Călătorind pe meridianele literaturii – Uniunea Europeană a aristocraţiei

Marcel Proust aparţine unei alte ere, atât prin stil, cât şi prin tematica volumului Sfârşitul geloziei şi alte povestiri.

Aristocraţia, cu lenea, concupiscenţa şi dramoletele ei, într-o proză cu narator demiurgic, căreia am fi tentaţi să-i atribuim verdictul de superfluă.

Însă, un pic de răbdare, un pic de atenţie şi un pic de deschidere (atribute ale oricărui călător, în plan fizic sau imaginar) te pot răsplăti înzecit la citirea acestor scurte istorisiri.

Acuitatea psihologică a lui Proust, care pare doar incidentală la început, se relevă de la povestire la povestire, iar la parcurgerea a doar jumătate dintre ele, deja simţi că eşti mai atent la ce spune, pentru că ţi-ai dat seama că, dincolo de luxuriantele întorsături de fraze şi limbajul preţios, adastă conturul unei studiu de caz din care poţi trage învăţăminte.

Acelaşi stil bombastic devine acum absolut necesar pentru ca radiografia sufletească a personajelor să aibă efect. Psihicul uman este complicat, mai ales cel feminin (nu o spun eu, ci reiese din ponderea pe care Marcel Proust o acordă sexului frumos în acest volum), iar povestitorul care se încumetă să pătrundă în meandrele sale are nevoie de timp, spaţiu şi libertate în a-l ilustra.

Dacă tot ce am spus până acum pare exagerat de laudativ la adresa scriitorului, vă propun un experiment.

Alegeţi-vă câţiva prieteni de pe Facebook, dintre aceia care au reputaţia de a posta citate profunde şi a-şi afişa presupuse drame interioare, şi urmăriţi-le cronologia, alternând cu lectura câte unei povestiri din această carte.

Mă hazardez să preconizez că veţi constata o asemănare de fond, dar o diferenţă colosală de stil, evident defavorabilă contemporaneităţii.

Literatura mare are sâmburii nemuririi, spre deosebire de reţelele sociale.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o suită de rafinate incursiuni în comportamente vag deviante.

Adio, dar rămân cu tine

Nu vă speriaţi, nu vreo declaraţie de euroscepticism din partea mea, ci doar esenţa simţului de anticipaţie ironic al lui I. D. Sîrbu (1919-1989), omagiat la 100 de ani de la naştere de către Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, căruia i-a fost drag şi apropiat colaborator, prin piesa Adio, Europa!, în regia lui Bogdan-Cristian Drăgan, a cărei premieră va avea loc joi, 27 iunie 2019, la ora 10:30.

Înainte de a vă povesti despre piesă, permiteţi-mi să fac o mărturisire: mare lucru nu ştiam despre I. D. Sîrbu până mai deunăzi, însă un citat de pe pagina oficială a acestui spectacol mi-a demonstrat rapid ce mare scriitor a fost, aşa cum un pictor se relevă printr-o simplă schiţă:

De câte ori mi se pune în scenă un text, sufăr ca un tată idiot, tremurând când fiul său recită, sau când frumoasa sa fiică e cerută în căsătorie de un imberb zootehnician.

Dacă aş putea, aş încerca să îl liniştesc cumva pe autor, aducându-i câteva argumente.

În primul rând, propria creaţie, care se anunţă tulburătoare şi de-a pururea elocventă:

Un camion negru. Un bărbat prins în farurile orbitoare ale istoriei. Candid. Olimpia – o femeie care înțelege totul și vrea să-l salveze. Dar este oare salvarea posibilă în secolul XX, cel al tuturor atrocităților posibile? Poți trăi printre bufoni și turnători?

Se fac multe încercări de a reconstitui viaţa într-un regim totalitar şi multe păcătuiesc prin faptul că vizează naturalismul. Aici văd abordarea metaforică, aceea în care nimic nu e explicit şi care, tocmai de aceea, te izbeşte cu o claritate de cristal.

L-aş linişti pe I. D. Sîrbu şi prezentându-i şi distribuţia acestei piese, care îi reuneşte pe câţiva dintre cei mai experimentaţi actori ai Teatrului din Craiova, hrăniţi de o carieră întregă cu texte de asemenea calibru: Angel Rababoc, Anca Dinu, Constantin Cicort, Nicolae Vicol, Gabriela Baciu, Petronela Zurba.

În final, îi pot spune lui I. D. Sîrbu:

Maestre, aţi plecat dintre noi cu puţin timp înainte de căderea comunismului, care mai zăboveşte pe ici, pe colo, pe la noi. Însă îl extirpăm treptat, iar Europa are din ce în ce mai multe momente să ne întâmpine cu un voios:

Bine v-am regăsit!

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Călătorind pe meridianele literaturii – Rusia pariziană

Parisul e un loc făcut pentru drame şi idile. Nu numai că acestea se simt ca acasă aici, dar capătă şi un aer atemporal, ca şi cum Oraşul-Lumină şi-ar revărsa asupră-le un crâmpei din farmecul său.

Cartea lui Gaito Gazdanov, Spectrul lui Alexander Wolf, vine să-mi sprijine afirmaţia, aducând cu sine puterea prozei şi trăirilor ruseşti.

În timpul Războiului Civil din Rusia, un tânăr (crede că) împuşcă pe un inamic, pentru ca, peste ani, gazetar la Paris fiind, să descopere prin intermediul unei povestiri că presupusa sa victimă a supravieţuit. Această revelaţie, precum şi relaţia la distanţă neconsumată dintre cei doi este substratul romanului.

Modul cum autorul reuşeşte să întoarcă de fiecare dată naraţiunea către personajul absent, chiar şi când această virează către o poveste de dragoste altminteri consistentă din punct de vedere psihologic, este marea sa reuşită din punct de vedere al ţesătorului de naraţiuni.

Ideatic, la Gaito Gazdanov am regăsit aceeaşi dualitate pe care a descifrat-o atât de bine Alain Besancon în Sfânta Rusie – o pendulare între o insaţiabilă dorinţă de viaţă şi o atracţie inexorabilă către neant. Sunt pagini cu peroraţii din ambele direcţii, în care parcă l-ai asculta pe un Dostoievski mai lejer.

Vă spuneam, însă, că totul are loc în Paris, iar influenţa acestuia se vede şi în îndulcirea fatalismului rusesc. Fraza-cheie a romanului poartă în ea germenii unui îndemn la vitalitate cu care putem rezona chiar şi în zilele noastre:

Viaţa ne este dată cu condiţia obligatorie de a o apăra cu curaj până la ultima suflare.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru un thriller sentimental rusesc în cel mai frumos oraş din lume.

The Day the Earth Didn’t Stand Still

Pentru că acum nu mult timp s-au împlinit 75 de ani de la Debarcarea din Normandia, eveniment de răscruce al celui de-al Doilea Război Mondial, merită să evocăm producţia cinematografică care, răspunzând cu aceeaşi măsură a anvergurii, a redat această încleştare epopeică.

The Longest Day a fost un film ambiţios, care şi-a propus să redea stările de spirit premergătoare, precum şi evenimentele din D-Day de pe fronturi multiple, adică şi din taberele Aliaţilor, şi din cea a nemţilor, dar şi din rândul populaţiei franceze, care nutrea speranţe şi lucra subversiv la a-i ajuta pe cei dintâi.

Din această grandioasă viziune rezultă un film captivant, dar inegal, mai ales că scenele de fiecare parte au fost realizate de regizori diferiţi; şi scenariul a avut parte de acelaşi tratament, efectul la fel de mozaical, variind de la replici şi atitudini convenţional patriotarde (inevitabil întrucâtva, având în vedere că pelicula e, totuşi, hollywoodiană) la unele lirice sau chiar amuzante.

Un detaliu care mi-a atras atenţia: printre scenarişti se numără şi Romain Gary, acel romancier francez dublu câştigător de Goncourt (povestea aceasta este în sine demnă de un film), şi, fără a mă fi afundat prea mult în documentare, mă încumet să afirm că intuiesc măcăr una dintre scenele care îi revin, una pe care Richard Burton, cu superba sa morgă shakespeariană, o transformă într-o parabolă a ridicolului războiului.

Ca orice producţie de acest gen, The Longest Day se bazează masiv pe efecte speciale, iar acestea n-au îmbătrânit prea bine. Dată fiind şi distanţa în timp, e greu să găseşti vreo scenă comparabilă ca execuţie cu acele douăzeci de minute coşmăreşti la care ne supune Steven Spielberg în debutul lui Saving Private Ryan. Există, însă, altele, impresionante mai ales ca îndrăzneală a concepţiei şi tulburătoare ca ilustrare a carnagiului şi distrugerii, precum aterizarea paraşutiştilor sau oraşul devastat, filmat de la înălţime.

Ce rezistă fără clintire în faţa trecerii timpului este încântarea de a descoperi ce pleiadă de actori gigantici a populat acest film, chiar şi prin apariţii episodice. Îi menţionez din memorie pe cei pe care am reuşit să-i remarc, lucru nu foarte uşor, pentru că ritmul desfăşurării acţiunii nu prea lăsa loc de luat aminte la figuri fugitive: John Wayne, Robert Mitchum, Richard Burton, Henry Fonda, Rod Steiger, Edmond O’Brien, Robert Ryan, Sean Connery, Bourvil, Red Buttons, Leo Genn.

Chiar şi cu micile sale scăderi, The Longest Day rămâne un omagiu demn şi nu lipsit de simţ artistic faţă de o zi în care istoria omenirii a apucat-o pe un alt făgaş.

Câteva motive de a zâmbi

Când călătoreşti undeva, te impresionează lucrurile mari, însă şi acelea mici, care îţi ies în cale în mod neaşteptat, au contribuţia lor la plăcerea trării şi reamintirii. În excursia mea în Bulgaria am adunat alte câteva motive de a zâmbi, unele creaţii ale naturii, altele ale omului, iar altele rod al conlucrării lor.

Dacă vreţi să descoperiţi mai multe despre locurile unde mi s-au oferit aceste prilejuri de zâmbi, puteţi descărca aplicaţia Nature in Hand.eu (o găsiţi pe Google Play şi App Store).

Călătorind pe meridianele literaturii – În vremuri biblice (via Irlanda)

De data aceasta, călătoria mea prin literatura globului s-a petrecut şi în timp, nu numai în spaţiu.

Destinaţia este Ţara Sfântă a perioadei răstignirii lui Iisus, iar povestea este Testamentul Mariei, în care autorul irlandez Colm Tóibín manifestă o îndrăzneală egalată doar de dexteritatea sa scriitoricească.

Această Madonă are un discurs dur şi neliniştit, departe de imaginile diafane pe care ni le-a lăsat Rafael. Mai mult de-atât, nu este nici pe departe protagonistă în acele evenimente epocale, care vor schimba faţa lumii, ci este un martor depărtat, căreia nu i se spun prea multe, care este un pion protejat, dar şi neglijat.

Aici am simţit şi o revanşă istorică pe care scriitorul o ia în numele mamei Mântuitorului, dar şi al femeilor pe care lumea masculină a apostolilor le-a condamnat la o condiţie inferioară în secolele care au urmat.

Fecioara Maria rămâne însă mamă. Una plină de obidă, însă mamă, fără doar şi poate, iar persistenţa acestui suprem sentiment în amalgamul de stări negative pe care i le simţim este partea cea mai înălţătoare a romanului.

Care nu ne face, însă, vreo concesie şi ne propune un final neaşteptat şi iconoclast şi care încununează tot fluxul conştiinţei Marie pe care îl parcursesem până atunci.

Ca zugrav al epocii istorice, Colm Tóibín are o mână sigură, de artist care se ştie atât de sigur pe capacităţile sale evocatoare, încât face uz de minimul de detalii pentru a ne transporta în perioada respectivă, mizând şi faptul că locurile, costumele şi relieful sunt ferm întipărite în mentalul colectiv.

Aş fi curios cum ar juca-o Maia Morgenstern pe această Fecioară Maria a lui
Colm Tóibín. Am o bănuială că ar fi ceva diferit de cea din filmul lui Mel Gibson.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru vocea unei mame suferinde.

Arhipelagul liniştit

De regulă, figura dirijorului care conduce un concert pe scena Filarmonicii „Oltenia” din Craiova este unul dintre factorii care confera fiecarui eveniment de acest fel un caracter aparte.

Aceasta mi s-a relevat cu şi mai multă putere de îndată ce mi-au căzut ochii pe dirijorul Sabin Pautza. Figura sa m-a trimis automat cu gândul la scriitorul Aleksandr Soljenițîn, autorului monumentului cutremurător intitulat Arhipelagul Gulag.

Prin bunăvoinţa prietenilor de la filarmonică, am citit şi un articol din care am aflat că aceşti doi mari artişti se aseamănă nu numai facial, ci şi prin faptul că au cunoscut recunoaşterea dincolo de hotarele ţării de baştină.

Totuşi, spre deosebire de ororile prezentate de Soljenițîn, spectacolul dirijat de Sabin Pautza a fost menit a ne aduce pe o insulă de linişte într-un ocean agitat al existenţei cotidiene.

Prima dintre arii a fost Simfonia nr. 4 în Do minor, D. 417, supranumită şi „Tragica”, de Franz Schubert, care, însă, are ceva aproape tandru şi care nu ar fi nelalocul ei în contexte definite ca pline de serenitate.

Programul serii s-a încheiat cu Fantezia în Do minor pentru pian, cor și orchestră, op. 80 de Ludwig van Beethoven care, la rându-i mi-a lăsat aceeaşi impresie de balsam, ceea ce cu atât mai surprinzător, cu cât vine din partea unui expert al compoziţiilor vijelioase.

Cu acest prilej l-am urmărit desfăşurându-se în plenitudinea atingerii clapelor pe pianistul Mihai Ungureanu, pe care nu avusesem ocazia de a-l urmări până la acel moment decât la bucăţi muzicale cuminţi.

Între aceste două momente s-a găsit o compoziţie a lui Sabin Pautza însuşi, „Te Deum” pentru cor şi orchestră, despre care voi spune acelaşi lucru şi îmi face plăcere să o fac:

Mi-a turnat încă un strop de linişte în suflet.

Aceasta este muzica: un arhipelag, ale cărui insule diferă ca relief sau formă sau geneză, însă pe oricare te-ai afla, eşti ferit de talazurile lumii dezlănţuite.

Călătorind pe meridianele literaturii – Spania traumatizată

Următorul popas al peregrinării mele literare este o Spanie sângerândă după Războiul Civil.

Patru povestiri ale lui Alberto Mendez compun volumul intitulat Floarea-soarelui oarbă şi toate au ca punct de convergenţă (pe lângă legăturile biografice pe care le descoperi treptat) înfrângerea.

Pentru învinşi este mai dureroasă şi se manifestă pe tot spectrul fizic-psihic, însă nici învingătorii nu sunt scutiţi de urmările unui conflict care a rupt Spania în două şi ale cărui cicatrici mai ustură când sunt atinse de condei.

Autorul îşi demonstrează această teză aproape sistematic, dar fără a ne supune la vreun moment repetitiv. Deşi nuvela care dă şi titlul cărţii este cea mai complexă şi suscită cel mai intens angajament emoţional, fiecare dintre celelalte te întristează într-un fel anume.

Alberto Mendez impresionează prin dualitatea scriiturii: pe de o parte, are o precizie realistă în redarea acţiunilor şi spaţiilor fizice, pe de alta, te loveşte constant cu metafore dureroase sau surprinzătoare sau lirice. E ca şi cum ceva din tehnica narativă a lui Mario Vargas Llosa s-ar întâlni cu poezia prozei lui Gabriel Garcia Marquez.

Floarea-soarelui oarbă este încă o demonstraţie a istoriei mici, a modului cum evenimente descrise frust în enciclopedii au distrus destine, omorât speranţe şi alterat vieţi.

De acum încolo, când o să văd un spaniol râzând (ceea ce nu e o raritate), o să mă întreb:

Oare ştie?

Oare îşi mai aduce aminte?

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru o excursie la memorialul durerii Spaniei.

Natura ca artă (43)

În inima parcului natural Vratsa din Bulgaria există o peşteră, Ledenika, cea mai friguroasă în care am păşit vreodată (nimic surprinzător, totuşi, deoarece însuşi numele ei asta exprimă), dar foarte bogată în forme care îmbie imaginaţia să zburde:

Spuneţi după mine: zimţi, zimţi, zimţi…
Consiliul bătrânilor
Meleul ciupercilor
Xenomorph
Cuneiforme
Satâr
Rage, rage, against the dying of the light!
Thanos atacă
Selenar
Where the Wild Things Are

Dacă vreţi să descoperiţi mai multe despre peştera Ledenika şi alte obiective turistice din regiune, puteţi descărca aplicaţia Nature in Hand.eu (o găsiţi pe Google Play şi App Store).

Călătorind pe meridianele literaturii – Malta

Pentru că sezonul călătoriilor este în toi, am demarat şi eu o amplă expediţie literară, care mă va purta prin diverse ţări şi perioade de timp.

Primul popas este pe un tărâm romanesc unde nu mi-a mai călcat neuronul niciodată: Malta, acea ţară unică prin melanjul de culturi care s-au depus asupră-i, prin limba aparte şi prin literele nemaiîntâlnite.

Şederea mea s-a concretizat în romanul lui Immanuel Misfud, În numele Tatălui (şi al Fiului), fiind una scurtă, dar nici pe departe facilă.

Stilul este liric, dar şi cu adaosuri de trimiteri literare şi politice, iar subiectul este acea veche samsara a relaţiilor dintre părinţi şi copii.

Vocea naratorului porneşte de pretextul găsirii jurnalul tatălui său şi ne poartă prin meandrele unei încercări de a distila ambivalenţa emoţională faţă de acesta şi de a o reconcilia cu propria şi proaspăta ipostază de părinte.

În numele Tatălui (şi al Fiului) mi-a adus aminte de două filme mari: Fences şi I Never Sang for My Father. Ca şi aici, în ambele figura paternă este impunătoare, dar şi marcată de slăbiciuni care îl rănesc pe fiul care îl respectă, dar se şi revoltă împotriva-i.

Rezultatul este o tristeţe pe care cititorul/ privitorul o resimte aproape personal, mai ales dacă s-a aflat vreodată într-una dintre taberele eternului conflict dintre generaţii.

Două aspecte merită discutate despre cartea lui Immanuel Misfud. În primul rând, tentaţia iniţială ar fi de a-i contesta încadrarea ca roman, având în vedere că are sub o sută de pagini, redactate cu un font măricel. Însă impactul emoţional, subtila deplasare în timp pe care o propune proza maltezului şi valoarea universală pe care o capătă personajele, deşi par a fi doar specifice locului scot În numele Tatălui (şi al Fiului) din tagma nuvelelor şi îi fac loc în cea a suratelor mai mari la stat şi la sfat.

În al doilea rând, cartea pare a avea un vag caracter autobiografic, însă eu, unul, m-aş feri de a atribui o asemenea etichetă. De la un articol al lui Pascal Bruckner despre cazul Tanacu am învăţat să nu am încredere în scriitori.

Ştiu ce şi cum să scrie.

E şi cazul lui Immanuel Misfud, un autor pe care îl voi avea în vedere de acum încolo.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru un prin popas într-o vacanţă literară.