Lasam istoria sa se repete?

Exista doua mari curente in filosofia istoriei, care se dueleaza mai acerb decat cei doi idioti cu BMW (unul alb, altul negru), pe care i-am vazut mai deunazi intrecandu-se in amiaza-mare la interesectie, intr-un total dispret fata de siguranta cetatenilor.

Unii cred ca istoria este ciclica, se repeta la nesfarsit si nu face decat sa ia forme particulare.

Altii considera ca orice eveniment este unic si irepetabil si „nu ne scaldam niciodata in aceeasi apa a unui rau”, dupa cum spunea Heraclit.

N-am inca o varsta atat de inaintata, incat sa ma fi pronuntat, insa Un vapor pentru infern de Gilbert Sinoue inclina balanta considerabil catre prima dintre ipoteze.

Cartea urmareste cateva luni din tragicul periplu al vasului de pasageri SS Saint-Louis, care purtand cateva sute de evrei refugiati din Germania nazista in anii premergatori celui De-al Doilea Razboi Mondial, n-a permit permisiunea de a-i debarca la destinatie, in Cuba, dar nici in democratia-fanion a acelor vremuri, Statele Unite ale Americii, aducandu-i inapoi in Europa unde pe ce mai multi i-a asteptat Shoah.

Prin consultarea unui vast material documentar, autorul reuseste sa construiasca o naratiune care, desi nu atinge niciodata stadiul de literatura pursange, puncteaza la dramatism si tragism excelent dozat.

Ajuta si datarea fiecarui capitol cu ziua pe care o descrie, precum si trecerile rapide de la personaje din diversele tabere ale acestei povesti triste. Daca vreun producator de la Hollywood s-ar gandi vreodata sa faca un film dupa Un vapor pentru infern (si ma mir ca nu le-a venit inca ideea), nu-mi pot imagina drept coloana sonora altceva decat ticaitul insuportabil compus de Hans Zimmer pentru Dunkirk.

Acum sa facem un minuscul exercitiu de imaginatie: sa inlocuim cuvantul evrei cu cel mai general „refugiati”, sa schimbam anii de desfasurare, 1938-1939, cu unii apropiati de prezent si sa vedem daca situatia pare cunoscuta.

Aproape leita, nu-i asa?

Nu-mi sta in putere sa raspund la intrebarea retorica pe care am formulat-o in titlu, insa sper macar sa va fi convins ca Un vapor pentru infern poate fi o fatidica premonitie venind, paradoxal, din trecut.

P.S. Multumesc celor de la libraria online pentru constatarea ca sfintii nu au ce cauta in istorie.

Pianistul si drumul printre stele

Deloc nociva, ba chiar benefica putere halucinogena a muzicii pe care am trait-o la Filarmonica „Oltenia” Craiova si despre care v-am povestit aici a recidivat in saptamana care a urmat, in timpul unui alt concert.

Acesta l-a avut in prim plan pe solistul de pian Toma Popovici, care desfasurat intreaga grandoare a Concertului nr. 4 in Sol major pentru pian si orchestra de Ludwig van Beethoven, inconjurat de aceeasi abnegatie a muzicienilor din orchestra craioveana.

Pozitionarea pianului, impozant cum il stiti, in mijlocul scenei pline de instrumentisti, si sunetele cand nelinistitoare, cand mangaietoare care emanau inspre noi, spectatorii, mi-a provocat o alta viziune, si mai inedita decat cea precedenta.

Nu stiu cati dintre voi ati incercat o capodopera a jocurilor video de pe vremuri, intitulata Homeworld. In spatiul cosmic, o nava-mama de dimesiuni colosale si flota insotitoare parcurg nemarginirea Universului in cautarea unei planete de origini, o imbinare de Odiseea lui Homer si Exodul biblic intr-un cadru SF de cel mai bun gust.

Silueta dominanta a pianului, acompaniat de variatele instrumente dimprejur m-a transportat exact in mijlocul acelei aventuri intergalactice. Pe langa pianul ca nava-mama, aveam viorile, numeroase precum interceptoarele, violoncele pe post de fregatele, iar contrabasurile reprezentau, bineinteles, crucisatoarele grele. Iar modul bland cum dirijorul Antonio Iriza Momblant inchega acest ansamblu era exact ilustrarea vocii care te insotea in misiuni.

Nu cred ca am fost singurul care s-a delectat cu modul cum aceasta bucata muzicala a indemnat la cautarea unui Homeworld interior, pentru ca aplauzele prelungi l-au obligat pe Toma Popovici sa ne acorde un bis solo, constand in Intermezzo de Brahms.

Si atunci a avut loc o alta revelatie. Privirea visatoare a membrilor orchestrei si intensitatea interpretarii artistului mi-au adus aminte de o scena de o frumusete aproape neverosimila din The Pianist al lui Roman Polanski, aceea in care un Adrien Brody rebegit si hamesit atinge clapele cu un asa har, incat ii castiga simpatia unui ofiter nazist.

Desi povestea din film se bazeaza pe o intamplare reala, multi i-au pus veridicitatea la indoiala. Ascultandu-l pe Toma Popovici nu mai am niciun dubiu ca muzica poate imblanzi chiar si o fiara.

Am fost gurmand connaisseur si mi-a placut (8)

Vinule, vinuţule,

De cand nu te-am mai vazut,

Multa vreme au trecut!

Mi-am permis sa il parafrazez putin pe Eminescu, pentru ca tot suntem in Anul Centenarului, iar eu am lipsit in ultima vreme, mai degraba nemotivat, de la degustarile organizate de Asociatia Blogger-ilor Olteni si DictionarCulinar.ro

Nu si acum, cand intamplarea a facut ca evenimentul sa corespunda exact viziunii mele asupra modului cum se cuvin sarbatoriti cei 100 de ani de la Marea Unire.

Asadar, la Casa Ghincea, fostul Han Hurezi, s-au reunit niste condeieri olteni (sau macar domiciliati in urbea Baniei), ca sa deguste vinuri din inima Moldovei, de la Domeniile Averesti, de langa Husi, si branzeturi internationale de la Delaco.

Unde mai pui ca salonul foarte stilat unde a avut loc fericita ingurgitare era decorat cu diverse copii de tablouri ale unor mari maestri clasici europeni.

O imbinare de autohton si cosmopolit pe care eu o vad a fi solutia pentru supravietuirea in urmatorii 100 de ani.

Prezentarea generala a Domeniilor Averesti a fost sustinuta de Romica Dumitru, de la care am aflat cateva detalii interesante despre conceptul de instalatie gravitationala de colectare a apei de ploaie, pe care l-am mai intalnit, culmea, in arida Iordanie, dovada ca ingeniozitatea umana are un filon comun.

Despre branzeturi ne-a vorbit Daniel (de la care am pozele), iar ghid in deslusirea tainelor vinurilor moldovene ne-a fost amicul Narcis, pe care l-am prins pentru intaiasi oara in aceasta postura, secondat de la fel de stiutoarea sa sotie, Lenuta.

O alta premiera e una cu care ma mandresc: senzatiile pe care le-am trait gustand vinurile au corespuns aluziilor enuntate de maestrul care ne calauzea si, fapt remarcabil, propriile-mi descrieri au nimerit exact vocabularul formularilor sale.

Reusita-mi in aceasta privinta a contribuit la preferinta pentru combinatia Feteasca Neagra Sec si branza Gouda, dar nu fost decisiva.

M-a impresionat, in primul rand, armonia gustativa pricinuita de ambelor delicii, untoase si consistente, care m-a indemnat sa le molfai impreuna si sa incalc regulile bunei cuviinte, icnind de placere in tot acest timp.

Feteasca Neagra Sec de Averesti este un vin rosu sec, mai bland cu taninurile decat confratii Merlot sau Cabernet Sauvingnon, iar asta il face adaptabil (ca romanu’ impartial), atat cu mancaruri mai grele, de banchet sadovenian, cat si pentru gustari lejere, de serata literara.

Gouda din gama Delaco D’Exceptie este o branza de origine olandeza, foarte populara in lume, si are un proces de fabricatie aparte, caracterizat si de o etapa de „spalare a casului”, in urma caruia rezulta un gust dulceag si o textura moale si elastica. Numele vine de la orasul eponim, care, amanunt simpatic, se pronunta „Hauda”, asa cum Van Gogh ar trebui pronuntat „Fan Hof”.

Provocarea de final imi cere sa fac un exercitiu de concizie, asa ca voi reda fiecare dintre elementele combinatiei preferate, dar si pe aceasta, ca ansamblu, printr-un singur cuvant:

Feteasca Neagra Sec de Averesti – Unt

Gouda de la Delaco D’Exceptie – Pace

Asociate – Alunecare

Românie, inchinam un pahar in cinstea ta!

Acum chiar am dat startul in cursa Oscarurilor!

Daca referitor la First Man mai exista rezerve asupra impactului pe care il va avea in cursa pentru Oscarurile din 2019, despre A Star Is Born opiniile sunt unanime: va fi unul dintre favoriti.

Povestea nu este batatorita, ci de-a dreptul astfaltata: exista o versiune din 1937, cu Fredric March si Janet Gaynor (pe care multi inca o considera etalonul), una din 1954, cu James Mason si Judy Garland (despre care am scris aici), una din 1976, cu Kris Kristofferson si Barbra Streisand (cu care aceasta din 2018 are cele mai multe in comun) si, colateral, chiar The Artist al lui Michel Hazanavicius.

Asadar, originalitatea absoluta nu este nici pe departe un merit al acestei pelicule a lui Bradley Cooper, insa exista atatea altele, incat toate reverberatiile pe care le-a starnit sunt pe deplin justificate.

Bradley Cooper apartine unei lungi serii de actori inzestrati care au facut si pasul catre scaunul regizoral si o constatare generala e ca un astfel de cineast nou-nascut are un preaplin stilistic de dat, ingroasa tusele, ca sa fie sigur ca ii iese ce si-a propus. Cooper nu face exceptie de la acest zel de neofit, insa aspectele pe care s-a gandit sa le accentueze i-au iesit bine si foarte bine.

Rapid se remarca faptul ca Bradley Cooper regizorul este indragostit de figura omeneasca, in dulcele stil clasic al lui Ingmar Bergam sau chiar in cel inventiv din punct de vedere al unghiurilor al lui Wong Kar Wai. Nimic rau in asta, mai ales ca astfel de prim-planuri prelungi alterneaza cu scene dinamice din punct de vedere sonor si vizual, montate cu mult fler.

Insa reusita-i cea mare este ansamblul de interpretari extraordinare. Ca protagonist macinat de vicii, dar cu o autentica pasiune pentru muzica si capabil de simtaminte curate, Bradley Cooper se ridica la inaltimea unui Jeff Bridges in Crazy Heart (e greu sa nu gasesti asemanari intre cele doua partituri), ba chiar pluseaza cu unele momente de superba afectiune si admiratie fata de talentul colegei de ecran. Specialistii il considera favorit la Oscarul pentru rol principal, insa stiind ca are predecesori ilustri cu profiluri similare (Bridges pe care l-am amintit mai sus, dar si Robert Duvall in Tender Mercies), nu ma aventurez prea departe cu pronosticurile, desi a-l vedea cu statueta in mana nu m-ar deranja deloc. Mai ales ca el insusi canta si o face excelent.

Ne intoarcem la Bradley Cooper regizorul si ne scoatem palaria cu boruri largi in fata modului cum a exploatat imensele capacitati artistice ale acestei unice Lady Gaga: o voce minunata, pe care n-am remarcat-o niciodata atat de pregnant, imbinata cu uimitoare disponibilitati dramatice, toate pe fondul unei naturaleti adorabile (si sa nu uitam ca e campioana la extravagante). Gestul cu profilul care ii scoate in evidenta nasul este un veritabil imn inchinat frumusetii imperfecte.

Reactiile chimico-emotionale dintre cei doi sunt intense, iar cand canta devin de-a dreptul entuziasmante. Si iar ma intorc la Bradley Cooper regizorul si la o alta distinctie ce i se cuvine: modul cum muzica exceptionala este integrata unei povesti ambitoase, in care se strecoara, pe langa clasica sageata la adresa lumii show-biz-ului, si consideratii despre impactul copilariei disfunctionale si a vesnicei confruntari intre liber arbitru si conditionare in cazul dependentilor de diverse substante.

Distributia care ii inconjoara pe cei doi magnifici protagonisti face treaba excelenta, fara exceptie. Se distinge, bineinteles, Sam Elliott, despre care indraznesc sa afirm ca ii revin cele mai adanci replici, dintre care una, rostita cu o superba gravitate spre finalul filmului, aduce un subtil omagiu celorlalte ecranizari ale acestei povesti si arata de ce era si aceasta necesara:

Pentru ca este despre perpetuul motorul omenirii – dragostea – si dusmanii care ii stau in cale.

Mai e mult pana departe, insa nu ma pot abtine sa nu fac o socoteala preliminara.

Cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai actor intr-un rol principal, cea mai buna actrita intr-un rol principal, cel mai bun actor intr-un rol secundar, cel mai bun scenariu adaptat, cea mai buna coloana sonora, cel mai bun montaj, cea mai buna scenografie, cea mai buna melodie (daca nu chiar doua).

Potentiale nominalizari la Oscar care, concretizate, pot face istorie pentru Bradley Cooper si pentru al sau A Star is Born.

Lacasul lecturii

Umberto Eco spunea ca se poate citi oriunde si oricand, chiar si cand faci dragoste. Am dubii referitor la aceasta din urma situatie, insa cofirm ca lecturile-mi au avut loc acasa, la lucru (in pauze inopinate, bineinteles), in tren si intr-o sumedenie de alte contexte.

Aceasta minunata insusire a carti de a te putea insoti oriunde nu exclude, insa, aspiratia catre un spatiu ideal in care sa te lasi in voia cititului.

Pentru ca sezonul rece si-a instaurat deja dominatia, cred ca sunt in asentimentul tuturor ca un astfel de paradis al lecturii este intr-un spatiu interior, bine izolat termic.

Ca orice interior, are nevoie si de mobila, iar varietatea de produse pe FAVI.ro ma indeamna sa rulez mental diverse astfel de scenografii.

Nu stiu altii cum sunt, dar mie imi place sa sed cand citesc. Ca o digresiune, nu am reusit nici pana acum sa-mi dau seama cum reusesc unii sa lectureze de-an picioarelea in metrou sau autobuz, reusind in acelasi timp sa-si pastreze si echilibrul.

Cum spuneam, prefer sa stau jos, insa nu raman protapit in aceeasi pozitie pentru prea mult timp, asa ca un astfel de fotoliu extensibil din sectiunea de fotolii pare a fi solutia ideala, mai ales ca, deseori, cititul invita si la motaiala. Si o sa fac o alta digresiune: conform explicatiilor lui Matthew Walker, acest lucru nu este de blamat, dimpotriva, este un semn ca am semnale de la creier ca vreau sa aprofunzeze cunostintele nou dobandite in cadrul fazei REM a somnului.

A te cufunda intr-o carte este o experienta singulara, insa cartea ca obiect nu poate exista in solitudine. Are nevoie sa fie alaturi de suratele ei, altfel incat, impreuna, sa formeze un organism indispensabil oricarui camin – biblioteca.

Sectiunea de biblioteci de pe FAVI.ro ofera variante din abundenta, insa eu m-am oprit asupra acesteia, care imi pare a fi combinatia ideala functional si estetic.

Si ar mai fi ceva, la mintea cocosului, dar care merita mentionat:

Locul ideal pentru lectura are nevoie de carti.

De carti multe, foarte multe, coplesitor de multe.

Metempsihoza la Filarmonica

O vineri seara care promitea sa fie doar agreabila s-a transformat intr-o experienta uimitoare.

Locul metamorfozei: Filarmonica „Oltenia” din Craiova.

Intai m-am delectat cu Preludiu si Fuga de Constantin Silvestri, bucati muzicale care au scos la inaintare o mare parte a efectivelor filarmonicii.

Apoi m-am lasat purtat de magia pregatitoare a Simfoniei nr. 40 in Sol minor a lui Mozart, ajungand, inevitabil, cu gandul la capodopera Amadeus a lui Milos Forman si la inubliabila invidie a mediocritatii intruchipate de Salieri al lui F. Murray Abraham.

Dupa pauza a inceput transmutatia, cand alaturi de orchestra care interpreta Concertul in Re major pentru vioara si orchestra al lui Johannes Brahms, pe scena a urcat tanara violonista Malina Ciobanu.

De fapt e chiar foarte tanara (are doar 20 de ani), insa voiam sa pastrez acest adverb de intarire pentru a spune ca e si foarte talentata. Atat de talentata, incat, intr-unul dintre momentele cand era singura care manuia arcusul, ceilalti colegi de breasla si omologi instrumentisti o priveau cu zambete pe care as fi vrut sa le pot importaliza.

Dupa ce mi-am revenit din socul produs de virtuozitatea solistei, am inceput sa am o vedenie si, va jur, n-am calcat prin Canada niciodata!

Scena filarmonicii s-a transformat treptat intr-un teatru antic grecesc, exact la momentul cand Thespis a introdus personajul care se distingea de cor si lansa un conflict care dateaza de cand lumea: individul impotriva divinatatii si a destinului.

Numai ca aici duelul dintre individ si fortele demiurgice care il inconjoara a fost unul de o armonie impecabila. Ansamblul muzicienilor craioveni a invaluit-o pe Malina Ciobanu si minunata ei expresivitate, rivalizata de energia aiuritoare a dirijorului Gian Luigi Zampieri, care a facut mai multe genuflexiuni decat execut eu la antrenament.

Aplauzele din jur m-au coborat de pe Acropole si m-au readus in Craiova.

Cine mai are nevoie de iarba cand ai muzica de o asemenea calitate?

Selfie-uri de odinioara

Pentru ca ne apropiem de momentul zero al sarbatoririi Anului Centenarului, intensific si eu demersurile de cunoastere aprofundata a propriei istorii cu o lucrare caracterizata de acea minunata si rarisima combinatie de pasiune si ochi critic.

Oamenii epocii fanariote de Tudor Dinu exploreaza epoca in chestiune, prin intermediul portretelor votive din manastirile din Tara Romaneasca (in principal) si Moldova, pe care le-a vizitat personal, motiv pentru care il admir si chiar invidiez pe autor.

Calitatea imaginilor astfel rezultate este excelenta si simpla lor parcurgere ar fi o experienta vizuala captivanta, insa textul este cel care transforma acest volum intr-una veritabil educativa si extrem de agreabila.

Fiecare capitol este dedicat unei clase socio-profesionale, incepand de la domnitori si ajungand la mosnenii cei oropsiti, iar descrierile si consideratiile estetice referitoare la imbracamintea personajelor sunt precedate de succinte prezentari ale contextului istoric in care au vietuit si trudit/lenevit respectivii.

In conextul referendumului care s-a desfasurat nu acum mult timp si a controversei iscate de implicarea Bisericii Ortodoxe, este interesant de evaluat, prin lectura acestei carti, cata influenta avea aceasta institutie religioasa acum doua sute de ani fata de prezent. Unii ar spune ca s-a diminuat, altii ca a ramas nestirbita. Fiecare dupa cum devine.

Numeroase alte paralele se pot face intre Oamenii epocii fanariote si cei contemporani. Narcisismul pare a fi ramas la locul lui; cum altfel am putea explica prezenta atator figuri laice pe peretii unor lacasuri de cult?

Si alte metehne s-au mentinut, dovada fiind inceputul capitolului despre vamesi:

Printre cele mai profitabile afaceri pe care le puteau face baietii destepti cu statul in secolul al XVIII-lea se numara cumpararea la cochi-vechi (licitatie) a strangerii vamilor.

Cand am dat si ultima fila a acestei carti reusite din toate punctele de vedere, tot la vorbele lui Adrian Cioroianu am ajuns:

Istoria este cea mai frumoasa poveste, iar, daca este si ilustrata, atunci e si mai si.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o sesiune pe un Instagram de odinioara.