Eurovisionul lui 2017

Aceasta editie a Eurovisisonului a debutat intr-un mod bizar pentru mine, deoarece, tinuta fiind intr-o tara – Ucraina – care nu duce lipsa de frumuseti feminine, a fost prezentata de un trio, acceptabil ca prestatie, format exclusiv din barbati. Sa fie asta un semn ca tara vecina inca se afla intr-o stare retard patriarhala?

Incep melodiile si imi produc impresii dupa cum urmeaza:

Israel – ca sa intram in atmosfera gradul, melodia asta reuseste performanta sa nu exceleze la nimic.

Polonia – partea dreapta a rochiei are potential sa faca omenirea masculina fericita, daca se hotaraste sa cada si mai jos; prezenta violonistului trimite la Edvin Marton, vocea nu e rea, dar caile sunt batatorite, inclusiv piciorul a la Angelina Jolie, pe care il voi mai revedea de cateva ori in aceasta seara.

Belarus – multa dantela, in ton cu veselia pe care vor sa proiecteze cei doi interpreti, exagerata, stiind ca vin de la Lukasenko; simularea barcutei este simpatica, iar sarutul de la final autentic, spre deosebire de cvasi-violul facial pe care l-a comis romanul nostru.

Austria – un emul subtirel de Ed Sheeran, suit pe o semiluna; „Iata semnele islamizarii Europei!”, urla Marine Le Pen si olandezul blond cu coafura hilara.

Armenia – la mizanscena cam copiaza Frozen a Madonnei, ca si niste triluri, insa melodia mai dezmorteste concursul cu un aer mitico-manelistic, caruia eu, unul, nu ii rezist niciodata.

Olanda – trei reprezentante ale sexului frumos din sub-ramura Bridget Jones, cu o melodie pe care o uiti imediat ce se termina.

Moldova – un joc de scena senzational, o melodie antrenanta si un saxofon de exceptie; cred ca ma fac unionist.

Ungaria – o balada rap tiganeasca interpretata cu patos si care chiar imi spune o poveste; dupa moldoveni, acum ungurii, ce vecini meseriasi avem!

Italia – Interpretul incepe ca un yogin si apoi cheama o gorila cu papion pe scena; Eros Ramazzotti-ul asta obosit e cotat printre favoriti?!?!

Danemarca – prin strungareata iese o voce subtirica, paradoxal, daca ne uitam la altceva.

Portugalia – melodie de bar unde-o duci pe tipa ca sa-ti sporesti sansele; o voce frumoasa, dar de ce isi frange atat mainile?

Azerbaidjan – un spectacol psihedelic facut cu stil si o interpreta care scrie la tabla, tintind catre voturile profesorilor de rit vechi din Europa de Est.

Croatia – nu, nu ma convingeti sa fac glume pe seama gabaritului sau; citat de la MLM la inceputul melodiei, insa dualitatea interpretarii este seducatoare si sa speram ca nu e semn de personalitate bipolara.

Australia – Isaiah canta, nu dantuieste, iar australienii sunt incurabili, tot nu invata ca la Eurovision e nevoie de un dram de kitsch.

Grecia – Miss Eurovision si inca un picior afisat intru deliciul masculilor; melodie protapita, dar asistata de doi Adonisi despuiati pana la brau.

Spania – „Do it for Your Lover” este titlu cam dubios, insa relaxarea si camasile intepretilor fac melodia suportabila.

Norvegia – DJ Sith si acolitii sai meritau un interpret mai bun decat acel Grigore Lese care a incercat (si el!) sa il imite pe Ed Sheeran.

Marea Britanie – un titlu ilustrativ in contextul Brexit-ului – „Never Give up on You”; schema clasica de interpreta protapita, cu voce de calitate si o jelanie a figurii care tot la iesirea regatului din EU ma trimite cu gandul.

Cipru – tipul asta trage liniute pe scena; in privinta melodiei, o sa trag si eu o liniuta in dreptul ei.

Romania – romanii nu se dezmint, vor sa dea un tun, ba nu, doua, si la Eurovision; yodeling-ul merge cum merge, dar partenerul ce contributie are, ca eu n-o aud?

Germania – cea mai inalta artista din concurs si cea mai joasa atractivitate a vreunei melodii de anul acesta: ceva in genul anilor ’90, cand pana si Marea Britanie mai reusea sa castige Eurovisionul.

Ucraina – ucrainienii au cheltuit mult cu Eurovisionul si vor sa se asigure ca nu e nicio sansa, nici macar teroretica, sa il organizeze si la anul.

Belgia – o minora care, ca si Ilinca noastra, a avut nevoie de procura, sa iasa din tara de bastina; vocea e buna, dar tipa are un ton si o figura de parca o bate gandul sa-si cresteze venele.

Suedia – copiatul, practica frecventa anul acesta, se mai indreapta si catre Justin Timberlake; doar la mers, nu si la voce, prestanta sau orice altceva.

Bulgaria – Alooooo, Protectia Copilului, ce paziti? De fapt, stati asa, lasati-l sa cante, ca nu o face rau. Pun ramasag ca pe imberbul asta o sa-l voteze toti pustanii care reusesc sa sterpeleasca telefoanele parintilor.

Franta – sa mai luam si de la Indila, insa e de remarcat ca reprezentanta Frantei, reduta conservatorismului, presteaza in engleza; nu zicea Jean-Claude Junker ca limba lui Shakespeare nu o sa mai fie importanta in Europa?

Schimbarile de clasament, care l-au ocolit pe portughezul castigator, cel care a scuipat un pic mana care i-a dat premiul, m-au convins ca introducerea votului popular este o idee buna.

La final, va las cu gandurile unei persoane de pe Twitter:

I don’t care who won, I’ll be doing that Moldovan leg dance for the rest of my life.

 

 

 

 

 

 

Eurovision 2017 pe Twitter

Twitter-ul nu s-a dezmintit nici anul acesta, asa ca iata o selectie a poantelor avansate cu acest prilej, ca sa aveti cu ce sa va delectati pana imi descifrez notitele din timpul concursului:

Can you imagine if an alien landed now and we tried to explain Eurovision? Horse heads, gorillas and yodeling!

If you do not want to get angry when the UK gets no points at the Eurovision, do not expect the UK to get any points at the Eurovision.

Like Ruslana, many Ukrainians wear chainmail these days just in case Putin decides to invade a bit more.

Okay Europe, it’s time to decide which country’s TV infrastructure we want to bankrupt in 2018!

Lots of costumes and makeup and masks this year at Eurovision. Why not go in the opposite direction though? Forget trends, let’s see some boobs!

Watching Eurovision is like watching cricket for the first time: it makes no sense, but you know instinctively not to support the Aussies. (un englez)

Do these presenters think they’re at a speed dating event?

In Europe we don’t say „I love you”, we give you 12 points.

12 points to whichever country’s female presenter tells those 2 to cock off.

First Brexit, then Trump, now Eurovision. Nothing is sacred.

Portugal’s win makes sense when you remember that the world’s ending soon and this is the end credits music.

Eurovision voting for a guy who hates Eurovision is what 2017 is all about really, isn’t it?

Cautare in suflet

Intamplarea a facut ca am ajuns sa vizitez un edificiu religios care sustine care adaposteste Sfantul Graal, iar simpla apropiere (chiar si iluzorie) de acest obiect atat de ravnit in Evul Mediu, mi-a starnit apetitul de a-i explora tainele.

Mi-au venit in ajutor cei de la  TargulCartii.ro, care mi-au daruit o carte monumentala, atat prin dimensiuni, cat si pentru profunzime – The Grail Legend, rod al colaborarii dintre Emma Jung si Marie-Louise von Franz.

Volumul urmareste legenda lui Parsifal (sau Perceval), asa cum apare in sursele medievale, insa cele doua autoare nu se limiteaza la o expune si zgaria semantic si simbolic la suprafata.

Asa cum ele insele opineaza inca din debut, mitul acestui pocal este o uimitoare imbinare intre mitologia precrestina, dominanta in aria culturala celtica de unde isi are originea, si crestinismul care guverna lumea europeana aproape in totalitate, la acestea adaugandu-se si trimiteri la alchimie si alte practici oculte.

Cum s-ar spune pe la noi, aschia nu sare departe de trunchi, asa ca nu lipsesc nici ample interpretari din perspectiva psihologiei jungiene.

Fiecare patanie a protagonistului este disecata si analizata de cele doua autoare cu o asa fervoare a eruditiei, ca nu de putine ori mi s-a parut ca ar cauta sensuri acolo unde nu sunt. Insa acest scepticism mi s-a risipit de fiecare data, multumita inteligentiei modului cum divagatiile si paralelele se innoda intr-o concluzie logica.

Insa, dincolo de placerea de a te afunda intr-o aventura hermeneutica, lucrarea Emmei Jung si Mariei-Louise von Franz este o invitatie la a deschide ochii:

In spatele oricarei manifestari culturale, se ascunde Omul, cu angoasele, aspiratiile si perpetua sa evolutie.

Cine si-a limpezit privirea si si-a smuls voalul prejudecatilor va vedea si va intelege.

 

La curtea lui Morfeu (2)

Acum ca rezolvat cu lipsa somnului, sa ne indreptam si spre acele sfere ale libertatii infinite pe care le atinge omul in timp ce doarme: visele.

Pentru aceasta am ales Istoria secreta a visului de Robert Moss, o carte cu un titlu care contine un epitet ce m-a ispitit sa fiu putin circumspect. Daca e asa de „secreta”, de ce se mai scrie despre ea, sa afle tot omul neinitiat?

Insa suspiciunea fata de ceea ce consideram a fi un simplu tertip de marketing mi-a fost spulberata de bogatia povestilor despre aceste manifestari onirice si rolul care li s-a atribuit de-a lungul istoriei si de-a latul mapamondului. Poate ca „secreta” e un cuvant prea indraznet si prea simplu, iar o sintagma precum „istoria nevazuta a ungherelor spirituale ale umanitatii” ar fi fost mai onesta.

Marturisesc ca despre vise am o parere functionala, le vad ca pe niste reziduuri ale constientului, care razbat cand cineva nu si-a reglat peste zi toate conturile cu propria persoana. Insa a fost o aventura fascinanta sa vad cum oniricul i-a ghidat pe oameni cel putin la fel de mult ca rationalul si nu am dus lipsa de exemple de actiuni pe care cronicarii moderni le-au inregistrat sec, cauzal, in stil marxist, dar care au izvorat de fapt dintr-o astfel de viziune abisala.

Nu trec multe pagini si iti dai seama ca autorul Robert Moss nu este simplu cercetator, ci un credincios al viselor, care se delecteaza cu episoadele pe care le prezinta, care se entuziasmeaza cand reda un pasaj din Upanisade, din Biblie sau Coran, din traditii ale celtilor sau ale egiptenilor. Aceasta pasiune care se degaja din stilul expunerii sale functioneaza ca un emolient chiar si pentru neincrederea celui mai infocat materialist.

La finalul cartii, m-am pomenit eu insumi captiv al unei reverii (si mai aveam si ochii deschisi):

Daca toti visam, nu inseamna ca toti suntem egali?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o sedinta prelungita la curtea lui Morfeu.

 

 

 

Amuzanta usuratate continua

Despre Guardians of the Galaxy scriam in felul urmator acum ceva timp:

(aici se poate da click in cazul in care va da ghes pardalnica de curiozitate)

Asa ca despre Guardians of the Galaxy Vol. 2 voi recidiva stilistic:

Sunt continuari care te fac sa detesti Hollywood-ul.

Sunt continuari care iti strica parerea despre regizorul pe care il admirai pana atunci.

Sunt continuari care se reduc la binomul „mai mult, mai mare”.

Sunt continuari care sunt simple vaci de muls.

Sunt continuari care n-ar trebui sa existe.

Acest al doilea episod din peripetiile acestor personaje defecte si simpatice reuseste sa evite toate pacatele de mai sus si nu oricum, ci printr-o admirabila abilitate: ce a fost bun a fost pastrat, iar ce a intrigat in prima pelicula a fost extins, cum ar fi timpul si replicile alocate pitorescului talhar albastru Yondu, cel care are o sageata devastatoare si o dantura execrabila.

Unde mai pui ca doi actori veterani, care mie unuia mi-au imbogatit copilaria cu practici violente, onoreaza ecranul cu figurile lor. Vorba aia: Cine n-are batrani, sa-l sune pe responsabilul cu casting-ul.

La sfarsit, amicul care m-a insotit la Inspire Cinema se delecta cu o perspectiva malitioasa: Sa vezi ce le divulg maine celor de la birou ce se intampla in film!

Nu cred ca o sa reuseasca, deoarece actiunea din Guardians of the Galaxy Vol. 2 e adorabil de conventionala, punctele culminante se intrevad fara dificultate, iar morala e simpla si, de ce sa ma feresc de cuvinte, frumoasa.

Placerea resimtita neintrerupt pe parcursul a doua ore consta de fapt in poantele pe care le produc personajele, imposibil de redat, copiat, pastisat, imitat, iar aici ma vad sa fac o digresiune de ordin literar, care, oricat de pedanta ar parea la prima vedere, e intemeiata, daca veti avea putintica rabdare.

In 1984 de George Orwell, exista acele pagini despre minutele urii, in care indivizi adunati intr-un colectiv se manifesta si se antreneaza unul pe altul impotriva unui dusman imaginar.

La Guardians of the Galaxy Vol. 2 a trait senzatia inaltatoare de a ma prapadi de ras alaturi de o sala de Cinema 3D Craiova, plina cu oameni pe care, altminteri, nu-i cunosc si cu care poate ca nu am prea multe in comun.

Am sa numesc aceasta experienta „Orele de comuniune prin umor”, dar sunt deschis si la alte titluri, chiar si mie mi se pare ca asta nu e prea reusit.

Un moment aparte a fost o gluma senzationala care facea referire la Mary Poppins, la care au hohotit surprinzator de multi membri ai publicului, dovada ca romanu’ e citit, dar nu se arata.

Ati primit evaluarea anuala si nu v-a dat sefu’ mai mult de 70% la KPI?

Mergeti de vedeti Guardians of the Galaxy Vol. 2.

Nu o sa va creasca punctajul, dar o sa va sara serotonina la nivel de euforie.

 

 

 

Escrocii nu au odihna

Contrar asteptarilor, titlul nu se refera la activitatea membrilor actualului legislativ, ci la actiunea unui film argentinian intitulat Nueve reinas, care demonstreaza, inca o data, ca Hollywood-ul nu mai e unicului depozitar al divertismentului de calitate in film.

Pelicula scrisa si regizata de Fabian Bielinsky intra rapid in paine si nu slabeste ritmul pana la distributia alb pe negru de la final: un tip incearca o smecherie intr-un magazin de cartier, e prins si scapa in extremis gratie unui alt escroc, care il coopteaza pentru o zi de potlogarii. In cursul acesteia, apare oportunitatea unei lovituri colosale, vinderea catre un afacerist veros a unor falsuri fara cusur ale unor timbre rare.

Smecheriile si prefacatoriile se tin lant, surprizele asemenea, iar replicile le insotesc cu inteligenta si umor. Retrospectiv, as putea gasi multe fisuri in constructia logica a scenariului, insa atunci am fost captivat exact ca o victima a unei pacaleli: iuresul evenimentelor si retorica protagonistilor mi-au anesteziat simtul critic si m-au dus de nas cum au poftit. Spre deosebire de viata reala, insa, acum nu mi s-a furat nimic, ci mi s-au oferit doua ore de distractie extravirgina.

Toata urzeala venal-instructiva (da, da, sunt si lucruri de invatat din Nueve Reinas, dar nu le divulg, ca nu se stie cand si asupra cui le voi folosi) n-ar functiona fara interpretarile reusite ale celor doi actori principali: Ricardo Darin, memorabil in El secreto de sus ojos si nevrotic rau in Relatos Salvajes, este simpatic in modul sau detestabil, iar Gaston Pauls, cu figura-i placida si bonoma, pacaleste pe toata lumea, in frunte cu mandea spectatorul.

Ca barbat, nu pot sa nu remarc si eu, ca alti cativa masculi din film, fataitul din solduri al Leticiei Bredice, care ar avea darul de a narui piosenia de-o viata a unui stalpnic.

Nueve Reinas ii poate invata pe oameni la prostii, dar o face intr-un mod incantator.

La curtea lui Morfeu (1)

Methought I heard a voice cry, “Sleep no more!

Macbeth does murder sleep”—the innocent sleep,

Sleep that knits up the raveled sleave of care,

The death of each day’s life, sore labor’s bath,

Balm of hurt minds, great nature’s second course,

Chief nourisher in life’s feast.

(William Shakespeare, Macbeth)

Nu-mi sunt de ajuns umilele cuvinte pentru a exprima importanta somnului, asa ca am recurs la un titan.

Insa preocuparea mea pentru aceasta stare intre fiinta si nefiinta a omului ma preocupa, om fiind eu insumi, astfel ca m-am aplecat asupra ei in doua etape.

In prima dintre acestea m-a oprit asupra lipsei somului, o stare pe care am fi tentati sa o consideram nefasta, insa cartea lui Eluned Summers-Bremner, O istorie culturala a insomniei, mi-a nuantat aceasta convingere.

Trebuie sa se scurga un capitol sau doua pana sa iti dai seama ca o calitate deosebita a efortului depus de autoare este fluiditatea eruditiei. Incursiuni aparent prea adanci in istoria mentalitatilor isi vadesc sensul in evolutia expunerii: insomnia este comunicare cu zeii, vigilenta, sciziune intre ce este omul si ce vrea sa fie, revolta impotriva noului si, in sfarsit ceva ce suna familiar contemporanilor, urmare a unei traume.

Enumerarea simplificata de mai sus este propria extractie dintr-un periplu fascinant si amplu documentat; notele de subsol sunt coplesitoare prin amploare, iar simpla lor lectura e o experienta in sine. Ca tot veni vorba de aparatul critic, versiunea pragmatica a acestuia, cea anglo-saxona, are poate darul de a facilita lectura, dar sistemul clasic, de sorginte germana, folosit si aici, are ceva monumental si comanda respect din partea cititorului.

Multe din bornele culturale si istorice pe care le atinge Eluned Summers-Bremner imi erau cunoscute, insa au fost si incursiuni in psihicul uman, inedite pentru mine – imaginile cu si despre demoni ale artistilor japonezi din perioada Meiji, aparute ca reactie a modernizarii accelerate a unei tari care pana atunci se delectase cu o impietrita stabilitate, m-au captivat si m-au indemnat sa reflectez asupra acestui etern conflict din sanul unei societati: traditie vs. schimbare. Poate ca nu-i asa odios ca unii romani nu vor sa se europenizeze peste noapte.

O carte docta, dar care nu esueaza in a-si transmite ideile.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o prima audienta la curtea lui Morfeu.

Daca neuronii ar avea glas

Marea dezmortire de dupa frigul inopinat care a lovit Romania beneficiaza de un ajutor nesperat la Craiova, in persoana regizorului Radu Afrim, care foloseste scena Teatrului National „Marin Sorescu” pentru a-si desfasura talentul in piesa Daca am gandi cu voce tare.

Recunosc ca nu m-am intalnit pana acum cu Radu Afrim din punct de vedere artistic, asa ca nu il cunosc, insa prietenii de la teatru da si declara ca textul dramaturgic scris de autorul bosniac Adnan Lugonic ii e foarte mult pe plac, incluzand prostituate, homosexuali, taximetristi, tineri derutati, invatatori comunisti, batrani de tara, sotul care lucreaza prea mult, sotia-mama casnica, toti apasati de singuratate, frica si negare. Mai pluteste in aer si spectrul unui alt personaj pe care il cunoscusera toti si care, cum zicea un umorist pe vremuri, s-a sinucis putin. Cica ar mai fi si o urma de speranta, dar eu am mari indoieli.

Aceasta fauna umana diversa este intruchipata de actorii: Constantin Cicort, Tamara Popescu, Marian Politic, Romanita Ionescu, Eugen Titu, Claudiu Mihail, Alex Calangiu, Raluca Paun, George Albert Costea, Dragos Macesanu si Costinela Ungureanu.

Stiti vorba aceea: „Ce-i in gusa si-n capusa”?

Pe 5 si 6 mai 2017, la ora 19:00, am sansa s-o vedem pusa in practica.

Asta daca nu cumva aveti vreun amic care face deliciul grupului aplicand-o permanent.

 

 

Cuceriri SF (11)

Inca patru romane SF mi-au asaltat mintea in cel mai placut mod cu putinta:

Ancillary Justice – indrazneala narativa este cea care impresioneaza cel mai mult la cartea lui Ann Leckie: intr-un imperiu galactic, tehnologia permite ca nave inteligente (precum personajul lui Anne McCaffrey din The Ship Who Sang) sa beneficieze si de un lot de soldati, numiti „ancillary”, care ii impartasesc constiinta, astfel ca autoarea propune superbe pagini de virtuozitate scriitoriceasca, in care aceleasi imagini si evenimente sunt descrise din diverse unghiuri, chiar si fizice. Povestea o urmareste pe o astfel de „ancillary”, atat in trecutul impersonal, cat si in prezentul in care este separata de orice alta entitate si parcurge un complicat plan de razbunare impotriva stapanului imperiului, care este, la randu-i, un fel de „ancillary”. Lucrurile se incalcesc pana la a deveni aproape incomprehensibile in a doua jumatate a romanului, insa nu atarna mai greu in balanta decat deliciile din partea de inceput.

The Fountains of Paradise – calitatile binestiute ale lui Arthur C. Clarke, adica desavarsita arta a descrierii si capacitatea de a elabora evolutii socio-tehnologice ample, se imbina aici cu pasiunea pentru locul in care si-a petrecut ultimii ani ai vietii: Sri Lanka. O versiune fictiva a acestei tari, insa descrisa cu suficienta dragoste si acuratete, incat sa fie localizata usor, este cadrul in care are loc un proiect grandios, constructia unui lift spatial, care ar uni pamantul si cerul, vis al omenirii de la Turnul Babel incoace. Dificultati si momente de rascruce al initiativei, himerice la inceput, tot mai consistente pe masura ce trece timpul, sunt punctate cu mana sigura de Clarke, care ne ofera si cateva caracterizari subtile de personaje, altminteri secundare in importanta fata de imaginea colosala care se creioneaza treptat in fata ochilor nostri mentali.

Infomocracy – chiar si in momentele cand scriu aceste randuri au loc niste alegeri care pot influenta cursul istoriei, asa ca lectura cartii scrise de Malka Older e o placere aproape necesara. Intr-un viitor care nu pare asa indepartat sau improbabil, fiecare comunitate de o suta de mii de oameni isi poate alege ce sistem de guvernamant vrea, de la ecologie raspicata la nationalism feroce, iar gruparea care prinde cele mai multe astfel de circumscriptii castiga Supermajoritatea, o miza atat de importanta, incat unora le trece chiar prin cap sa trucheze procesul electoral. Povestea de suspans care se desfasoara in acest cadru aduce in prim-plan mai multe personaje, eficient conturate, dar conventionale, ca si multe dintre interactiunile dintre ele. Insa votul meu de incredere fata de autoare n-a fost influentat de aceste neajunsuri; m-au convins micile detalii, care schiteaza o lume pestrita ideologic, si umorul. Cand vine vorba despre politica si alegeri, e indispensabil.

American Gods – aceasta serie este despre romane SF, iar monumentala realizare a lui Neil Gaiman este aici pentru ca a castigat si Hugo Nebula, iar o certificare mai apasata de apartenenta la acest gen literar nu cred ca exista. Insa romanul e dincolo de orice fel de clasificare. E o aventura care m-a tintuit mental, care m-a transpus in acea stare de a sorbi orice cuvant si de a savura surprizele care nu inceteaza sa apara. Povestea il are in prim plan pe o personaj pe nume Shadow, care, prin nume si caracterizare, este deliberat ambiguu, si care strabate o America sfasiata de un conflict acerb, dar nevazut: cel dintre zeii vechi si cei noi. Pe langa asta, in contrapunct, avem diverse istorisiri prin care Gaiman exploreaza mitologii diverse cu o senzationala versatilitate, astfel incat nu o data mi l-am imaginat pe Mircea Eliade citind aceasta carte si surazand aprobator. American Gods nu este un roman SF. American Gods este un roman mare.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)