Lawrence cel mic

Calitatea în cinematografie se răspândește precum coronavirusul, adică în toate părțile lumii.

De fapt, ca un gând fugar și malițios, de-aia avem noi prea multe cazuri (încă), nici de-una, nici de-alta.

Așa cum maladia a ajuns și în minunata Iordanie (sora mea știe de ce), tot de acolo provine un film deosebit, intitulat Theeb.

Povestea este plasată în același cadru temporal și geografic din Lawrence of Arabia, adică ținuturile stâncoase și aride din Siria istorică în timpul Primului Război Mondial, populate de beduini care se văd prinși în revolta împotriva stăpânirii otomane.

Personajul eponim este un băiețel din partea locului care, împreună cu fratele mai mare, îl acompaniază pe un ofițer britanic spre o destinație de pe linia de cale ferată Hedjaz.

Similaritățile cu epopeea regizată de David Lean se cam opresc aici, pentru că trama narativă nu se concentrează asupra europeanului, ci îi vizează pe indigeni și modul cum transformările și conflictele lumii înconjurătoare le ating valorile și modul de viață.

De aceea, din punct de vedere al caracterizării, micuțul Theeb este mai degrabă o figură tezist-simbolică, însă acestea sunt niște aspecte care pălesc în comparație cu extraordinara naturalețe a foarte fragedului interpret Jacir Eid Al-Hwietat. Ales, precum cea mai mare parte a distribuției, dintre oameni ai deșertului, fără experiență actoricească, protagonistul ne absoarbe atenția, precum solul arid care devorează o vremelnică perioadă de umiditate.

Iar această performanță de direcționare a câmpului nostru cognitiv este cu atât mai meritorie, cu cât cadrul natural în care are loc acțiunea este de o frumusețe răpitoare. De la Lawrence of Arabia, turiștii s-au îngrămădit nu doar spre magnifica Petra, ci și spre Wadi Rum, unde s-au filmat The Martian sau Star Wars: Episode IX – The Rise of Skywalker, însă, chiar și așa, peisajele acestui comori a naturii mi-au părut de o splendoare neștirbită.

Există o zicală arabă:

Când Dumnezeu a făcut timpul, a făcut mult.

Ca urmare, Theeb ne propune o pendulare între perioade de acalmie și unele de intensă și meșteșugit realizată acțiune. În primele, ne delectăm cu expresivitatea tânărului Jacir Eid Al-Hwietat, iar cele din urmă, regizorul Naji Abu Nowar ne supune la tensiune și dinamism de western veritabil.

Filmul iordanian a fost nominalizat la Oscar, această Fata Morgana pentru cinematografia românească.

Dar, înainte să scrâșniți din dinți, nu uitați că piesaje frumoase avem, istorie zbuciumată avem, actori înzestrați avem.

Așadar, ce ne mai trebuie?

Nu să vă vină să credeți, dar tocmai o producție porcoasă precum Miami Bici are răspunsul:

Realizarea tehnică impecabilă.

Covid-19 nu intră pe urechi

Recomandările instituțiilor medicale sunt să ne ferim a ne mai atinge ochii, nasul sau gura cu mâinile, pentru a reduce șansele de a ne pricopsi cu virusul care a dat peste cap omenirea toată.

Urechile nu apar în această ecuație a igienei, dar eu mă aventurez să spun că, după cel mai recent concert al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, a le supune la muzică de calitate este un dezinfectant psihic eficace și disponibil oricând, spre deosebire de cele lichide.

De salutat decizia strategică a organizatorilor spectacolului de a pune într-o carantină de două ore, fără a ne supune la teste de tristețe.

Mărturisesc, venisem chitit pe arhicunoscuta și arhiadorata Uvertură a operei „Bărbierul din Sevilla” de Gioacchino Rossini, care a fost un fel de vaccin cu adrenalină și serotononină, care te imunizează de gândurile negre și pe pregătește de tratamentul ce urma să ne fie administrat. Substanța activă a acestei irezistibile opere muzicale bufe a fost potențată de aerul jucăuș mediteranean al dirijorului Tiberiu Oprea.

În continuare, am fost mângâiați cu două compoziții liniștitoare, chiar și în momentele cele mai dramatice.

Concertul nr. 1 în Sol minor pentru vioară și orchestră, op. 26 de Max Bruch mi-a oferit prilejul să observ cum se manifestă o deplină stăpânire a meșteșugului unui instrument. Această demonstrație i-a aparținut violonistei Cristina Anghelescu, ale cărei modulații ale corzilor aveau tranziții imperceptibile, deși îmi ciuleam urechile mai dihai ca un doberman care adulmecă miasmele unui spărgător.

Nu cred că doar vremea sau oboseala unei săptămâni de lucru i-au conferit Simfoniei în Do major a lui Georges Bizet capacități soporifice. Trebuie să fi fost și frumusețea calmă pe care o degajă, o stare în care te găsești transpus în mod imperceptibil, dar pe care n-ai mai părăsi-o în veci.

Coronavirusul a intrat în viața noastră pe nepusă masă. Așa că, până îi descurajăm umbletul prin omenire, să ne dezinfectăm pe mâini, dar și la minte.

Săpunul e vital în primul caz, muzica în al doilea.

Credit foto: Octavian Ploscaru

Fundațiile monumentului (Robert Duvall)

Robert Duvall a fost Boo, a fost colonelul îndrăgostit de napalm, a fost taciturnul și eficientul Tom Hagen din seria The Godfather.

Are deja un monument maiestuos ca un grup statuar, în mijlocul căruia tronează și Oscarul pentru Tender Mercies.

Însă merită menționat rolul din The Great Santini, pentru că rar se poate găsi vreo mai ilustrativă mostră a ce e în stare să facă un actor mare dintr-un personaj altminteri schematic.

Protagonistul eponim e militar până în măduva oaselor, un războinic care extinde spiritul cazon și competitiv (bun în perioadă de război, nociv în vreme de pace) în toate sferele vieții, mai ales într-a familiei.

Acest teren de bătălie îl aduce într-un inevitabil conflict cu fiul cel mare, jucat cu deosebită expresivitate de Michael O’Keefe, care își trage o porție masivă din film, așa cum Niculaie deturnează interesul din Moromeții 2.

Lupta dintre un tată remarcabil și asupritor și odrasla care râvnește la libertate nu era o noutate la data realizării peliculei și n-a rămas neexploatată de atunci.

The Great Santini nu se distinge prin inedit și nici prin vreo mare coerență. Pe lângă pendularea cursorului dinspre Duval spre O’Keefe, scenariul mai atinge și vechea nevralgie a societății americane, discriminarea și segregarea persoanelor de culoare, prilej cu care îl descoperim pe excelentul actor de compoziție Stan Shaw într-un reușit și chiar complex rol de tinerețe.

Lui Robert Duvall i-am închinat însă acest omagiu și la el mă voi întoarce. Partitura îi este construită cu ambivalență, reliefând atât calitățile, cât și defectele unui om care respiră militărie și care nu se poate dezbăra de ea și ar fi putut foarte lesne aluneca fie pe panta caricaturalului, fie pe pe patriotismului deșănțat.

Însă Duvall pune calitate și vervă interpretativă în fiecare gest și replică, astfel încât nu m-ar mira să aflu că, în SUA, e dat exemplu de Democrați drept întruchipare a belicosului odios, iar de Republicani drept ilustrare a supremației americane într-ale apărării lumii libere.

Acest măreț și ridicol Santini mi-a adus aminte de Căpitanul Conan al lui Roger Vercel sau de un alt soldat pe care îl admiri și detești deopotrivă, Patton al lui George C. Scott.

Dracu’ de care avem nevoie când șubreda civilizație pe care am construit-o este în pericol să sucombe în fața lui tac-su, dar pe care l-am trimite pe pustii pe timp de pace.

Ce facem cu asemenea ipochimene?

Încercăm să le ținem de partea decenței cât se poate și le admirăm când le regăsim întrupate de actori magnifici precum Robert Duvall.

Pelerinaje nocturne

A existat în timpul concertului Unspoken de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova o piesă intitulată Three Pages of Green, care mi-a relevat pe deplin ce întruchipează jazz-ul.

E muzica unei plimbări solitare nocturne. Orașul este ușor învăluit în ceață, străzile sunt pustii. Solitudinea e asumată, nu e un blestem. E chiar o voluptate în a fi treaz în mijlocul unei lumi adormite. Umbletul pare fără țintă, însă te conduce spre destinație: întâlnirea cu spirite înrudite, care au ales aceeași cale a redescoperirii de sine în locul întâlnirii cu Morfeu.

Dar concertul care l-a avut în prim-plan pe trompetistul, Sebastian Burneci, acest Arturo Sandoval de România, cum îl numea adorabilul maestru Horia-Dinu Nicolaescu, nu mi-a prilejuit doar reflecții picturale, ci și constatări foarte practice.

În primul rând, cum de s-a putut ca formația de jazz (Cătălin Milea – saxofon și flaut, Teodor Petkov – pian, Mihail Ivanov – contrabas, Borislav Petrov – baterie) să se armonizeze atât de bine cu orchestra simfonică a Filarmonicii din Craiova? Că doar n-au avut tot timpul din lume să exerseze, nu? Singura explicație este plăcerea reciprocă de a cânta împreună, pe care am văzut oglindită pe chipuri și exprimată prin bătăile ritmice din picior.

Apoi, că tot l-am amintit pe Cătălin Milea, pe care l-am regăsit după eterala apariție ca membru al Arya Jazz Band, am putut contempla auditiv duelul celor două mari instrumente de suflat al acestui gen muzical – trompeta și saxofonul.

Cea dintâi are o sonoritate mai tristă, dar cel de-al doilea e mai vehement.

Cea dintâi țintește mai sus, dar cel de-al doilea tinde să iasă în față.

Amândouă sunt inima bivalvă a jazz-ului.

Acest tip de muzică mi-a părut întotdeauna tărâmul supremei improvizații, al celor care cântă fără a avea nevoie să fie dirijați. Așa că modul plin de nerv în care Simona Strungaru a condus întreg ansamblu muzical de pe scenă a ieșit și mai pregnant în evidență.

M-am dus la acest concert un pic suferind. Nu de coronavirus, ci de o răceală de-a noastră, neaoșă. Am tușit pe înfundate, măcinat de temerea că voi tulbura liniștea cohleară, dar și sufletească a celor din jur.

N-ar fi trebuit să îmi fac griji, pentru că toată lumea n-avea ochi, urechi și atenție decât pentru leacul preparat pe scenă.

Leac cunoscut și sub numele de muzică mare.

Credit foto: Daniel Botea

O privire în carte, două pe TED

Uitasem cum este să citești o carte de teorie!

Uitasem senzația aceea similară momentului când pășești de pe țărm în mare, iar densitatea apei îți surprinde creierul, obișnuit să nu întâmpine opreliști în motricitate.

Lucrarea lui Enzio Manzini, Designul, când toți suntem designeri, m-a provocat în exact acest fel.

Din fluxul abstractizat de idei al autorului, foarte coerent, după ce reușeam să îl deschid cu mintea ca pe o bivalvă, am extras câteva considerații de căror validitate nu mă îndoiesc.

Lumea, în forma și organizarea ei tradiționale, este zguduită de schimbările tehnologice sau climatice, așa că e nevoie de a găsi soluții sustenabile, dar care nici să nu aducă atingere valorilor noastre umane.

De aceea, merită amintit că subtitlul volumului este O introducere în designul pentru inovație socială. În felul acesta, a fi designer nu este o activitate rezervată celor care plăsmuiesc logo-uri sau decorațiuni interioare, ci se referă la oricine are nebunia frumoasă de a veni cu o inițiativă în folosul comunității, dar și curajul neabătut de a o pune în practică.

Enzio Manzini are milă de noi, cititorii, și ne mai oferă câte un răgaz de la melasa teoretică a cărții, prin câte un exemplu practic.

Însă, ca unul care urmărește cu aviditate prezentările de pe TED.com, vă recomand să alternați lectura cu vizionarea câte unui videoclip de acolo, deoarece inovația socială despre care vorbește specialistul italian își găsește pe acest neprețuit site o spumoasă diversitate a manifestării, care relevă cât de precis le-a surprins în analizele sale seci precum un Merlot.

Dintre toate formulările lui Enzio Manzini, una îmi stăruie în minte:

Bunăstarea incapacitantă.

O idee despre care se vorbește încă din vechime și care îi cad victime mulți dintre contemporani.

Viața e mai mult decât huzur.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lectură solicitantă ca un cantonament.

Să avem grijă de mama noastră (2)

În toiul isteriei cauzate de Coronavirus o știre micuță, dar semnificativă ar putea trece neobservată: 1,800 de locuitori din județul Dolj au acum acces la apă potabilă provenită din surse sigure prin proiectul H2O (Water).

Acesta este proiectul despre care vă vorbeam acum ceva timp, iar, în timp ce unii se lasă pradă individualismului feroce și golesc magazinele, alții gândesc și muncesc în folosul altora.

Iată câteva detalii despre frumoasa urmare a acestei și mai frumoase inițiative:

Asociația CSR Nest a anunțat recent finalizarea proiectului H2O (Water) – Helping To Obtain Water. Proiectul a fost finanțat de Fundația Coca-Cola, prin The New World Program, în parteneriat cu Global Water Challenge (GWC). Având ca obiectiv creșterea accesului la apă potabilă provenită din surse sigure pentru locuitorii din Comuna Mischii, proiectul a constat în săparea a patru fântâni de mare adâncime în comuna Mischii. Ca o continuare a proiectului, Primăria Comunei Mischii a investit aditional în construirea unei mini-rețele de furnizare a apei, cu o lungime de 5 kilometri, cu scopul de a ușura și mai mult accesul comunității locale la apă provenită din surse sigure.

Proiectul a fost implementat în regiunea de sud-vest a României, în județul Dolj, în trei din cele cinci sate care compun Comuna Mischii: Mischii, Călinești și Gogoșești. Acesta s-a derulat în perioada octombrie 2018-februarie 2020 și a fost implementat de Asociația CSR Nest în parteneriat cu Asociația Today’s Future și cu sprijinul Primăriei Comunei Mischii.

Principalul obiectiv al proiectului a fost creșterea accesului la apă potabilă provenită din surse sigure și o mai bună gestionare a apei ca resursă naturală limitată. Acest obiectiv a fost atins prin săparea a patru fântâni de mare adâncime în comuna Mischii: 1 în Gogoșești, 2 în Călinești și 1 puț sursă în Mischii. Astfel, cei 1.800 de locuitori ai Comunei Mischii vor beneficia de apă potabilă provenită din surse sigure. În plus, Primăria Comunei Mischii a decis să contribuie la continuarea proiectului H2O (Water) – Helping To Obtain Water, prin investiții adiționale, din surse proprii, pentru crearea unei mini-rețele de furnizare a apei, cu scopul de a facilita și mai mult accesul comunității locale la apă potabilă provenită din surse sigure.

De asemenea, proiectul a inclus și o serie de activități educaționale legate de utilizarea responsabilă a apei, cu scopul de a preveni și diminua risipa acesteia. Componenta educațională a țintit tinerii și adulții din Comuna Mischii precum și elevii Școlii Gimnaziale „Alecsandru Nicolaid” din Mischii.

Potrivit Eurostat – biroul de statistică al Uniunii Europene – Regiunea Sud-Vest Oltenia se situează pe locul șapte din punctul de vedere al produsului intern brut (PIB) pe cap de locuitor, din 276 de regiuni din Uniunea Europeană. Lipsa infrastructurii în regiune a dus la un acces limitat al populației la apă potabilă provenită din surse sigure.

Mai mult, conform EU Special Audit Report, ediția 2017, „Implementarea Directivei privind Apa Potabilă”, atât calitatea apei cât și gradul de acces al populației la aceasta s-a îmbunătățit atât în România cât și în țările vecine precum Ungaria și Bulgaria. Cu toate acestea, nivelul investițiilor în acest domeniu ar trebui să fie semnificativ mai mare. Aceeași sursă precizează că 60% din români au în prezent acces la apă.

Sursă imagini: Daniel Botea

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

A trecut destul din an, cât să merite să aruncăm o privire asupra unor alte trei lucrări de non-ficțiune:

The Organized Mind – în era „eului disociat” (formulă pe care am reținut-o din Supernormal de Meg Jay), este foarte ușor să îți vezi viața alunecând spre haos, fapt care îi prilejuiește lui Daniel Levitin o amplă incursiune în diverse domenii în care nu strică nițică organizare. Idei foarte multe și foarte noi n-am extras din cartea sa, excepția cea mai notabilă fiind apucătura des întâlnită a „ignorării numitorului”, dar este de apreciat imensul efort de a parcurge materiale care variază de la aranjarea documentelor și fișierelor la calculul decizional pentru efectuarea unei intervenții chirurgicale și de a le integra coerent sub umbrela neuroștiințelor. O lucrare atât de voluminoasă este o lecție de organizare în sine.

Pot face roboții dragoste? – un titlu provocator, sub care se ascunde un duet de voci care filosofează despre viitorul omenirii în relația cu explozia NBIC (nano-tehnologii, biotehnologii, informatică și științe cognitive). Vor deveni oameni zeități care modelează natura după plac sau vor sucomba în fața mașinilor care le vor invada corpurile? Chiar dacă autorii Laurent Alexandre și Jean-Michel Besnier sunt bine documentați, iar expozeurile lor, deși detaliate, rămân accesibile, concluziile fiecăreia dintre întrebările la care își propun să răspundă rămân vagi și nu foarte alarmante, așa cum mizează cei doi. Ca să vă convingeți că perspectivele sumbre pe care le creionează sunt mai departe decât bate conștiința chiar și a celui ambițios futurolog, vă recomand să urmați cursul online al lui Andrew Ng (o somitate în domeniul Inteligenței Artificiale) de pe Coursera.orgAI for Everyone. Alexandre și Besnier au o preocupare aparte pentru „transhumanism”, iar, dacă le acordăm creditul verosimilității ipotezei, înseamnă că nu suntem departe de o lume precum cea din jocul Deux Ex: Human Revolution. Dincolo de orice tehnologie, rămâne însă înțelepciunea ancestrală: Om trăi și-om vedea.

Presidential Ambition – un antidot pentru idealismul celor care privesc politica drept o unealtă în slujba cetățeanului, dar și un argument împotriva celor care spun că la noi e mai rău ca oriunde. Prin intermediul peniței alerte și inspirate a lui Richard Shenkman ni se dezvăluie detalii din culisele modului cum președinți ai Statelor Unite ale Americii, începând cu George Washington și ajungând la Richard Nixon, au ajuns la putere și s-au agățat de ea. Nicio figură ilustră nu scapă nefeștelită, nici măcar figura semi-zeiască a primului președinte, care, iertată fie-mi comparația, mi-a adus aminte de Klaus Iohannis; când era un fel de consilier local, Lincoln a sărit pe fereastră, ca să n-aibă opoziția cvorum, F.D. Roosevelt a trimis Fiscul peste unul dintre contracandidați, Ulysses Grant a tolerat sau chiar acoperit niște scandaluri de corupție care le fac pe cele mioritice să pară niște mici furtișaguri. Exemplele sunt multe, narațiunea pasionantă, iar concluziile clare: istoria este cea mai frumoasă poveste, iar politica este cea mai veche meserie din lume (aceea la care vă gândiți e a doua).

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Revedere

Tărâmul muzicii clasice este unul pe care îl explorez de curând, așa că e greu să ajung să mă laud cu vreo familiaritate.

Însă cel mai recent concert al celor de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova mi-a oferit plăcerea unei duble revederi.

Orchestra a fost condusă de Emil Vișenescu, a cărei distincție în figură și gesturi mi-era cunoscută de la spectacolul când a jucat dificilul și ineditul rol de dirijor-solist la clarinet. Acum Simfonia nr. 4 în Fa minor, op. 36 a lui Piotr Ilici Ceaikovski mi-a prilejuit ocazia de a-i urmări mlădierea mâinilor, laitmotiv la care voi mai reveni în acest articol.

Cel de-al doilea muzician pe care l-am reîntâlnit a fost Botond Szöcs. Primul contact cu talentul său imens mi-a relevat limitele propriilor-mi capacități senzoriale.

Acum am stat și mai în față, iar dificultatea de a-i urmări mâinile s-a păstrat, însă configurația compoziției lui Serghei Rahmaninov – Concertul nr. 2 în Do minor pentru pian și orchestră, op. 18 – i-a prilejuit manifestări atât de intense, încât pentru a le rememora, am nevoie să mă reculeg înainte de a redacta fiecare paragraf, exact cum proceda dirijorul Emil Vișenescu înainte de fiecare bucată a simfoniei ceaikovskiene.

În primul rând, mâinile. Împletirea lor avea ceva suprarealist, escherian, o imposibilitate fizică pe care artistul o reușea, totuși.

Apoi, atitudinea de mobilizator al orchestrei. Nu doar că frisoanele ca stări de flux care îl străbăteau erau un spectacol al dăruirii supreme, însă modul cum întorcea capul către ceilalți muzicieni, pentru a le transmite un semnal de încurajare și a le transmite un crâmpei din electrizanta sa energie, avea ceva de sublimă solidaritate.

Mai mult decât orice, însă, a fost transpirația. Da, acest fluid corporal, îndeobște disprețuit, a căpătat aici valențe eroice. A fost un moment când, aplecat asupra claviaturii fiind, un strop s-a format în vârful nasului. O imagine glorioasă a efortului total, care m-a trimis cu gândul la un titan al tenisului mondial, Rafa Nadal.

Supraomenescul are manifestări similare, indiferent de domeniu.

Anul trecut, când îl chemam la bis, Emil Vișenescu ne recita o poezie, așa că îmi permit să îi preiau ideea și să vă redau un fragment din Revedere de Mihai Eminescu:

– Ia eu fac ce fac de mult,

Iarna viscolu-l ascult,

Crengile-mi rupându-le,

Apele-astupându-le,

Troienind cărările

Și gonind cântările;

Și mai fac ce fac de mult,

Vara doina mi-o ascult

Pe cărarea spre isvor

Ce le-am dat-o tuturor,

Împlându-și cofeile,

Mi-o cântă femeile.

Dă, madre, cu beachu-n mine!

În seara de 22 ale lui Făurar, leat douăzeci-douăzeci, soarta mi-a surâs.

Nu numai că am fost invitat de cei de la Cinema Inspire să vizionez Miami Bici în condițiile de răsfăț ale sălii VIP, dar, pe drumul peripatetic de întoarcere spre casă, zeița Fortuna mi l-a scos în cale pe acest cetățean.

Când l-am întâlnit, era în plin proces de negociere cu doamnele de la un fast-food, miza fiind o bere. L-am rugat să îmi permită să îi fac o poză, ca s-o pun pe blog, moment în care și-a luat această figură solemnă, care nu relevă faptul că acțiunile nefaste asupra propriei biologii l-au văduvit de câțiva dinți din față:

– Pune, fata mea, să ajung celebru!

Aceeași sete de succes și faimă îi duce pe protagoniștii filmului în Miami, unde se lasă antrenați în aventuri picarești-golănești.

Ce se observă rapid la Miami Bici este realizarea impecabilă. Decupaje, imagine, sonor, toate calitatea-ntâia. Gata cu cadrele prelungi din Polițist, adjectiv sau bolboroselile din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Asta e, bagi banu’, iei regizor străin – Jesús del Cerro – şi nu mai agasezi senzorial spectatorii.

Grație acestei producții fără cusur, osmoza tropilor și vulgarităților românești cu structura narativă hollywoodiană funcționează.

E Miami Bici vreo capodoperă?

Cum ar spune un cursant de-ai mei, pe care mă lupt să-l dezvăț de nigga talk:

Well, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri it ain’t.

E mai degrabă un smoothie de Dumb and Dumber, Hungover şi American Pie, la care se adaugă buttocks, spice and everything nice, peste care se toarnă CHEMICAL X!!!

Înjurăturile noastre româneşti.

N-are sens să cad în păcatul fariseismului şi să nu recunosc că, auzindu-le scăldate în lumina orbitoare a Floridei, mi s-au părut că sună şi mai bine şi am râs cu poftă la multe dintre ocaziile în care au fost proferate.

Interpretările se împart precum venitul la nivel global: 90% din umorul real vine de la Matei Dima, despre care nu mă sfiesc să spun că are un potenţial comic veritabil, cu grimase reduse la minimul esenţial, pe când restul de 10% sunt scălâmbăieli ale lui Codin Maticiuc.

Restul distribuției, românești sau internaționale, se achită de arhetipurile alocate, iar cele două ore ale filmului trec fără ca răbdarea să fie agresată.

Dacă și simțul calității intelectuale vine relaxat, Miami Bici este experiența cinematografică agreabilă de care avem nevoie după atâtea ciorbe sorbite zgomotos prin filmele post-revoluționare.

Sursă imagini: www.cinemagia.ro

Oltenia Eterna Terra Turistica

Există două categorii principale de călătorii pe care îmi place să le întreprind:

Călătoriile în locuri importante, în care s-a scris istoria, în care sunt opere de artă care îți taie respirația, în care natura a lucrat în moduri nemaivăzute.

Călătoriile în locuri din apropierea orașului în care locuiesc, în destinații mici, dar pitorești, unde descopăr bijuterii de artă sau umanitate.

Pentru această din urmă categorie, dar și pentru cea dintâi, mi-am notat în calendar că, între 6 și 8 martie 2020, la Centrul Multifuncțional Craiova, va avea loc o nouă ediție a Târgului de Turism al Olteniei.

Ca de fiecare dată, evenimentul reunește o varietate de expozanți, de la firme de turism la instituții publice din domeniu și de la proprietari de pensiuni și hoteluri la reprezentanți de asociații culturale.

Târgul de Turism al Olteniei este organizat de PS Multiservices.

În paralel, în aceeași perioadă, va avea loc și HoReCa Expo Oltenia, care va reuni furnizori de echipamente, produse, accesorii și servicii din această industrie, dar și reprezentanți de hoteluri, baruri, cafenele care își desfășoară activitatea preponderent în această regiune a țării.

HoReCa Expo Oltenia este organizat de PS Multiservices în parteneriat cu Primăria Craiova.

Așadar, la Târgul de Turism al Olteniei pot face rost de oferte pentru prima categorie de călătorii, idei pentru cea de-a doua și, de ce nu, câteva delicatese, precum felia de pâine cu zacuscă pe care mi-a întins-o însuși Mircea Dinescu acum câțiva ani.

O zacuscă de te lingeai pe degete, dar nu mai bună decât cea facută de mama.

Poza cu vederea aeriană asupra standului pantagruelic este șterpelită de la amicul Daniel Botea.