul participării la un concert de o asemenea anvergură răzbătea din spatele figurii ingenue, însă şi altele când glasu-i de serafim făcea să vibreze Sala Polivalentă şi sufletele celor care o populau în acel moment.

În vag spirit zen, o să-mi tulbur singur starea de visare anamnezică în care m-am transpus, făcând un joc de cuvinte previzibil:

Amazing Grace a fost momentul ei de graţie.

Experienţa şi candoarea sunt deseori rivale.

Nu şi de această dată.

P.S. Însoţitor la acest spectacol mi-a fost un adolescent, pentru care participarea la un astfel de eveniment era o premieră.

Când orchestra Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, condusă de dirijorul Marius Hristescu, ne oferea arii din opere celebre, precum Carmen de Bizet, cu acea limpezime a percepţiei pe care numai cei tineri, cărora lumea li se deschide în faţă, o au, a exclamat:

De câtă coordonare e nevoie pentru a face muzică!

Pe drumul de întoarcere, cu pasu-mi alert, am depăşit o pereche fiică-mamă, care veneau, neîndoios, de la acelaşi concert. Cea tânără gesticula şi vorbea plină de entuziasm:

Ai văzut? Cum se îmbină toate acele instrumente, ca să creeze muzică!

Am fost gurmand connaisseur şi mi-a plăcut – PoftiFest

Trecuse ceva timp de când nu mai fusesem la vreo degustare, aşa că mi-am spus să remediez această carenţă prin participarea la unul de scară largă – PoftiFest.

Organizat de UPI, companie de distribuţie în domeniul alimentar, având sediul şi depozitele în zona Craiovei, dar care îşi desfăşoară activitatea în peste 20 de judeţe din ţară, acesta a avut ca scop, evident, promovarea amplelor game de produse oferite de această firmă, însă modul în care s-a desfăşurat justifică pe deplin acel „Fest” din PoftiFest.

Numărul de persoane invitate a fost foarte mare, întrecut doar de incredibila varietate de bucate aflate la vedere. Iniţial am fost un pic debusolat, dar apoi am am aplicat exact sloganul celor de la UPI („Voinţă – Muncă – Determinare”), dar în sens invers.

Am fost determinat să încerc cât mai multe dintre bunătăţi, am muncit din coate, ca olteanu’, să-i fac loc prin mulţimea de doritori asemeni mie şi mi-am pus voinţa în grea cumpănă, străduindu-mă să nu încarc stomacul (mult) peste posibilităţile-i de extindere.

Dintre delicatese aş avea multe de menţionat, unele prin estetică, precum cele de mai sus, altele prin amintiri sau pur şi simplu gust, cum ar fi roata colosală de brânză Grana Padano de mai jos, din care m-am înfruptat precum Pantagruel al lui Rabelais sau Parpanghel al lui Budai-Deleanu:

Cu mare poftă!

Gâtlejul pe care se scurge mâncare se cere udat, aşa că am întreprins numeroase popasuri la standul celor de la Crama 1000 de chipuri din Dealu Mare, unde, ca un diletant conştiincios într-ale oenologiei, am început cele albe şi am simţit astfel explozia Tămâioasei româneşti, pentru ca, leit ca în episodul biblic al nunţii din Cana Galileii, la finalul şederii mele acolo, să apară un minunat Shiraz, vin care mă cucereşte pe unde mă duc şi îl încerc.

Colegii mai petrecăreţi şi cu anduranţă mai mare la sindrofii mi-au povestit şi ceva despre formaţii, muzică, dans, toate petrecute după chindii.

Dacă e pe-aşa, atunci nu pot decât să sper că PoftiFest o să aibă mai multe sezoane decât A Game of Thrones.

I’m going slightly mad

Nu vă îndureraţi pentru mine, personal, însă, dacă e adevărat ce se spune, cum că un individ e omenirea întreagă, atunci ar fi motive să mă urmăriţi cu atenţie şi preocupare, vorba unui clasic în viaţă şi în funcţie.

Cam aşa reiese din descrierea piesei Casa cu suricate de David Drabek, care va fi pusă în scenă de Radu Afrim la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, sâmbătă, 20 aprilie 2019, de la ora 20:00, şi duminică, 21 aprilie 2019, de la ora 19:00.

Într-o casă plină cu suricate, pe lângă păsări sabot și o cârtiță moartă, viețuiesc trei surori. Sora cea mică este bântuită de amintirea unei mame nebune și nu a mai părăsit suricatele de un an de la moartea subită a tatălui. Cea MARE s-a cuibărit în fața televizorului și a mâncat până la imobilizare. Sora mijlocie este singura care muncește pentru a întreține casa cu suricate.

Peste tot și toate guvernează spiritul unui fals Budha. Fetele sunt captive în acest univers extravagant.

Trei bărbați apar în viața lor și le zbuciumă existența.

Un fel de What Ever Happened to Baby Jane? la puterea a treia şi într-un spectacol care, din câte am întrezărit din imaginile tantalice pe care prietenii de la teatru le-au lăsat să răzbată, e o vârtej de sunete şi imagini.

În Radu Afrim am învăţat să am încredere, după ce am văzut că a fost în stare să plăsmuiască o atmosferă inventivă cu un material dramaturgic altminteri fără direcţie – Dacă am gândi cu voce tare.

În Casa cu Suricate îi vom vedea ca printr-o oglindă dintr-aceea care deformează pitoresc pe actorii Raluca Păun, Romanița Ionescu, Iulia Lazăr, Ramona Drăgulescu, Constantin Cicort, Alex Calangiu, Claudiu Mihail și Vlad Udrescu.

Traducerea textului a fost realizată de Mircea Dan Duță, scenografia și costumele sunt semnate de Irina Moscu, universul sonor îi aparține regizorului Radu Afrim, iar echipa de creație este completată de Călin Țopa – sound design, Cosmin Florea – afiș, Cătălin Miculeasa – asistent regie, Minela Popa și Mihaela Guran – make-up design și Filomela Salahoru – consultant limbaj mimico-gestual.

Spectacolul nu este recomandat persoanelor sub 16 ani.

Darul făcut de omenire sieşi

E o mare plăcere ca, după ce am relatat despre un concert formidabil, să fiu în situaţia de a scrie despre o carte care are ca temă muzica.

Pentru că a remarcat că merg des la filarmonică în ultima vreme, cineva mi-a aplicat epitetul de „cunoscător”. Îl resping, nu pentru că nu îmi gâdilă orgoliul, ci pentru că ştiu că sunt departe de a fi adânc cufundat în tainele acestei arte.

Muzica. Enciclopedia pentru tineri a venit să îmi dea un mic brânci în această direcţie. Tânăr nu mă mai pot numi, iar oarece lucruri disparate în domeniu ştiam, însă, chiar şi aşa, acest volum a venit ca un minunat curs de iniţiere, dar şi de fixare a cunoştinţelor dobândite anterior (cursul ală de pedagogie în limbaj de lemn serveşte măcar la ceva, nu-i aşa?).

Ca orice lucrare care răspunde la numele de enciclopedie, şi aceasta este structurată tematic. Prima parte se ocupă de muzică din punct de vedere fenomenologic, adică de ce există în diverse părţi ale lumii şi perioade ale istoriei sau cum este produsă (instrumente şi notaţii muzicale).

Cea de-a doua parte a cărţii urmează evoluţia muzicii, în special europene, fără a ocoli însă alte continente şi culturi.

Cred că e pentru prima dată când am am lecturat o carte cu telefonul aproape. De fiecare dată când dădeam de un nume sau o compoziţie de care habar nu aveam, le căutam rapid pe Youtube şi, ascultând chiar şi numai câteva frânturi, hotăram ce rezonează cu sufletul meu şi le puneam în arsenalul memoriei, acela la care apelez când psihicu-mi tânjeşte după muzică.

Tot Muzica. Enciclopedia pentru tineri a acţionat şi ca o madlenă proustiană. În timp ce îi parcurgeam paginile şi îmi spoream vagile cunoştinţe, rememoran vizitele în două dintre cele mai frumoase muzee în care am păşit vreodată: cel al instrumentelor muzicale din Bruxelles şi omologul său din Paris.

Omenirea şi-a făcut mult rău de-a lungul existenţei sale pe acest pământ, dar şi-a oferit şi un dar ca o mântuire:

Muzica.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru un curs intensiv pentru începători într-ale muzicii.

Grecia şi lumea toată

Inedit este cuvântul care ilustrează activităţile Filarmonicii „Oltenia”Craiova la fel de succint şi pregnant precum frizele Parthenonului redau încleştările dintre centauri şi lapiţi.

Noul prilej de a constata aceasta a fost concertul desfăşurat în cadrul Galei Rotary pentru excelenţă în Educaţie, organizat de Rotary Club Craiova în colaborare cu Rotary Club Anatolia Thessaloniki, eveniment care ne-a oferit o călătorie în inegalabila Grecie.

Itinerariul a debutat cu un dans tradiţional (realizat de Asociaţia Irini din Craiova), care, cum altfel, m-a trimis cu gândul la acea scenă din finalul cinematografiei intitulate Zorba the Greek, în care Anthony Quinn (pe care mulţi l-au considerat grec după acel rol, deşi a fost mexican) şi Alan Bates transformă sirtaki-ul într-un ritual al descătuşării.

Periplul muzical care a urmat a fost un melanj de creaţii ale unor compozitori precum Mikis Theodorakis, Georges Moustaki, Stavros Kougioumtzis, Manos Hatzidakis sau Dionisis Savvopoulos, dar şi melodii celebre, precum Hijo de la luna sau Time to Say Goodbye.

Escortă ne-a fost orchestra Filarmonicii din Craiova, completată de Corul „Cantabile” din Atena, ambele dirijate de Theodoros Orfanidis şi avându-i în frunte pe soprana Sonia Theodoridou şi pe tenorul Ioannis Lakis.

Călătoria auditivă a avut o suită ameţitoare de momente sublime, precum o călătorie în spatele unui Hermes grăbit să transmită mesaje între zei. Ascultând-o pe Sonia Theodoridou (da, Cami, ai avut dreptate), am înţeles cum trebuie să se fi auzit o sirenă în urechile marinarilor lui Odiseu, şi eu simţind nevoia să mă leg de scaun, ca şi cum aş fi vrut să o ascult de-a pururi.

Cum să nu fiu încântat încă de la primele momente ale Ta paidia tou Peiraia (Copiii din Pireu), care mi-a facilitat rememorarea superbei interpretări a Melinei Mercouri din Pote tin Kyriaki?

Iar când a cântat Sara pe deal (într-o română aproape perfectă), superb acompaniată de pianista Aikatherini Liata, am simţit că mă topesc de-a dreptul.

Modulaţiile vocale ale ilustrei soprane au fost potenţate şi de tăria plăcută a glasului tenorului Ioannis Lakis, precum şi de acordurile acelui instrument aparte numit buzuki, ale cărui coarde erau mângâiate de Dionysious Kotsopoulos, iar rezultatul a constat aplauze prelungi, care au necesitat (din doar) două bisuri din partea soliştilor şi a orchestrei, deşi publicul ar mai fi vrut unul.

Şi încă unul.

Şi încă unul.

Grecia a oferit lumii multe, într-ale materiei, dar mai ales ale spiritului.

Pentru asta:

Efcharistó, Elláda!