Sa privim pictura! (XM)

Un minunat muzeu din Bucuresti adaposteste superbe ipostaze ale feminitatii, pictate de mari artisti romani, iar eu nu ma pot hotari pe care o prefer, asa ca va cer ajutorul voua.

Intr-adins nu va spun autorul si titlul fiecarui tablou, ca sa va provoc sa le descoperiti singuri, preferabil la fata locului.

 

 

 

 

 

 

 

Ben-Hur inainte de inventarea rotii

Desi le despart vreo trei decenii, exista o asemanare staruitoare intre Ben-Hur si La Guerre du feu: consistenta realizarii, in conditiile lipsei aportului efectele speciale digitale.

La pelicula lui William Wyler absenta acestora este naturala, insa devine cu atat mai laudabila in cazul filmului regizat de Jean-Jacques Annaud, produs in 1981, deci la o data cand se mai putea interveni pe ici, pe colo, prin partile esentiale.

Filmat exclusiv in natura, beneficiind de contributia stiintifica a unor nume grele (Anthony Burgess, autorul lui A Clockwork Orange, s-a ocupat de partea lingvistica, iar Desmond Harris, pe ale carui idei din Zoomenirea le laudam mai deunazi, a ajutat la partea de gestica) si cu o pasiune pentru detalii care uimeste, chiar si cand nu iese prea bine (se vede de la o posta ca mamutii sunt niste elefanti tavaliti prin fulgi, in schimb leii cu colti supradimensionati sunt infricosatori rau), La Guerre du feu spune o poveste inchegata, despre o perioada care in cinematografie a fost tratata fie in stil de blockbuster prost, fie parodic: preistoria.

Un trib de oameni ai pesterii (sa zicem Cro-Magnon) isi duce existenta linistit-promiscua, pana cand sunt atacati de niste reprezentanti ai speciei Homo Erectus (adica avand o alura mai simiana, dar tot bipezi), iar in incaierare pierd cea mai de pret resursa: sursa permanenta de foc.

Trei dintre ei pornesc, astfel, intr-o odisee de a gasi aceasta nepretuita resursa, pe parcursul careia invata nu numai sa rapeasca focul din natura, ci si sa il produca ei insisi, sa foloseasca arme mai complexe, sa faca sex in pozitii mai tandre si sa rada.

Impresioneaza dintru inceput machiajul aplicat actorilor, ale caror interpretari sunt preponderent non-verbala sau constand in sunete guturale sau cuvinte articulate, dar greu inteligibile, dar care raman convingatoare pe intreg cuprinsul filmului. Cel mai expresiv din distributie se distinge a fi Ron Pearlman pe care, hai sa recunoastem, cu riscul de a fi rautaciosi, il ajuta fata sa se plaseze intr-o poveste antediluviana.

Contributia lui Desmond Morris referitoare la comportamentul si gesturile oamenilor preistorici de pe diverse trepte de dezvoltare e vizibila mai rapid si e foarte interesant de observat cum unii inca pastreaza apucaturi de-ale primatelor, in timp ce altii se apropie mai mult de omul in zorii existentei sale propriu-zise; contributia lui Anthony Burgess e mai greu de decelat in raport cu vizualul impresionant al filmului, insa, cu un pic de atentie, se poate simti o subtila diferenta intre racnetele protagonistilor sau ale neanderthalienilor (roscati asa cum se crede indeobste ca au fost) care servesc drept personaje negative si frazele mai ample si mai diverse ale tribului din savana (Homo Sapiens in toata regula).

Meritul cel mai mare al peliculei lui Jean-Jacques Annaud ramane, insa, faptul ca toate ipotezele si elementele stiintifice pe care le reuneste sunt perfect integrate actiunii. Nu devine niciodata o pedanta lectie de preistorie, ci este o naratiune care, fara a fi alerta in sens absolut, tine interesul treaz in mod constant.

La Guerre du Feu este o creatie unica, grandioasa si care a aparut exact cand trebuia: inainte ca efectele speciale computerizate sa schimba fata cinematografiei, asa cum a schimbat revolutia agricola societatea umana.

La cina cu un artist

Acum cateva zile, prin voia sortii, dar si prin bunavointa acelor doua frumuseti pe care vi le-am prezentat pe Facebook mai demult, am avut ocazia sa iau cina cu un actor al Teatrului National din Craiova – Constantin Cicort, in cadrul proiectului Fata in fata.

Dincolo de privilegiul in sine, norocul care m-a palit a constat si in faptul ca pe acest artist il stiam inca de cand eram un licean stingher, care de-abia descoperea ce sunt pruncii muzei Clio.

Inainte de intalnire imi redactasem niste intrebari mestesugite in minte, insa, cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, la intalnirea cu Constantin Cicort, discutia a alunecat pe diverse directii, provocate de mine doar intr-o anumita masura.

N-a mai contat, totusi, pentru ca deliciul de a vedea pe un actor manifestandu-se in civilie este un spectacol in sine, deoarece harul nu se opreste la coborarea cortinei. E greu de descris placerea cu care actorul imita personaje reale, intra fugitiv in pielea unora imaginare sau isi asezona spusele cu variatii de timbru vocal pe care le adunam mental cu pasiunea unui copil care nimereste pe plaja plina de scoici multicolore.

Unde mai pui ca, daca e sa il distingi pe Constantin Cicort intr-un fel, acela este vocea sa, grava si pe care o poate ridica la un nivel infricosator (asa mi-a adus si i-am adus aminte de rolul Dragomir din Napasta, cand mi-au dat fiorii cand a urlat la Natasa Raab), dar pe care o poate si cobori la un nivel de persuasiva tandrete.

Subiectele discutiei au fost multiple, insa au gravitat in cea mai mare parte a timpului in jurul teatrului.

Asa am beneficiat de senzatia de mandrie de a constata ca parerea unui profesionist intr-ale actoriei si a unui profan (eu) despre superbul rol al lui Marcel Iures ca Moromete in Pai… despre ce vorbim noi aici, domnule? coincid.

Asa am aflat ca Stefan Iordache era un actor de o modestie exemplara si de o daruire aidoma.

Asa am inteles pe deplin ca Silviu Purcarete este un gigant, iar a lucra cu el a fost mana cereasca, nu numai pentru Constantin Cicort, ci pentru oricine.

Asa mi-a fost facuta cunoscuta o distinctie importanta in modul cum interpreteaza un actor: cu pasiune si din tehnica. Nu mai e cazul sa mentionez care este starea preferabila, insa este un filtru interesant, pe care o sa incerc sa il deslusesc de acum incolo cand asist la o piesa de teatru.

Asa am aflat ca exista actori bagareti, care isi cer rolurile, si altii mai retinuti, care au nevoie de un regizor cu fler, care sa le propuna partituri pe plac.

Asa am aprofundat diferenta dintre interpretarea de teatru si cea de film, deoarece Constantin Cicort a aparut in diverse productii, inclusiv Las Fierbinti, informatie care mi-a prilejuit astfel umbra de regret (pe care insusi actorul mi-a risipit-o, surazator) ca n-am vazut niciodata serialul cu pricina.

Asa am aflat ca ce este un „cache-sex”.

Daca va mai spun ca pe multe dintre cele de mai sus le-am savurat in acelasi timp cu deliciosul tiramisu al celor de la Restaurant Ellipse, bun cum numai acasa si la Bellagio am mai avut parte, atunci cred ca va declansez o invidie nesanatoasa. Si nu vreau asta.

Daca e, totusi, sa aleg momentul preferat din toata aceasta intalnire deosebita, atunci va voi apleca spre acela cand i-am mentionat lui Constantin Cicort spusele unui prieten despre un anume rol al sau.

Este vorba despre cel din Daca am gandi cu voce tare, adica al unui pensionar cu vocea tremuranda, fost lucrator la Combinatul de pensule, care incearca sa seduca o doamna de sex opus, in etate ca si el si provenind din mediul rural.

Amicul alaturi de care eram la teatru, specialist in medicina de familie, mi-a spus ca, intr-adevar, a constatat si el cum batraneii ramasi vaduvi dobandesc brusc veleitati de Don Juani.

Cand i-am pomenit asta lui Constantin Cicort, am vazut cum se lumineaza la fata si afiseaza o incantare pe care o categorisesc cu siguranta ca naturala si nu izvorata din talentul sau de actor.

Asa am aflat si ca nu exista bucurie mai mare pentru un actor decat sa stie ca munca sa de pe „sfanta scandura” (expresia ii apartine lui Constantin Cicort) trezeste ceva in sufletele spectactorilor.

Costache, daca lecturezi asta, sa stii ca l-ai facut fericit pe tizul tau, actorul.

Cat despre mine, am fost fericit in acea seara si voi continua sa fiu fericit, cata vreme imi voi aminti de aceasta intalnire.

Non-fictiuni pe care le-am citit (24)

Iata alte trei carti de non-fictiune care asteptau de multisor sa fie prezentate:

Antifragile. Things that Gain from Disorder – un autor spumos si virulent, indiferent daca ii aprobi ideile sau nu, Nicholas Nassim Taleb isi extinde in aceasta carte aversiunea din Black Swan fata de orice practica menita a prevedea viitorul. Lucrarea e mai greu de rezumat, pentru ca autorul isi urmeaza naravul simpatic de a ingloba chestiuni de statistica si apologii ale culturii clasice, insa pot sa va redau cateva concepte care mi-au ramas in minte. In primul rand, „antifragil”, adica rezistent la orice inseamna evenimente neprevazute sau schimbari radicale; daca ma uit in societatea romaneasca, constat ca o sursa a necazurilor multora este ca sunt foarte fragili si nici nu au de gand sa inteleaga si sa actioneze in sensul sporiri gradului propriu de antifragilitate. Un alt concept interesant este cel de „practici apofatice”, un termen imprumutat de Taleb din ortodoxismul rasaritean, prin care se insista asupra a ce NU trebuie facut pentru a-ti fi bine, in contradictie cu sistemul prescriptiv anglo-saxon care prolifereaza prin cartile de asa-zisa ajutorare a propriului sine. Mai pe scurt, cum ar spune doctorii: Primum non nocere.

Superforcasting: The Art and Science of Making Predictions – cred ca, daca ar fi in fata mea acum, Nicholas Nassim Taleb m-ar trage de urechi pentru ca am indraznit sa citesc aceasta carte, ale carei idei si recomandari contrazic exact pe ale sale, insa nu pot decat sa le dau dreptate autorilor celei de fata, Philip E. Telock si Dan Gardner, care pornesc de la premisa ca viata noastra este o suita permanenta de prognoze, asa ca n-ar strica sa stim sa le realizam cat mai bine. Partial narativa, in acel curat stil american care convinge, dar pe care merita sa il privesti cu rezerva, cartea ofera prilejuri destule de extrage tehnici de imbunatatire a previziunilor, printre care algoritmul lui Enrico Fermi, principiul Goldilocks sau conceptul de „perspectiva exterioara” (daca te insori si ai impresia ca mariajul tau este intruchiparea perfectiunii, ar fi bine sa afli care e rata divorturilor in regiunea ta, pentru varsta si profilul tau socio-economic, ca sa te racoresti un pic). O lectie suplimentara pe care am extras-o din aceasta lucrare este si perceptia asupra ce inseamna un specialist bun in prognoze vs. unul stralucit: de acum incolo, daca unul imi spune ca sunt sanse 80% sa ploua, iar altul afirma ca ar fi 74%, o sa-l cred pe cel din urma, pentru nu a ajuns la cifra aia deloc rotunda din intamplare.

Gut. The Inside Story of Our Body’s Most Underrated Organ – o carte scurta despre o parte a corpului nostru despre care ar trebui sa stim mai multe, dar nu o facem, de care ar trebui sa avem mai multa grija, dar nu o facem – sistemul digestiv. Autoarea, Giulia Enders, o nemtoaica al carei umor si entuziasm contrazice stereotipurile referitoare la natia careia ii apartine, ne poarta prin traseul pe care il urmeaza mancarea, de la introducerea in cavitatea bucala pana la defecare, si nimic din ce ne prezinta nu pare dezgustator, ci dimpotriva, ne lasa cu senzatia ca asistam la un miracol. Poate o sa-mi spuneti ca m-am trezit dintr-o hruba, insa ideea ca sistemul nostru digestiv corespunde in proportie de 80% celui imunitar de aici mi s-a intiparit in minte si chiar mi-am adjustat comportamentul un pic de cand am avut aceasta revelatie. Beneficiind si de ilustratii simpatice, realizate chiar de sora autoarei, aceasta carte si lectura ei reprezinta o reparatie istorica fata de un moment din viata mea de liceu, cand mi-am luat un 3 cat mine de mare si o mustrare inubliabila de la semi-senilul, dar si semi-genialul meu profesor de biologie, dl. Stamate: „Nu se poate, mai omule, sa ajungi la varsta majoratului si sa nu stii nimic despre stomac!”.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Non-fictiuni pe care le-am citit (20)

Non-fictiuni pe care le-am citit (21)

Non-fictiuni pe care le-am citit (22)

Non-fictiuni pe care le-am citit (23)

 

De la Arles la Amman. Cum?

Daca pasii va poarta prin sudul Frantei, la Arles, si prin arida Iordanie, in Amman, dincolo de diferentele considerabile, veti gasi urmele unei civilizatii care s-a intins odinioara de la un colt al Mediteranei la celalalt – cea romana.

Multi au fost cei care s-au inhamat la titanica sarcina de a prezenta povestea modului cum un obscur oras italic a realizat cea dintai globalizare, iar lor li se alatura si Mary Beard prin lucrarea SPQR. O istorie a Romei antice, pe care am primit-o prin bunavointa celor de la libmag.ro.

Desigur, cartea englezoaicei merge pe un drum nu batatorit, ci pavat precum Via Appia, asa ca nu e cazul sa insist pe subiect, ci mai mult pe abordare.

Stilistic, extremele in povestirea extraordinarei ascensiuni a Romei sunt, pentru mine, Theodor Mommsen si Indro Montanelli. Primul, neamt, riguros, placid, ofera o naratiune precisa si detaliata, bazata pe o monumentala munca de sistematizare epigrafica; al doilea, italian, spumos, ireverentios amuza si apropie apucaturile personajelor istorice de cele ale contemporaneitatii.

Intre cei doi, Mary Beard se apropie de Mommsen prin vastitatea materialului istoric pe care il organizeaza, insa imprumuta si de la Montanelli paralelele cu prezentul, pe care le-am vazut criticate undeva, dar pe care eu, unul, le consider, necesare: folosita cu grija, istoria este cel mai bun profesor si un instrument de prognoza nepretuit.

O alta critica adresata acestei lucrari, pe care mi-au cazut ochii pana sa apuc sa o citesc, era ca trateaza mai in detaliu epoca Republicii, si mai putin pe cea a Imperiului. Da, se prea poate ca figurilor unor Nero sau Caligula sa fie mai interesante, insa germenii succesului provin din acea perioada in care romanii si-au faurit niste institutii care s-au perpetuat pana in zilele noastre (nu era Corneliu Vadim Tudor supranumit „Tribunul”, cu toata demagogia asociata? Nu avem senatori care voteaza legi tampite?) si si-au conturat un spirit care i-a ajutat sa il invinga pe un dusman de legenda, cartaginezul Hannibal, asa ca aprob decizia autoarei de a-si canaliza eforturile in aceasta directie.

A lectura SPQR. O istorie a Romei Antice e ca si cum ai vizita un loc pe care il indragesti si il cunosti foarte bine: mai gasesti oricand ceva care sa te surprinda.

 

Musuroi pe-un gogoloi

De unde venim?

Cine suntem?

Incotro ne indreptam?

Poate cele mai legitime intrebari pe care si le adreseaza omul, pe care le-a Paul Gaugain le-a folosit ca titlu al unui grandios tablou al sau si pe care Edward O. Wilson si le insuseste in Cucerirea sociala a Pamantului.

Aceasta carte are ghinionul de a fi contemporana cu una cu o tematica similara, Sapiens. Scurta istorie a omenirii de Yuval Noah Harari, mai mediatizata si mai smechereste scrisa. Insa, dupa ce le-am lecturat pe amandoua, nu ezit sa ma pronunt in favoarea acesteia de fata, avand mai multe argumente care sa-mi sprijine decizia.

In primul rand, rigoarea stiintifica; a nu se intelege ca a israelianului pacatuieste cumva prin lipsa de surse sau subtirimea acestora, insa Edward O. Wilson nu se aventureaza sa dea verdicte prea clare si sa contureze un rationament anume, construit pe piloni distinct reliefati, precum in Sapiens. Aici ne sunt prezentate scenarii, care dau de gandit, nu care elucideaza enigme o data pentru totdeauna.

Apoi, autorul are o anume pregatire in domeniul organizarii sociale a insectelor, iar paralelele pe care le face intre acestea si oameni sunt un factor de originalitate. Supus aceleiasi abordari stiintifice pe care o apreciam si mai sus, nu se repede sa foloseasca musuroiul de furnici sau stupul de albine drept metafore ale societatii umane, ci mai degraba le evidentiaza limitele, scotand astfel la iveala acele trasaturi care ne fac deosebiti de restul lumii vii.

Ce nu am apreciat in mod deosebit la lucrarea lui Yuval Noah Harari a fost ca de la antropoide a ajuns la societatea viitorului, iar tot traseul sau, oricat de ambitios, a fost fluctuant din punct de vedere al coerentei sau originalitatii (bucata despre capitalism e luata cam de-a gata de la Niall Ferguson, mai precis din The Ascent of Money). Edward O. Wilson se limiteaza la chestiuni primare, insa consideratiile sale despre genetica, religie sau limbaj au o corenta rezultata din faptul ca provin dintr-un creuzet mental unic.

Ca sa nu ii catranesc de tot pe fanii infocati ai lui Sapiens, pe care am prezentat-o pana acum intr-o lumina mai degraba nefavorabila, o sa mentionez si cateva aspecte care mi-au placut la aceasta lucrare, remarcabila in felul ei: demonstratia cutremuratoare a modului cum raspandirea oamenilor a dus la disparitia altor specii, inca din vremuri preistorice, si trecerea in revista a uimitoarele evolutii tehnologice din viitor, care m-au convins ca vreau sa-i citesc si urmatoarea carte – Homo Deus.

Nu pot sa inchei fara a aminti o coincidenta simpatica, dar relevanta: cand am primit Cucereirea sociala a Pamantului, primul lucru a fost sa o deschid la intamplare si sa o frunzaresc, ca sa ma delectez cu acel miros neasemuit de tiparitura noua. Aruncandu-mi ochii pe un paragraf, am citit cum autorul rememora niste studii efectuate in colaborare cu alti cercetatori, printre care si Corina Tarnita, care, nu numai ca e romanca, dar e chiar din orasul meu, Craiova, si pe care o stiu din auzite inca din liceu cand, la olimpiade il batea sistematic pe Cristi, colegul meu de banca, ilustrul matematician al clasei. Omenirea are multe probleme de rezolvat, insa acest mic amanunt care mi-a sarit in ochi este un semn ca am depasit multe din lucrurile care ne despart si ne invrajbesc.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru niste raspunsuri pertinente la niste intrebari foarte grele.

Asadar, cui dam Oscarul in 2018?

E ajunul ceremoniei de decernare a premiilor Oscar din 2018, asa ca ma aventurez si eu cu niste pronosticuri preferentiale:

Cea mai buna actrita intr-un rol principal – Saoirse Ronan este o competitoare meritorie, dar Frances McDormand e la inaltimi everestiene, reusind sa impresioneze chiar si cand monologheaza in prezenta unei caprioare.

Cel mai bun actor intr-un rol principal – Gary Oldman declamand pe post de Churchill e precum CSM Bucuresti in „Liga Florilor”, adica de nebatut, singurul concurent care a mai aparut ca simpla ipoteza contrafactuala fiind Timothée Chalamet, cu a sa minunat nuantata interpretare de adolescent in curs de desteptare sexuala.

Cea mai buna actrita intr-un rol secundar – Allison Janney e detestabila, dar adorabila si adorata de premii pana acum, insa, daca statueta nu se indreapta spre ea, ci spre Lesley Manville, nu ma supar deloc.

Cel mai bun actor intr-un rol secundar – o categorie compusa din veterani care ar merita o recunoastere pentru intreaga cariera (mai ales Willem Dafoe), poate mai putin Christopher Plummer, care are deja distinctia de a fi cel mai varstnic nominalizat vreodata, insa Sam Rockwell e al doilea motor, dupa Frances McDormand, care face incredibilul angrenaj din Three Billboards Outside Ebbing, Missouri sa functioneze atat de bine.

Cel mai bun regizor – eu il vreau neaparat pe Christopher Nolan, nu doar pentru Dunkirk, ci pentru tot ce ne-a oferit pana acum, dar se pare ca membrii Academiei il prefera pe Guillermo del Toro, din motive pe care as putea a le inteleg, dar cu care nu pot fi acord.

Cel mai bun scenariu original – daca l-au lasat pe Martin McDonaugh pe dinafara la regie, apoi e musai sa ii dea statueta pentru scenariu, desi si aici sunt semne ca va fi preferat Jordan Peele pentru infricosator de comicul Get Out, ceea ce nu m-ar deranja atat de mult ca alegerea lui del Toro la sectiunea de mai sus.

Cel mai bun scenariu adaptat – o categorie unde nu stiu prea multe, incat sa ma pronunt (sper sa apuc sa vad in curand si The Disaster Artist si Molly’s Game), asa ca o sa ma raliez parerii generale, care il sustine pe reputatul si venerabilul James Ivory pentru Call Me By Your Name.

Cea mai buna imagine – la tot ce tine de categorii tehnice, o sa sustin pe Dunkirk pe unde apare nominalizat, chiar si acolo unde concureaza cu Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, pentru care am ambitii mai mari.

Cel mai bun montaj – vezi mai sus.

Cele mai bune efecte speciale – cand actiunea trena, in Blade Runner 2049 aveam macar la ce ma uita, asa ca, din punctul meu de vedere, statueta merge acolo, ca doar nu o sa ia Star Wars: The Last Jedi.

Cel mai bun machiaj – unii nici nu l-am recunoscut pe Gary Oldman drept Churchill, asa ca lucrurile sunt clare aici.

Cele mai bune costume – stiu pe cineva care s-a plictisit de moarte la Phantom Thread, mai putin cand aparea cate o rochie noua.

Cea mai buna coloana sonora – am citit undeva ca Dunkirk este jumatate al lui Christopher Nolan si jumatate al lui Hans Zimmer si mi-a ramas in minte pentru ca sunt perfect de acord cu asta, desi previziunile il dau castigator pe Alexander Desplat pentru The Shape of Water, pe motiv ca (fiti atenti!) coloana sa sonora trece neobservata.

Cel mai bun film de animatie – Coco e magnific, dar si Loving Vincent e o realizare extraordinara; culmea, categoria asta, altadata inofensiva, ma pune in cea mai mare dilema.

Cel mai bun film strain – as inclina catre Nelyubov, ca o recunoastere pentru arta lui Andrey Zvyagintsev, pentru ca nu cred ca Testrol es lelekrol mai poate sa faca vreo supriza, dupa ce a aparut printre nominalizati, iar pe restul nu le-am vazut.

Cel mai bun film – nici nu stam de vorba, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, desi am un pic de emotii, pentru ca membrii Academiei au antecendente, iar americanii l-au ales pe Trump, deci nu stau nu prea bine la capitolul alegeri.

Cui dam Oscarul in 2018? – Nelyubov

Daca tot mi-a ramas timp pana la ceremonia de decernare a Oscarurilor, am zis sa arunc o privire si la categoria Cel mai bun film strain, mai precis la Nelyubov al lui Andrey Zvyagintsev, ca sa am macar de-o comparatie (am mai vazut si minunatul Testrol es lelekrol, dar n-am apucat decat sa va spun despre el, asa ca ma limitez la atat: cine nu l-a prins cand a venit la Craiova, s-a pacalit rau de tot).

Primul lucru pe care l-am remarcat la Nelyubov este ca, de departe, seamana izbitor cu filmele romanesti, adica oamenii se chinuie intr-o existenta mizera, mai ales din punct de vedere psihic, iar cadrele prelungi ii infatiseaza desfasurand diverse activitati mundane, adica mancatul, statul la fereastra sau muncitul la calculator. Spre deosebire de cineastii romani, insa, Zvyagintsev nu iti omoara timpul de pomana si stie sa dea sens acestei lentori, conferind fiecarei scene o anume calitate contemplativa sau elegiaca.

Povestea din Nelyubov este un pretext: un cuplu pe cale de a se destrama are un copil, caruia nu i se arata nici o bruma de afectiune, urmarea fiind ca dispare de acasa, iar cei doi parinti, amandoi implicati in cate o alta relatie, se vad nevoiti sa il caute si sa interactioneze veninos. Aceasta pseudo-intriga ii slujeste regizorului drept rama pentru a reda diverse aspecte ale societatii si mentalitatilor ruse contemporane, nu explicit critice, dar nici prea favorabile.

Corporatiile depersonalizeaza, obscurantismul religios este infiltrat in viata zilnica, autoritatile sunt incompetente, iar indivizii alienati. Toate-s vechi si noua toate, desi exista un aspect care m-a derutat: acei voluntari care participa la cautarea copilului, dedicati si organizati mai ceva ca un KGB angelic. Singurul raspuns la care am ajuns in privinta lor este ca Andrey Zvyagintsev le da astfel rusilor o subtila solutie de a scapa de tirania in care sunt invaluiti – abnegatia si solidaritatea in afara cadrului institutional.

In ciuda usoarei lipsei de directie ideatica, Nelyubov se impune ca o demonstratie a imensului talent pur estetic al creatorului sau. Preponderent vizuale, scenele sunt insotite si de o ocazionala si nelinistitoare coloana sonora, iar deplasarea, zgarcita, dar eficace a camerei si a personajelor iti acorda timp sa absorbi nimicul si zadarnicia care strabat intreg filmul.

Ca si in cazul lui Vor, un alt mare si trist film rusesc, si aici titlul da cheia mesajului; Nelyubov inseamna „neiubit”.

Parintii care n-au fost iubiti cand erau mici nu stiu sa iubeasca si dau viata unor copii neiubiti.

Cadrul de final, cu imaginea protagonistei uitandu-se insistent spre camera, mi-a adus aminte de aceeasi privire rugatoare a lui Leonardo DiCaprio din The Revenant:

Hai va rog io, dati-mi odata Oscarul ala!

I se aplica si lui Andrey Zvyagintsev, daca tot ne-a dat o capodopera (Vozvrashchenie) si alte doua filme bune (Leviafan si Nelyubov), merita si el o statueta, nu?

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour

Lady Bird

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Call Me by Your Name

The Shape of Water

The Post

Phantom Thread

I, Tonya

Mudbound

Loving Vincent