Poezia agresează căsnicia

O lecţie pe care am învăţat-o în timp, pe măsură ce m-am cufundat în arheologia acestui lumi minunate a celei de-a şaptea arte, este să cotrobăi prin toată filmografia unui cineast remarcabil, chiar şi în spatele unor creaţii care i-au asigurat locul în posteritate.

Aşa s-a întâmplat, bunăoară, cu Robert Wise, care ne-a oferit monumentele intitulate West Side Story şi The Sound of Music, dar şi mai puţin cunoscutul, dar palpitantul Run Silent Run Deep.

Este şi cazul lui Satyajit Ray, artistul indian cunoscut îndeobşte pentru Trilogia lui Apu, superbă, fără doar şi poate, dar care ne-a oferit şi un „Marriage Story” avant la lettre în Charulata.

Acest film poate fi rezumat cu o simplitate înşelătoare: în India ultimului sfert al secolului al XIX-lea, o soţie pasionată de poezie şi cam ignorată de soţul preocupat de ziarul pe care îl conduce se vede atrasă aproape fără voia ei de cumnatul tinerel, frumuşel şi autor el însuşi de stihuri.

Chiar şi spaţiul în care are loc povestea acestui triunghi conjugal pare limitat: câteva camere, nişte coridoare şi o gradină.

Însă Satyajit Ray exploatează această schemă narativă cu desăvârşirea lui miniaturist. Fiecare cadru te delectează cu ceva, cu expresivitate facială demnă de picturile de la National Portrait Gallery, cu unghiuri de filmare de o geometrie subtilă sau cu fastul decorurilor sau al costumelor.

Însă vizualul şi auditivul (ca şi în celelalte filme ale sale, cineastul ne dăruieşte o coloană sonoră chintesenţial indiană) nu sunt decât sprijin pentru complexitatea psihologică.

Idila care se înfiripă între cei doi supuşi ai muzelor lirice este redusă la trăiri restrânse, care răzbat din ton, mimica şi proxemică, însă este şi asaltată de rivalitatea dintre protagonista eponimă şi o cumnată căreia nu-i displace la rându-i graţia complimentelor tânărului poet.

Ce face soţul în tot acest timp? Scenele care îi revin sunt o nepreţuită ocazie de a reconstitui starea de spirit în India anilor 1880, una similară celei din Principatele Române în preajma Unirii din 1859. Se simte dorinţa de a scutura cătuşele unei condiţii inferioare, dar nu prin revoltă agresivă, ci prin emancipare şi educaţie, chiar dacă locuitorii indigeni ai Raj-ului (denumirea din epocă a Indiei britanice) recunosc că le datorează progresele de mentalitate chiar stăpânitorilor.

Și de-ar fi să golim Charulata de orice bogăţie documentară, tot rămâne spectacolul unor interpretări fără cusur.

Cei doi bărbaţi, Shailen Mukherjee în rolul soţului şi Soumitra Chatterjee în cel al tânărului poet, sunt arătoşi şi alternează starea volubilă cu gravitatea, însă Madhabi Mukherjee în rolul Charulatei este nestemata acestui film, aşa cum India era perla Coroanei Britanice.

Nu doar că este întruchiparea frumuseţii indiene, aşa cum e propusă de scrieri de la Vede la Kama Sutra, însă niciun moment care îi revine nu este irosit, nici chiar când pare a fi cuprinsă de pură contemplare.

Maliţiozitate, generozitate, curiozitate, afectare, înduioşare şi alte câte şi mai câte manifestările ale eternului mister feminin îi străbat chipul şi făptura.

Lentă, aşa cum se cuvine unei opere de artă orientale, Charulata este bine localizată în timp şi spaţiu, însă depăşeste orice astfel de fruntarii prin acea calitate cu care rezonează orice eră şi civilizaţie:

Frumuseţea absolută.

Acest articol a fost redactat manual

A fost o simplă întâmplare că am văzut Majo no takkyûbin (Serviciul de curierat al Kiki) într-una dintre zilele de Crăciun, pentru că acest film de animaţie al uriaşului Hayao Miyazaki este atât de frumos şi generos în simplitatea lui, încât poate fi văzut în oricare dintre următoarele date:

1 ianuarie, 2 ianuarie, 3 ianuarie, 4 ianuarie, 5 ianuarie (pentru a-l omagia pe creator), 6 ianuarie, 7 ianuarie, 8 ianuarie, 9 ianuarie, 10 ianuarie, 11 ianuarie, 12 ianuarie, 13 ianuarie, 14 ianuarie, 15 ianuarie, 16 ianuarie, 17 ianuarie, 18 ianuarie, 19 ianuarie, 20 ianuarie, 21 ianuarie, 22 ianuarie, 23 ianuarie, 24 ianuarie (după ce jucaţi Hora Unirii), 25 ianuarie, 26 ianuarie, 27 ianuarie, 28 ianuarie, 29 ianuarie, 30 ianuarie, 31 ianuarie, 1 februarie, 2 februarie, 3 februarie, 4 februarie, 5 februarie, 6 februarie, 7 februarie, 8 februarie, 9 februarie, 10 februarie, 11 februarie (pentru o omagia ţara de unde vine), 12 februarie, 13 februarie, 14 februarie (singur sau cuplat, merge de Valentine’s Day), 15 februarie, 16 februarie, 17 februarie, 18 februarie,

19 februarie, 20 februarie, 21 februarie, 22 februarie, 23 februarie, 24 februarie (acelaşi lucru se aplică şi de Dragobete), 25 februarie, 26 februarie, 27 februarie, 28 februarie, 29 februarie (dacă e an bisect), 1 martie (ca să vă aducă primăvară în suflet), 2 martie, 3 martie, 4 martie, 5 martie, 6 martie, 8 martie (pentru că protagonista e de genul feminin), 9 martie, 10 martie, 11 martie, 12 martie, 13 martie, 14 martie, 15 martie, 16 martie, 17 martie, 18 martie, 19 martie, 20 martie, 21 martie, 22 martie, 23 martie, 24 martie, 25 martie, 27 martie, 28 martie, 29 martie, 30 martie, 31 martie, 1 aprilie (n-aveţi cum să vă păcăliţi astfel), 2 aprilie, 3 aprilie, 4 aprilie, 5 aprilie, 6 aprilie, 7 aprilie, 8 aprilie, 9 aprilie, 10 aprilie, 11 aprilie, 12 aprilie, 13 aprilie, 14 aprilie, 15 aprilie, 16 aprilie, 17 aprilie, 18 aprilie, 19 aprilie, 20 aprilie, 21 aprilie, 22 aprilie, 23 aprilie, 24 aprilie, 25 aprilie, 26 aprilie, 27 aprilie, 28 aprilie, 29 aprilie, 30 aprilie, 1 mai (e mai frumos decât grătarele), 2 mai, 3 mai, 4 mai,

5 mai, 6 mai, 7 mai, 8 mai, 9 mai, 10 mai, 11 mai, 12 mai, 13 mai, 14 mai, 15 mai, 16 mai, 17 mai, 18 mai, 19 mai, 20 mai, 21 mai, 22 mai, 23 mai, 24 mai, 25 mai, 26 mai, 27 mai, 28 mai, 29 mai, 30 mai, 31 mai, 1 iunie (mai ales atunci), 2 iunie, 3 iunie, 4 iunie, 5 iunie, 6 iunie, 7 iunie, 8 iunie, 9 iunie, 10 iunie, 11 iunie, 12 iunie, 13 iunie, 14 iunie, 15 iunie, 16 iunie, 17 iunie, 18 iunie, 18 iunie, 19 iunie, 20 iunie, 21 iunie, 22 iunie, 23 iunie, 24 iunie, 25 iunie, 26 iunie, 27 iunie, 28 iunie, 29 iunie, 30 iunie, 1 iulie, 2 iulie, 3 iulie, 4 iulie, 5 iulie, 6 iulie, 7 iulie, 8 iulie, 9 iulie, 10 iulie, 11 iulie, 12 iulie, 13 iulie, 14 iulie, 15 iulie, 16 iulie, 17 iulie, 18 iulie, 19 iulie, 20 iulie, 21 iulie, 22 iulie, 23 iulie, 24 iulie, 25 iulie, 26 iulie, 27 iulie, 28 iulie, 29 iulie, 30 iulie, 31 iulie,

1 august, 2 august, 3 august, 4 august, 5 august, 6 august, 7 august, 8 august, 9 august, 10 august, 11 august, 12 august, 13 august, 14 august, 15 august, 16 august, 17 august, 18 august, 19 august, 20 august, 21 august, 22 august, 23 august, 24 august, 25 august, 26 august, 27 august, 28 august, 29 august, 30 august, 31 august, 1 septembrie, 2 septembrie, 3 septembrie, 4 septembrie, 5 septembrie, 6 septembrie, 7 septembrie, 8 septembrie, 9 septembrie, 10 septembrie, 11 septembrie, 12 septembrie, 13 septembrie, 14 septembrie, 15 septembrie, 16 septembrie, 17 septembrie, 18 septembrie, 19 septembrie, 20 septembrie, 21 septembrie, 22 septembrie, 23 septembrie, 24 septembrie, 25 septembrie, 26 septembrie, 27 septembrie, 28 septembrie, 29 septembrie, 30 septembrie, 1 octombrie, 2 octombrie, 3 octombrie, 4 octombrie, 5 octombrie, 6 octombrie, 7 octombrie, 8 octombrie, 9 octombrie, 10 octombrie, 11 octombrie, 12 octombrie, 13 octombrie, 14 octombrie, 15 octombrie, 16 octombrie, 17 octombrie, 18 octombrie, 19 octombrie,

20 octombrie, 21 octombrie, 22 octombrie, 23 octombrie, 24 octombrie, 25 octombrie, 26 octombrie, 27 octombrie, 28 octombrie, 29 octombrie, 30 octombrie, 31 octombrie, 1 noiembrie, 2 noiembrie, 3 noiembrie, 4 noiembrie, 5 noiembrie, 6 noiembrie, 7 noiembrie, 8 noiembrie, 9 noiembrie, 10 noiembrie, 11 noiembrie, 12 noiembrie, 13 noiembrie, 14 noiembrie, 15 noiembrie, 16 noiembrie, 17 noiembrie, 18 noiembrie, 19 noiembrie, 20 noiembrie, 21 noiembrie, 22 noiembrie, 23 noiembrie, 24 noiembrie, 25 noiembrie, 26 noiembrie, 27 noiembrie, 28 noiembrie, 29 noiembrie, 30 noiembrie, 1 decembrie (mai bine decât să muriţi de frig la paradă), 2 decembrie, 3 decembrie, 4 decembrie, 5 decembrie, 6 decembrie,

7 decembrie, 8 decembrie, 9 decembrie, 10 decembrie, 11 decembrie, 12 decembrie, 13 decembrie, 14 decembrie, 15 decembrie, 16 decembrie, 17 decembrie, 18 decembrie, 19 decembrie, 20 decembrie, 21 decembrie, 22 decembrie, 23 decembrie, 23 decembrie, 24 decembrie, 25 decembrie (DA!), 26 decembrie (iar DA!), 27 decembrie (tot DA!), 28 decembrie, 29 decembrie, 30 decembrie, 31 decembrie (ca să vă meargă bine anul următor).

La mulţi ani şi la cât mai multe filme precum Majo no takkyûbin!

Cuceriri SF (17)

Rămâneam cu datorie mare, monşer, dacă nu apucam să vă povestesc în această rămăşiţă de 2019 despre alte incursiuni ale mele pe tărâmul literaturii SF:

A Case of Conscience – un roman care este extensia primului capitol (iniţial o nuvelă de sine stătătoare), despre un echipaj de oameni care explorează o planetă unde există viaţă inteligentă, dar nu pasiuni iraţionale, precum cele mulţumită cărora pătimim de la Adam şi Eva încoace. Deoarece unul dintre exploratori este savant, dar şi preot catolic, perspectiva teologică din care ni se oferă revelaţia acestui prim capitol este inedită şi chiar singulară în peisajul literaturii de gen pe care l-am contemplat până acum. În restul cărţii, James Blish ne oferă efectele transplantării unui reprezentant al acelei civilizaţii reptiliene pe pământ, o parabolă pe care unii ar numi-o tezistă, dar altminteri eficace în a prezenta dezagregarea cutumelor care ţin societatea la un loc, în condiţiile în care tinerii le resping cu obstinaţie sau chiar agresivitate. Chiar dacă nu agreaţi latura religioasă a cărţii, avertismentul asupra dictaturii revoltei şi ambiguitatea finalului pot hrăni reflecţia oricui.

The Last Policeman – o poveste poliţistă care urmează fără greşeală toţi tropii genului, însă plasată într-un cadru tulburător, pe care scriitorul Ben H. Winters îl creionează cu minuţiozitate şi îl exploatează la maxim. Protagonistul este un ofiţer de poliţie debutant, care nu se lasă convins de aparenta sinucidere a unui agent de asigurări într-o toaletă de McDonald’s (ironie auctorială, bănuiesc), deşi omenirea se pregăteşte de impactul devastator cu un corp ceresc gigantic, curat scenariul din Armaggedon. Spectrul iminentului dezastru dă peste cap mentalul colectiv sau organizarea şi funcţionarea societăţii, iar indivizii îşi văd dezlegate chingile Supra-Eu-rilor, dedându-se la felurite acte autodistructive sau antisociale. Tramă narativă își urmează corect cursul, însă marele merit al autorului este că, asemeni unei experienţe în realitatea virtuală, îţi dă ocazia să întorci privirea în toate părţile şi să absorbi diverse detalii, neplăcut de veridice. Impresia remanentă este, totuşi, că, deşi depresia este colectivă, umorul, umanitatea şi simţul datoriei supravieţuiesc.

Children of Time – o realizare monumentală, nu numai prin dimensiuni, ci şi prin ambiţia structurii şi a poveştii duale pe care o propune. Pe de o parte, avem odiseea unei nave care îi poartă pe ultimii supravieţuitori ai unei omeniri care a atins stelele, dar care şi-a tăiat craca de sub picioare acasă, iar pe de alta, istoria unei civilizaţii arahnide, rezultate dintr-un experiment uman eşuat, menit a răspândi virusul inteligenţei adaptative pe o planetă virgină, dar propice vieţii. Evoluţia mentalităţilor de pe vehiculul spaţial şi avatarurile acestei peregrinări sunt impecabil scrise, însă au predecesori iluştri, precum Anvil of Stars sau Tau Zero, aşa că n-au impactul celeilate componente narative. Pe de altă parte, epopeea umililor păianjeni, care străbat o cronologie grandioasă, de la etape pe care le putem asemui Epocii Preistorice, la unele care trimit la Antichitate sau Evul mediu şi ajungând până la o eră spaţială, m-a captivat de la un cap la altul. Nici nu ştiu ce să laud mai întâi la performanţa scriitoricească a lui Adrian Tchaikovsky: faptul că a dus la puterea a zecea realizarea lui Kafka din Metamorfoza, adică redarea relaţiei spaţiale a unei nevertebrate cu mediul înconjurător, sau faptul că tehnologia, dar şi ideologia societăţii arahnide sunt într-o perpetuă şi organică schimbare? Unde mai pui că aceste două fire narative se ating şi converg într-un mod fără cusur, ca într-un film de Christopher Nolan. Istoria este cea mai frumoasă poveste, se spune. Aici e şi mai şi: povestea creează cea mai frumoasă istorie. Nu pot premări îndeajuns acest roman.

Fahrenheit 451 – e greu să mai vii să spui ceva despre un roman deja legendar. Povestea omului legii (aici pompier) care are o misiune drastică (aici de a arde cărţi) într-o societatea distopică şi care îşi vede loialitatea zguduită, devenind el însuşi un proscris, este o matrice narativă care a fost folosită până la saţietate în cele peste şase decenii care ne despart de apariţia cărţii lui Ray Bradbury. Şi, dincolo de a savura scriitura impecabilă din punct de vedere al preciziei şi superbă din punct de vedere al lirismului, este fascinant, înfricoşător şi aproape amuzant de analizat din ce puncte de vedere i-au ieşit autorului previziunile. Pericolul nuclear pare a se fi îndepărtat, măcar din minţile noastre, a deţine cărţi nu este ilegal, însă le mai citeşte cineva? Şi nu cumva suntem strânşi tot mai mult într-un prizonierat al audio-vizualului? Iar gândirea critică şi nuanţată nu e oare în declin? Aşa cum spune chiar unul dintre personajele romanului, nicio carte nu deţine adevărul absolut. Însă sunt unele care surprind o aşa sugestivă porţiune a lui, încât merită păstrate şi date mai departe ca nişte artefacte nepreţuite. Fahrenheit 451 este una dintre ele.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Hai s-o lăsăm în pace, vă rog io

După înverşunarea de la The Force Awakens şi aerul un pic mai proaspăt de la The Last Jedi, Star Wars: Episode IX – The Rise of Skywalker m-a lăsat cu o senzaţie de uşurare şi uşurătate.

Uşurare că, în sfârşit, această saga se termină şi poate noii proprietari ai francizei vor avea decenţa să o lase să se odihnească în pace şi vor încerca să facă bani din ecranizări colaterale, precum foarte reuşitul Rogue One sau decentul Solo.

Uşurătate pentru că, întors la cârma regizorală, J.J. Abrams a înţeles că nu mai merge cu furtul la vedere, precum în The Force Awakens, şi a apăsat pe teme, personaje şi situaţii cu potenţial să suscite nostalgie, aruncate într-un vârtej în care peisajele, decorurile şi bătăliile sunt multe, mari şi rapide.

Atât de rapide, încât până şi C-3PO fuge mâncând pământul la un moment dat!

Această amfetaminizare a acţiunii funcţionează cam o jumătate din film, dar, de la un punct în colo, se cufundă în mlaştina ridicolului, de unde nu mai iese decât odată cu scena de final, în care, mărturisesc, am simţit o vagă emoţie, poate pentru că reînnoadă firul poveştii cu locul unde a început magia care mă ţine captiv de atâţia ani şi mă îndeamnă să vizionez chiar şi astfel de pastişe pur mercantile.

Asta lipseşte din acest ultim (sper!) Star Wars, chiar mai abitir decât în toate celelalte – trăirea de in illo tempore, care suspendă realitatea şi te transportă în interiorul basmului.

Aici doar îl contempli, fără angajament afectiv, fără ataşament faţă de personaje, chiar dacă deja îmi erau familiare şi, de ce să nu recunosc, aproape simpatice, în frunte cu Daily Ridley drept Rey, supusă unei solicitări actoriceşti peste media şablonardă a restului distribuţiei.

Adam Driver, deşi a reuşit performanţa deosebită de a se reabilita ca actor (vezi BlacKkKlansman) în ochiu-mi critic, îmi va rămâne de-a pururi drept chintesenţa falimentului acestei noi trilogii.

Ce dovadă mai clară în acest sens poate fi decât resuscitarea împăratului Palpatine pentru a da un pic de substanţă părţii întunecate a Forţei şi a o sili, implicit, pe cea luminoasă să devină mai credibilă? Chiar dacă acest personaj scos de la naftalină este contaminat de previzibilul şi rizibilul scenariului, a fost de ajuns să ascult un pic vocea cavernoasă a lui Ian McDiarmid, să simt cum reînvie ceva din mitologia de demult.

Ceva similar se poate spune şi despre prezenţa charismatică a lui Billy Dee Williams drept Lando Calrissian, care bate recordul de distanţa în timp între două roluri, la care adăugăm exploatarea unor scene cu Carrie Fisher rămase de la The Force Awakens, semn că nu doar în Teleorman se petrec lucruri ciudate cu cei decedaţi, ci şi la Hollywood.

Încheiam articol furibund despre primul film al acestei nenecesare trilogii cu două îndemnuri – unul pentru voi, altul pentru realizatorii săi.

Acum o voi face la fel, însă tonul este altul:

Mergeţi la Star Wars: Episode IX – The Rise of Skywalker, dar încercaţi să evitaţi biletele cele mai scumpe!

Stimaţi producători, aveţi milă de amintirile noastre!

Lupta de casă

Frate bun cu Us şi văr vitreg al lui Joker, Gisaengchung (Parazit) tratează aceeaşi problemă pe care o văd materializându-se pe zi ce trece în jurul meu: prăpastia dintre aceia cu bani şi aceia fără.

O prăpastie crescândă, dar nu de netrecut de către cei din urmă, care uzează de mijloace diverse pentru a se apropia de semenii mai înstăriţi, iar contactele astfel rezultate par a fi materie primă pentru cinematografie mult timp de-acum încolo.

Pelicula lui Bong Joon Ho nu are în comun cu a lui Jordan Peele doar tematica guerillei de clasă, ci şi formula dedublării şi a simetriei familiale.

Însă, dacă americanul o păstrează până la final, cu rezultate reușite din punct de vedere al acţiunii, coreeanul o abandonează de la un punct şi pune în scenă o sarabandă de cotituri narative aparent haotice, dar, în fapt, excelent strunite şi care proiectează un mesaj mai complex şi mai lipsit de diatribă unidirecţională decât al producţiei hollywoodiene.

Gisaengchung e acel tip de film pe care nu l-aş povesti în detaliu nici persoanelor pe care le consider antipatice, aşa că vă recomand să vă astupaţi urechile de îndată ce se apropie de voi vreun limbut cinefil.

Ce vă pot spune este că, după ce a înşfăcat Palme d’Or-ul, Boon Joon Ho are deja arvunite nominalizările la Oscar pentru regie şi scenariu original în 2020, iar filmul ca întreg va fi, la masa premiului celui mare, un jucător cel puţin la fel de important ca Roma lui Alfonso Cuaron la ediţia precedentă.

Nici imaginea, nici montajul nu sunt ferite de astfel de posibile onoruri.

Cât despre prestaţia distribuţiei, este impecabilă fără excepţie, oferind expresivitate în acel dulce stil asiatic, adică nu foarte multă, dar exact câtă trebuie pentru a conferi fiecărui personaj trăsăturile necesare configurării unei parabole bruegeliene.

Cei de la Academia Americană de Film, care au tot felul de idei de premii năstruşnice, ar putea să exploreze vreodată şi inițiativa unei statuete decernate colectiv, nu doar individual.

Nu-mi pot refuza, totuşi, plăcerea răutăcioasă de a menţiona că Yeo-jeong Jo este adorabilă de sugetivă în rolul mămicii bogate, foarte snoabe, foarte preocupate de educaţia copiilor şi foarte foarte foarte naive.

Dacă mămicile care citesc asta se simt cumva lezate, le rog să îi transmită felicitări actriţei coreene, înseamnă că şi-a făcut minunat treaba.

Indiferent la care dintre extremităţile spectrului potenţei financiare vă aflaţi, vă interesează să vedeţi Gisaengchung, dar şi să aflaţi cum l-au receptat cei din partea cealaltă.

Pentru că macabrul din Gisaengchung sau Us sau Joker va fi doar o glumă, dacă se încinge iar lupta de clasă.

Aia adevărată, de dincoace de ecran.

Pledoarie pentru un hegemon mai blând

Nu mă pot abține să nu încep prin a-i adresa lui Robert Kagan o întrebare malițioasă:

Stimate domn, ați mai fi susține ideile din Lumea clădită de America după trei ani de Donald Trump la Casa Albă?

Bineînțeles, ar veni răspunsul și i-aș cam da dreptate.

Omenirea, sau o parte a ei mai mare ca oricând, se bucură de o prosperitate și o securitate fără precedent în istorie, mulțumită faptului că în fruntea ei se află Statele Unite ale Americii, care, cu toate beteșugurile și greșalele lor, nu sunt vreo autocrație dezumanizantă.

Tocmai pentru că nu s-a sfiit să scoată în evidență că America n-a fost scutită de erori sau de contrazicerea idealurilor pe care ea însăși le propovăduiește de la Al Doilea Război încoace, Robert Kagan m-a convins prin argumentația sa.

M-a convins inclusiv în privința celui mai discutabil punct al eșafodajului de idei pe care îl dezvoltă – că stadiul în care a ajuns societatea umană nu este neapărat rodul unei evoluții spre mai bine a acesteia, ci rezultatul unei conjuncturi în care hegemon i-a fost o putere mai blândă și atât de puternică, încât să-și propage valorile care îi compun cheia de boltă, cum ar fi democrația sau piața liberă, unui număr cât mai mare de națiuni de pe mapamond.

Deși încearcă să aducă argumente și împotriva preconizatului declin al Americii, Kagan nu îl exclude și ne adresează indirect o interogație la care nu prea avem alternativă de răspuns:

Credeți că Rusia sau India sau China pot duce mai departe lumea așa cum o știți și o vreți?

N-avem încotro decât să acceptăm că e nevoie să sprijinim SUA până când își vor fi încheiat misiunea pe care nu o întreprins-o niciodată cu prea mult chef.

Să conducă lumea și să o facă mai bună.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o pledoarie căreia nu i te poți opune, oricât ai vrea.

Testamentul granzilor

Să fim sinceri și să recunoaștem fără înconjur că nu era neapărată nevoie de The Irishman.

Avem trilogia The Godfather, avem Goodfellas, avem Donnie Brasco, iar acestea sunt doar vârfurile unui sub-gen cinematografic în care viața mafioților este explorată într-un mod în care pretențiile realiste nu înnăbușă o oarecare tendință de glorificare.

Avem filmele de mai sus și le vom avea câtă vreme oamenirea va fi interesată să le păstreze.

Însă, pe cineaști precum Martin Scorsese sau actori precum Robert De Niro, Al Pacino sau Joe Pesci îi avem doar vremelnic printre noi, iar The Irishman este un testament artistic menit a spune:

Iată cine suntem și de ce am fost în stare!

Înainte de a avansa în substanța acestui testament, permiteți-mi încă o mențiune despre scurgerea inexorabilă a timpului.

Acum un sfert de veac, Harvey Keitel și Anna Paquin compuneau o parte din distribuția excepționalei creații a lui Jane Champion, The Piano. Aici i-am regăsit, dar cu un adaos de ani pe care sunt nevoit să mi-l atribui și mie.

Povestea din The Irishman, a cărui lungime e demnă de un magnum opus, vă este binecunoscută, cred.

Un locatar de azil (ipostază care ea însăși trimite la aceeași fragilitate a memoriei din Citizen Kane) ne vorbește despre traseul și ascensiunea sa în rândurile organizațiilor mafiote și sindicale (uneori îngemănate) ale Americii postbelice.

Situațiile care îl duc pe Robert De Niro până în preajma cercurilor puterii ilicite sunt familiare, însă Scorsese demonstrează că vârsta înaintată nu i-a știrbit cu nimic abilitatea și lejeritatea de a construi narațiuni și de a le infuza cu suspans, oroare și chiar umor.

The Irishman capătă într-adevăr consistență și se detașează întrucâtva de eticheta de pastișă a iluștrilor predecesori când povestea se strânge în jurul grandiosului triumvirat și a loialității sfâșiate a protagonistului.

Ca și acum câțiva ani la Foxcatcher, și aici am simțit asemănarea cu o tragedie greacă antică, în care doar câteva personaje și conflictele lor chintesențiale relevă adevăruri încă valabile despre natura umană.

Cei doi poli ai dramei sunt Al Pacino și Joe Pesci, ambii proaspăt nominalizați la Globurile de Aur și, sper, și la Oscaruri.

Dacă Pacino etalează același arsenal coleric, dar pe care îl compune în așa fel, încât să reiasă un caracter coerent, Pesci impresionează prin gravitatea reținută, dar nu mai puțin amenințătoare decât psihopatia din Goodfellas.

Acele scene când acești trei giganți (deși nici unul nu este înalt) ai cinematografiei interacționează unul cu altul m-au încântat și m-au pus pe gînduri.

Oare băiețelul prietenului care mi-a făcut favoarea de a-mi oferi vizionarea pe Netflix va mai ști oare cine au fost acești titani?

Sau le va cunoaște simplele avataruri digitale, direcție în care însuși Scorsese a împins lumea filmului prin acea întinerire artificială?

La fel cum sunt recunoscător soartei că am fost contemporan cu atâtea Fedaluri, tot așa mulțumesc providenței că am crescut și trăit cu filme ale lui Martin Scorsese, Robert De Niro, Al Pacino și Joe Pesci.

Radio sau despre nevoia fiecăruia de a fi o voce

Nu scriu de bine despre Bobi Pricop pentru că-l cunosc.

Dimpotrivă.

Mă bucur că îl cunosc, pentru că despre ce a lucrat la Craiova n-am decât cuvinte bune.

Totul a început cu Profu’ de religie, o veritabilă explozie pentru mine, care mi-a demonstrat că se poate face teatru și altfel.

A urmat Iluzii, care mi-a dezvăluit un arsenal de tehnici scenografice devenite de referință la Teatrul Național din Craiova.

Apoi a venit momentul Autorul, o experiență teatrală care te implică, în calitate de spectactor, cum rar mi-a fost dat să trăiesc, mai ales că am avut norocul chior să stau lângă Claudiu Bleonț.

Ne-a mai oferit Bobi și două proiecte pe care le-aș vrea reeditate, spectacolul-lectură Contra libertății, o serie de vignete în care simplele stative pentru manuscrise au fost decoruri în toată regula, și fantastica serie de lecturi Out of the Books, pentru care aș fi vrut să mă clonez, ca să particip la toate.

Da, nu mă sfiesc să spun că Bobi Pricop este un fel de Midas care a trasformat în aur tot ce a atins, de la interpretări ale actorilor sau alegeri de texte la punerea lor în scenă.

Convins fiind de încă o astfel de transmutație, mă veți găsi negreșit la premiera celui mai nou proiect al său, Radio de Eric Bogosian, care se va juca în sala cea mare a Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova pe 14 și 15 decembrie 2019, la ora 19:00.

Piesa recreează atmosfera, îndelung exploatată de cinematografie sau televiziune, a radioului american de ani ’80, spaţiu de dezbatere și dezlegare a limbii, imposibilă în alte medii de comunicare în masă.

Pe lângă faptul că sunt curios cum va aborda Bobi provocarea unui spectacol în sala mare (până acum a exploatat mizanscene mai intime), remarc prezența în rolul principal, al controversatului realizator Barry Champlain, a lui Sorin Leoveanu, despre care am remarcat că e foarte selectiv cu partiturile de la Naționalul craiovean.

Lui i se vor confesa sau îi vor adresa injurii pe calea undelor Gabriela Baciu, Cepoi Stefan, Constantin Cicort, Iulia Colan, Ramona Drăgulescu, Romanița Ionescu, Geni Macsim, Alina-Carla Mangra, Maceșanu Dragoș Valentin, Catalin-Mihai Miculeasa, Claudiu Mihail, Marian Politic, Tamara Popescu, Angel Rababoc, Vlad Udrescu și Catalin Vieru.

Bobi Pricop are credit nelimitat la mine și cred că se va extinde după ce văd Radio.

Stai așa, cum aduni ceva la infinit?

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Vremea mai rece e propice lecturii, aşa că iată alte trei cărţi de non-ficţiune care m-au acompaniat pe vânt şi ploaie:

The End of Europe – Având subtitlul Dictators, Demagogues and the Coming Dark Age, James Kirchick, american, încearcă să ne sperie pe noi, europenii, în privinţa bubelor pe care anumite ţări de pe bătrânul continent, membre ale UE sau nu, le au în materie de democraţie şi convieţuire armonioasă cu celelalte. Probabil că din partea cealaltă a Atlanticului, cercurile conservatoare, cărora autorul le aparţine fără doar şi poate, văd lucrurile printr-un filtru exagerat de întunecat, pe care evenimente ulterioare scrierii cărţii (precum alegerile europarlamentare din 26 mai 2019) l-au contrazis, însă radiografiile la care sunt supuse anumite state sunt remarcabile prin detaliile care scapă versiunilor lapidare a buletinelor de ştiri. Aşa m-am convins de demagogia regimului Orban din Ungaria în privinţa Holocaustului, de antisemitismul în creştere în Franţa sau de politica de băgare sub preş a informaţiilor nevralgice într-o Germanie încă apasată de povara trecutului. În plus, în prefaţă, James Kirchick realizează o comparaţie sugestivă şi, mă încumet să spun, corectă, între cetăţeanul european şi cel american. Concluzia: n-ar strica să fim mai americani, măcar în privinţa neîncrederii a priori faţă de politicieni.

Micro-trauma – ideea de bază a cărţii lui Margaret Crastnopol este una pe care o consider validă – psihicul nostru înregistrează şi este modelat de o suită cumulativă de trăumici (cum se exprima o fostă prietenă), nu doar de acele experienţe negative majore pe care le abordează din abundenţă psihologia clinică. Autoarea propune şi o clasificare, deloc exhaustivă, fără îndoială, dar care merită amintită pentru categoriile care pun pe gânduri prin simpla formulare: retragerea lipsită de amabilitate; degenerarea statutului de cunoscător; intimitatea tensionată; retuşarea psihică şi agreabilitatea excesivă; rigiditatea cronică; indignarea nestăpânită. Nu pot, totuşi, să trec sub tăcere faptul că Margaret Crastnopol, adeptă a psihanalizei pe care o practică în mod curent, ne oferă un melanj nu foarte coerent de chestiuni teoretice şi descrieri de cazuri, uneori fără relevanţă vizibilă. Toate acestea mi-au prilejuit, însă, o constatare sau, mai degrabă, o confirmare a unui fapt pe care îl bănuiam de mult: terapeuţii sunt tot oameni şi sunt expuşi la o mulţime de micro-traume când interacţionează cu pacienţii, mai ales când aceştia au tulburări de personalitate suficient de apăsate. Aşadar, nu vă bazaţi pe nişte simple consultaţii psihologice. Schimbarea este mult mai grea. Dar nu imposibilă.

Black Sheep – o să încep prin a demasca un tertip neruşinat de marketing – subtitlul cărţii lui Richard Stephens este The Hidden Benefits of Being Bad, dar conţinutul este departe de a-l ilustra. Este mai degrabă o analiză echilibrată a unor laturi ale comportamentului uman care sunt deseori văzute într-o lumină negativă, precum băutul, înjuratul sau condusul cu viteză excesivă. Nu li se găsesc scuze, ci mai degrabă explicaţii, toate pe baza unor experimente derulate peste tot în lume. Numărul imens de astfel de referinţe de specialitate pe care autorul le prezintă şi integrează în expunerile sale este cea mai mare calitate a acestei cărţi. Un exemplu de pus în ramă în ceea ce priveşte documentarea temeinică. Şi, asemeni lui Stephens, nu pot să nu fiu uimit de câtă inventivitate, nu rareori sadică, dau dovadă cercetătorii (veritabili, nota bene!) din domeniul psihologiei. Două capitole mi-au atras atenţia în mod special: cel despre moarte, moment decisiv al existenţei, tratat cu luciditate şi curaj, şi cel despre înjurături, inedit prin tematică, dar şi consistent din punct de vedere al detalierii resorturile mentale care ne împing să scoatem sudălmi pe gură. Nu glumesc deloc când spun că am înţeles astfel pe deplin de ce sloganul „Muie PSD!” i-a supărat pe reprezentanţii acelui partid mai rău decât cele mai întemeiate acuzaţii de corupţie. Nu vă temeţi să îi înjuraţi pe politicieni (vezi finalul primei recenzii al prezentului articol), dar s-o faceţi într-un mod memorabil.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Tușe românești la Hollywood – Preafrumoasa Sophia

După ce a revitalizat turismul în Italia prin Three Coins in the Fountain, Jean Negulescu a reușit în Boy on a Dolphin să-și depășească performanța anterioară, făcându-ne totodată și un dar neprețuit.

Sophia Loren ieșind din mare, cu apa șiroindu-i pe costumul care îi ascunde și nu prea corpul voluptuos, de zeiță parcă desprinsă din Legendele Olimpului.

Nu numai că filmul a catapultat-o ca un sex simbol, însă, pentru cine a mai avut ochi și pentru așa ceva, i-a relevat și calitățile interpretative.

Aici este Phaedra, o localnică din insula grecească Hydra, scufundătoare iscusită, care descoperă în adâncuri statuia antică a unui băiat călare pe un delfin, despre care aflăm apoi că este de o valoare inestimabilă.

Logodnicul și un doctor englez pasionat de tras la măsea o conving să caute cumpărători pentru această comoară arheologică, fapt care o plasează în mijlocului unui duel similar cu cel pe care îl vom regăsi peste ani în Raiders of the Lost Ark.

Pe de o parte îl avem pe un cercetător american onest și (oarecum) arătos (Alan Ladd), care intenționeză să predea statuia proprietarului de drept, adică statului elen, iar de cealaltă pe un traficant de antichități rafinat și amoral (Clifton Webb), care îi promite o răsplată bănească fabuloasă.

Nici logodnicul nu e ușă de biserică în toată afacerea asta, așa că acțiunea capătă accente de suspans lejer, minunat adecvat locurilor superbe pe unde se desfășoară și pe care Jean Negulescu le pune în valoare cu același ochi dibaci din Three Coins in the Fountain și ajutat de tehnologia Cinemascopului, pe care a stăpânit-o cum puțini au făcut-o.

Peregrinările personajului lui Clifton Webb îl poartă pe la magnificul amfiteatru din Epidaur sau pe culmile mânăstirilor de la Meteora (prilej de câteva remarci spumoase și caustice, marca înregistrată a acestui actor pitoresc), însă prezența Sophiei Loren pe Acropole a fost zenitul încântării, mai ales urmărind cum manifesta aceeași vitalitate rurală care îi va aduce Oscarul pentru La ciociara.

Un monument al arhitecturii însuflețit de un monument al cinematografiei.

Trama narativă din Boy on a Dolphin nu este fulminantă, nici imprevizibilă, însă, spre deosebire de alte pelicule semnate de craioveanul hollywoodian, nu se soluționează abrupt, ci bifează câteva momente culminante bine închegate.

Surprinzător de abil se dovedește Jean Negulescu și în redarea scenelor subacvatice, care, socotind că filmul este realizat în 1957, nu își vădesc deloc vârsta. Iar momentele de dans, minunat coregrafiate, ne mai răsfață încă o dată cu grația și nurii Sophiei Loren.

Despre restul distribuției verdictul este, cu o excepție, favorabil. Clifton Webb este în elementul său în toate scenele care în care apare, însă Alan Ladd, cu manierismele sale de erou bogartian, pare foarte nelalocul lui.

Poate a fost o simplă eroare de casting sau poate a contat diferența de înălțime față de partenera de ecran, motiv pentru care regizorul și echipa sa au apelat la diverse trucuri pentru a o ascunde, detalii savuroase pe care româno-americanul le prezintă în autobiografia Things I Did…and Things I Think I Did (tradusă în română cu titlul Drum printre stele).

Boy on a Dolphin nu e capodopera filmografiei lui Jean Negulescu, dar, pentru mine, în ierarhia creațiilor pe care i le-am parcurs, e pe primul loc.

Însă asta n-ar trebuie să mire pe nimeni.

Cine nu s-a îndrăgostit de Sophia Loren?

Cine nu s-a îndrăgostit de Grecia?

Cum să le reziști amândurora la un loc?

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)