Non-fictiuni pe care le-am citit (19)

Alte trei carti de non-fictiune si-au deschis paginile si tainele pentru mine:

Iesirea din depresie – Titlul este un deziderat ideal, insa, asa cum am vazut si in superba carte a lui Andrew Solomon, merita luptat pentru el. Autorul prezentei lucrari, Dominique Barbier, este un profesionist in domeniu, iar daca abordarea sa este mult mai putin literara, in schimb, din punct de vedere structural si pedagogic, este impecabila. Foarte utila mi s-a parut abordarea depresiei din punct de vedere al categoriilor de varsta, cu prezentarea particularitatilor pentru fiecare dintre acestea, pentru mine, ca barbat, de mare interes fiind paginile despre manifestarile femeilor care tocmai au nascut. De mentionat ca doctorul Barbier, francez sadea, contesta sistemul american de clasificare a acestei maladii.

The Art of Thinking Clearly – Nu e nicio problema daca vi se activeaza scepticismul cand cititi cuvantul „arta” din titlu, si mie mi s-a intamplat la fel. Prin scriitura pertinenta si deseori amuzanta, Rolf Dobelli a depasit acest obstacol spre mintea mea, mai ales ca a mai avut de furca si cu neajunsul familiaritatii: multe dintre experimentele si studiile pe care isi sprijina asertiunile imi erau cunoscute din alte carti. Au existat, insa, destule informatii si idei noi, la care s-a adaugat si ineditul faptului ca autorul este un jucator la bursa de profesiei si a transpus erori frecvente de judecata din perspective economice, pe care ar merita sa le cunoasca si guvernantii romani, trecuti, prezenti si viitori.

The 48 Laws of Power – La o privirea de ansamblu, cartea lui Robert Greene ar avea o sumedenie de motive sa-mi displaca – e izvorata din acel pur stil american „cum sa…”, iar multe dintre legile enuntate incurajeaza ipocrizia si cinismul. Patrunzand mai indeaproape in aceasta voluminoasa lucrare, m-a captivat fara putinta de scapare luciditatea anumitor comportamente propuse si, mai ales, m-a incantat bogatia episoadelor, anecdotelor si pildelor istorice si literare de care s-a slujit autorul pentru a-si ilustra preceptele. Ca mare fan al muzei Clio, am avut inca o data posibilitatea sa constat ca in spatele unor personalitati precum Bismarck sau Richelieu, exista si alte figuri mai putin cunoscute, dar fascinante: Victor Lustig, omul care a vandut Turnul Eiffel (de doua ori!), Yellow Kid Weil sau P. T. Barnum, despre care am aflat cu bucurie ca va fi subiectul unui film cu Hugh Jackman, programat sa fie lansat la finalul acestui an. Cumva, Robert Greene poate fi acuzat ca le ofera escrocilor/dictatorilor de pretutindeni un manual de prostire/inrobire a semenilor, insa cartea e in aceeasi masura si un compendiu de tehnici de auto-aparare intelectuala fata de asemenea comportamente. Iar istoria ramane cea mai frumoasa (si mai instructiva) poveste.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

Non-fictiuni pe care le-am citit (17)

Non-fictiuni pe care le-am citit (18)

Porti catre apa si suflet

O expozitie de fotografie de la Muzeul Olteniei Craiova, cu un subiect aproape banal – Fantanile Oltenieimi-a trezit niste paralele mentale nebanuite.

Colectia le apartine artistilor Dorian Delureanu si Cristian Bassa, care si-au propus sa cartografieze si sa redea fantanile de uz comunitare din regiunea Olteniei, insa poezia vizuala astfel rezultata depaseste simplul obiectiv etnografic.

Efectul fotografiilor se face simtit treptat, pe masura ce parcurgi cu privirea imagini similare, dar cu mici variatii de detalii.

Am distins doua mari directii simbolice:

Pe de o parte, ghizdurile surprinse in prim-plan, care se deschid ca niste guri prin care adancurile pamantului ne vorbesc si ne impartasesc darul fara de care nu am putea exista.

De cealalta, imaginile de ansamblu ale unei fantani pierdute intr-un peisaj natural sau vag antropic m-au trimis cu gandul la Japonia si la portile sufletului numite „torii”. O fantana este mai mult decat o simpla constructie, e o forma de sacru functional, ceva care reconciliaza nevoia fizica si comuniunea cu natura.

Sursa: www.muza-chan.net

Un avertisment: expozitia mai adasta in sala „Stefana Ciuceanu” a Muzeul Olteniei Craiova doar pana pe 31 martie 2017.

 

 

Expozitie Nationala de Vinuri la Craiova

Daca am vazut multa lume la targurile de carti, si mai multa la cele de haine, oare cat norod va veni la Expozitia Nationala de Vinuri care va avea loc la Craiova in 17 – 18 martie 2017 in foaierul Teatrului National „Marin Sorescu” din Craiova?

Eu prevad valuri, valuri de doritori in a gusta din varietatea de vinuri romanesti si straine, spumante si distilate pe care organizatorii le vor aduce pentru a facilita dialogul bahic intre producatori si public.

Intervalul orar intre care va puteti rasfata papilele gustative la fata locului este 10:00 – 18:00, iar dupa aceea veti fi ocupati sa gasiti loc pentru achizitii in camari si frigidere.

Ca sa nu zica amicul Daniel Botea ca nu i-am furat numai poza de articol, ci si poanta de final, inchei cu una doar derivata din a lui:

N-am cum sa nu vin si eu.

P.S. Daca mersul impleticit de dupa escapada la Expozitia Nationala de Vinuri va duce spre Muzeul de Arta, incercati, totusi, sa nu vizitati expozitia From Noche with Love de Noche Crist, pentru ca o sa va speriati ca ati dat-o in delirium tremens.

Colectia temporara gazduita de Palatul Jean Mihail pana pe 18 aprilie 2017 este socanta, dar suficient de adanca, sa merite deslusita cu mintea un pic mai treaza.

 

 

Sezon de Oscar 2017 – Nocturnal Animals

Da, s-a terminat oficial sezonul Oscarurilor, si inca intr-un mod de pomina, insa, ca si in alti ani, vizionari tardive imi releva pelicule care ar fi meritat mai mult atentie din partea Academiei.

In cazul de fata, mi se pare aproape insultator ca Nocturnal Animals n-are decat o amarata de nominalizare, pentru actor in rol secundar, in timp ce pelicule inferioare din punct de vedere estetic, precum Hacksaw Ridge sau Hidden Figures, au fost blagoslovite cu mai multe.

Era greu pentru regizorul Tom Ford sa se strecoare in categoria dirijorilor, insa chiar l-au nedreptatit nefacandu-i loc la scenariu adaptat, unde s-au regasit Lion si Hidden Figures.

Argumentul care imi sustine revolta este ca Nocturnal Animals opereaza pe trei planuri narative, impecabil imbinate intru nelinistea privitorului: o patroana de galerie de arta, cu o viata goala si casnicie muribunda, primeste un manuscris de la primul sot, iar povestea macabra pe care o lectureaza o impinge sa rememoreze traseul dureros al relatiei cu respectivul consort.

Inteligenta scenariului consta in faptul ca o impinge atat pe protagonista, cat si pe tine, spectatorul teoretic detasat, spre eroarea euristica a narativitatii, despre care au scris Daniel Kahneman et comp.

Un construct fictiv – romanul scris de sot – capata sensuri, pe masura ce genereaza anamneza cititoarei, iar noi acceptam succesiunile de amintiri si de evenimente imaginare ca pe ceva natural si le conferim sensuri la randul nostru. Satisfactia de final (eu, unul, am simtit-o si va invit si pe voi sa fiti la fel de sinceri) este, insa, iluzorie si nu demonstreaza decat ca suntem un lector in fabula ascultator, care s-a lasat prada unei manipulari de manual.

Aceasta este cinematografia de calitate: iti ofera lectii practice despre limitele auto-controlului emotional si cognitiv.

Scenariul functioneaza si pentru ca beneficiaza de un montaj elaborat cu precizie, precum si de imagini si decoruri care sustin alternanta planurilor narative (luxul impersonal din cel real vs. desertul amenintator-poetic din cel fictiv). Si aici ar fi fost loc de niste nominalizari.

Cei doi actori principali, Amy Adams si Jake Gyllenhaal nu aveau ce pretentii sa emita, au prestatii corecte, dar departe de potentialul pe care l-au etalat cu alte ocazii. De foarte mare efect sunt aparitiile episodice ale lui Michael Sheen (care are un minunat discurs despre beneficiile absurditatii) si Laura Linney, odioasa si lucida in rolul mamei.

Nominalizarea pentru rol secundar al lui Michael Shannon ii mai mantuieste pe cei din Academie. S-a vorbit mult despre faptul ca a fost preferat lui Aaron Taylor-Johnson, aureolat de castigarea Globului de Aur la aceeasi categorie. Acesta din urma face un rol detestabil, adecvat mecanismului psihologic pe care filmul vrea sa il puna in miscare, e un dezaxat imprevizibil si sfidator, cu reactii ample, care prind usor la public.

De cealalta parte, Michael Shannon, cu figura-i brazdata, vocea hipnotica si glasul de tabagist, reuseste sa se intrupeze intr-un personaj mai palpabil decat toate celelalte si sa fure, fara exceptie, prim-planul in fiecare scena in care apare. Intr-un fel, duelul actoricesc dintre el si Aaron Taylor-Johnson este, in miniatura, acelasi precum cel dintre Denzel Washington si Cassey Affleck – interpretarea ce mosteneste teatrul si cea pe care numai filmul, cu specificul sau, o poate genera si exploata.

Nocturnal Animals mi-a readus aminte de ce e indicat ca la Oscaruri sa luam aminte nu numai la favoriti, ci si la marginalizati.

Arrival

Hell or High Water

La La Land

Fences

Hacksaw Ridge

Moonlight

Manchester by the Sea

Hidden Figures

Lion

 

 

Descalecatul vibratorului la Craiova

La o ceremonie de decernare a Oscarurilor de acum multi ani, un exhibitionist despuiat in intregime a zburbat un pic pe scena, exact cand marele actor David Niven se pregatea sa anunte un premiu. Regizata sau nu, reactia britanicului a fost nepretuita:

Ladies and gentlemen, that was almost bound to happen.

Cam asa sta treaba si cu piesa Elefantul din camera sau The Vibrator Play care va avea premiera pe 15, 16 si 17 martie 2017 la Craiova, la Teatrul National „Marin Sorescu”.

Acest descalecat al uneltei controversate, ironizate, dar necesare se va produce prin intermediul unei text dramaturgic nominalizat la Pulitzer si Tony, scris de Sarah Ruhl, autoare contemporana tinuta la mare cinste de lumea literelor americane.

Prietenii de la teatru mi-au transmis si o prezentare a subiectului acestei piese, insa, dat fiind obiectul in jurul carei se va invarti toata treaba, socot ca interesul va este deja treaz.

Da, afirmatia va vizeaza si pe voi, pudibonzii.

Ce voi spune, totusi, este ca piesa este regizata de Dragos Alexandru Musoiu, care ne-a mai oferit Spargerea, iar distributia ne prilejuieste reintalnirea cu Claudiu Bleont, Cerasela Iosefescu, Iulia Lazar, George Albert Costea, Angel Rababoc, Vlad Udrescu, Ramona Dragulescu si Alina Carla Mangra.

Daca inca mai aveti dubii ca descalecatul vibratorului la Craiova va suscita interesul binemeritat, va anunt ca nu mai gasiti bilete pentru reprezentatiile de pe 16 si 17 martie.

Poate doar pe 15 martie, daca reusiti sa ajungeti inaintea mea.

 

Cum m-am apucat de citit?

Cateva dintre cartile al caror nivel de recitire era de la 5 in sus

Prima data cand am vazut provocarea prietenilor de la Libris, m-am gandit ca voi cadea prada acelei erori cognitive care ne face sa confundam memoria cu imaginatia, adica o sa-mi creez mental o poveste care sa pretinda ca merge inapoi pe firul numarului consistent de ani care s-au scurs de la debutul trainicei mele relatii cu lectura.

Insa n-a fost asa. Momentul cand m-am apucat de citit si modul cum s-a intamplat imi apar cu o claritate care nu lasa loc de indoiala.

Am avut parinti intelepti, care nu s-au ostenit sa ma invete sa scriu si sa citesc inainte de a merge la scoala, astfel ca nimic nu mi-a alterat fiorii dobandirii acestor abilitati. Odata cu deprinderea buchisitului, doamna invatatoare a gasit de cuviinta sa ne duca sa vizitam o tipografie, ca sa vedem cu ochii nostri cum se nasc cartile.

Chiar si acum imi revin mental franturi din acea vizita: masinile gigantice pentru mine, prichindelul, mirosul de cerneala tipografica si tacanitul operatiunii de imprimare. Printre suvenirurile pe care le-am primit atunci se numara si o cartulie tiparita, asa cum se facea pe vremuri, cu mai multe pagini pe o coala imensa, care, supusa unui origami anume, rezulta in succesiunea fireasca a filelor.

Ajuns acasa, am procedat la asamblarea si decuparea cartuliei si am contribuit la legarea ei. Era o realizare rudimentara, dar a fost prima pe care am citit-o independent de supervizarea mamei, prima pe care am lecturat-o din proprie initiativa si prima poveste al carei talc mi s-a dezvaluit fara intermedierea vreunui adult.

Candva, cartea asta despre Pacala avea si coperte

Atunci s-a aprins o scanteie a carei flacara arde si astazi fara a fi amenintata de vantul suierator al tehnologiei.

Ciudat este ca nu imi aduc aminte cu claritate ce s-a intamplat apoi. Cert este ca lumea bibliotecii parintilor s-a deschis in fata ochilor mei si am inceput sa descopar carti noi: intai basme si snoave, apoi carti de beletristica si istorie.

Cititul a devenit asa important pentru mine, ca m-a predispus la actiuni subversiv-neigienice: cand eram fortat sa dorm dupa-amiaza, puneam cartea sub perna, iar cand maturii evacuau camera, o scoateam si ma reintorceam in universu-mi imaginar; la masa citeam cu inversunare si mama poate depune marturie ca, afundat in peripetiile lui Old Shatterhand sau ale lui Scatiu si Babusca, imi intindeam mana in farfuria cu cartofi prajiti chiar si cand aceasta era goala de ceva vreme.

Daca imi inspecteaza cineva biblioteca, poate data cartile copilariei, perioada cand au fost citite si numarul reluarii lecturilor cu mai multa precizie decat testul Carbon 14.

Cum m-am apucat de citit? Mai potrivit ar fi sa ma intrebati:

Cum am inceput sa traiesc?

Filiera franceza

Articol ce raspunde provocarii Libris, cu ocazia editiei a XIV-a a Targului International de Carte si Muzica Libris, Brasov.

Un ucigas emerit

Cand un istoric reputat se aventureaza pe taramul alunecos al romanescului, rezultatele variaza. Octavian Simu, un orientalist caruia titulatura de erudit nu ii reflecta intru totul vastele cunostinte, a fost ros de acelasi dor de a insufla viata unor personaje si evenimente pe care le cunoastem din cronici mai degraba aride.

Constient, insa, de propriile-i limitari de romancier, a reusit ca in cartea sa de stiinte umaniste, intitulata Herghelia verde, sa mentina un foarte dificil echilibru intre fictiune si fapte consemnate istoric. Vocea vraciului Sofur este autentica, e expresia unei constiinte care se reliefeaza suficient, incat sa-l putem vizualiza aievea pe acela care a fost martor la ascensiunea, apogeul si sfarsitul lui Timur Lenk.

Osciland intre repulsie si admiratie fata de stapanul sau, naratorul intruchipeaza acea ambivalenta umana care explica existenta marilor odiosi: confruntati cu personalitati coplesitoare, pe care ii ajuta si norocul, ii urmam cu sau fara voia noastra.

Desavarsita cunoastere a materialului istoric ii prilejuieste lui Octavian Simu descrieri minutioase si pitoresti de traditii, decoruri si costume, remarcabil fiind si ca aceasta abundenta de imagini nu ingreuneaza lectura. Ce-i drept, cateodata stilul devine un pic prea didactic si isi pierde savoarea descriptiva, insa astfel de pasaje nu tulbura decat foarte putin realizarea stilistica a intregului.

Epopeea lui Timur Lenk este spectaculoasa, mai ales daca tinem cont ca acest mare conducator de osti a inceput ca un bandit oarecare. Oare o simpla conjunctura favorabila l-a propulsat catre culmile puterii, sau sunt oameni plamaditi dintr-un aluat aparte, meniti a zgudui aceasta lume si de a-si grava numele pe acel monument numit istorie?

Recurenta imagine a piramidelor de tigve, infioratoare in sine, mi-a generat o constatare imbucuratoare: chiar daca m-am nascut intr-o tara saraca, intr-o regiune saraca, intr-un oras sarac, tot mai bine decat sa ma fi nascut intr-un opulent oras din Asia Mica in perioada cand Timur Lenk aparea la portile sale.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o istorie spusa un pic altfel.

Sezon de Oscar 2017 – Cui dam statuetele?

Din punct de vedere al cronobiologiei, sunt privilegiati cei de tip „bufnita”, pentru ca pot sta in noaptea aceasta sa vada decernarea premiilor Oscar in direct. Pentru „ciocarliile” care infrunta o noua saptamana de lucru exista stirile de a doua zi, precum si previziuni si pareri precum cele de mai jos:

Cel mai bun actor intr-un rol principal – Cassey Affleck e preferatul meu si al premiilor de pana acum, desi aud ca Denzel Washington ar fi in revenire in preferintele votantilor.

Cea mai buna actrita intr-un rol principal – Din nou, favorita mea, Emma Stone, e si rasfatata ceremoniilor care preced Oscarurile, asa ca sunt slabe sanse sa o vedem pe Meryl Streep bestelindu-l din nou pe Donald Trump pe scena.

Cel mai bun actor intr-un rol secundar – In sufletul meu se da o mare batalie, si cred ca multi dintre cei care au participat la scrutin au avut simtaminte similare; Jeff Bridges este fenomenal de comic, Mahershala Ali innobileaza scenele cu retinerea-i profunda, iar eu, unul, il adaug in cursa si pe Michael Shannon in Nocturnal Animals, film pe care l-am vazut de curand si asupra caruia voi reveni.

Cea mai buna actrita intr-un rol secundar – Gratie unei manevre la limita eticii, Viola Davis e detasat in fruntea aceastei competitii, insa, daca nu ar fi fost incadrata la aceasta categorie, favorita as fi vazut-o pe Nicole Kidman.

Cel mai bun regizor – Ca sa iti iasa un musical, e nevoie sa pui dragoste in ce faci, iar asta razbate din fiecare cadru compus de Damien Chazelle, motiv pentru care Oscarul merge catre el, din partea mea, dar si a Academiei, sper; daca ar fi avut un dram de noroc si ar fi picat intr-alt an, pentru statueta s-ar fi intrecut Kenneth Lonergan sau David Villeneuve.

Cel mai bun scenariu original – O inclestare crancena, in care, culmea, La La Land, e de-abia pe locul al treilea, primele doua locuri fiind disputate de Hell or High Water si Manchester by the Sea.

Cel mai bun scenariu adaptat – Lupta mea interioara se da intre Arrival si Fences, iar balanta inclina spre al doilea.

Cea mai buna imagine – La La Land e in frunte, dar simt ca Arrival vrea sa atace pozitia de lider.

Cel mai bun montaj – E greu sa-i contesti dominatia lui La La Land din acest punct de vedere, dar invalmaseala bataliei din Hacksaw Ridge merita macar o mentiune.

Cel mai bun film de animatie – O alta dilema careia i-am gasit rezolvarea in categoria de mai jos: Zootopia isi adjudeca acest Oscar, iar Kubo and the Two Strings pe urmatorul.

Cele mai bune efecte vizuale – Vezi mai sus; nu, nu mi s-au parut mai bune cele din The Jungle Book, iar Rogue One: A Star Wars Story avea un blazon de aparat, asa ca realizarea sa e ceva firesc, nu o performanta.

Cea mai buna coloana sonora – Ar fi culmea sa nu castige La La Land, nu credeti?

Cel mai bun film – Nu cred ca ajunge la recordul de 11 Oscaruri, dar La La Land il ia sigur pe cel mare.

Arrival

Hell or High Water

La La Land

Fences

Hacksaw Ridge

Moonlight

Manchester by the Sea

Hidden Figures

Lion

 

 

 

 

 

Anjin-san cel real

Daca e vreun coleg de liceu care citeste aceste randuri, isi aduce aminte cu siguranta de patima pe care o manifestam cand venea vorba despre cultura Japoniei medievale si despre romanul lui James Clavell, Shogun.

Intensitatea trairii adolescentine s-a diminuat, dar pasiunea pentru civilizatia nipona palpaie de-a pururi in sufletul meu si s-a aprins cand am dat prima data cu ochii de cartea de stiinte umaniste intitulata William Samuraiul.

John Blackthorne a.k.a. Anjin-san, protagonistul din Shogun, s-a bazat pe un personaj real, William Adams, care a ajuns la mare cinste la curtea lui Togugawa Ieyasu, cel care a unificat Japonia sfasiata de razboaie. Autorul Giles Milton ii urmareste englezului evolutia de la un corabier cvasi-necunoscut la nobil de seama in Tara Soarelui Rasare, insa nu se multumeste doar cu o poveste dintr-o singura perspectiva.

Istoric ambitios, isi propune sa acopere fresca mai larga a primelor contacte dintre europeni si japonezi, incepand cu negustorii si misionarii portughezi habotnici si ajungand la olandezii si britanicii pragmatici si neciopliti. Ciocnirea civilizatiilor, asa cum apare in aceasta carte, smulge reactii ambivalente: pe de o parte, navigatorii de pe batranul continent sunt cu multe clase de rafinament sub bastinasii niponi, insa violenta acestora din urma are darul sa infioare si sa aduca aminte ca, totusi, democratia, filantropia si drepturile omului s-au nascut pe cele doua maluri ale Atlanticului, nu in stepele Asiei sau in tinuturile din largul Pacificului.

Impresionant este volumul de corespondenta si memorii pe care autorul le-a parcurs pentru a-si redacta istorisirea cu informatii de prima mana. Cu aceasta ocazie, mi-am dat seama ca astfel de materiale documentare sunt o metoda foarte buna de a-l antrena pe omul zilelor noastre sa discearna stirile autentice de cele false, un subiect fierbinte in epistemologia moderna.

La ce ma refer, mai precis? Citesti memoriile personajului istoric Cutare si incerci sa identifici unde se situa ideologic, comparand viziunea acestuia cu evolutia reala si tabloul mai larg al evenimentelor.

Istoria este cea mai frumoasa poveste, spune Adrian Cioroianu.

Si cea mai utila, as adauga eu.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o madlena de orez.

 

Sezon de Oscar 2017 – Lion

Daca tot s-au intors la lista lunga de nominalizari, asa cum se facea prin anii ’40 ai secolului trecut, cei de la Academia Americana de Film ar putea sa reinvie si Oscarul onorific pentru interpretari remarcabile ale unor copii.

In 1935 i-l decernau lui Shirley Temple, in 1949 lui Ivan Jandl pentru The Search, iar in anul de gratie 2017 il merita negresit Sunny Pawar in rolul protagonistului celui mititel din Lion, cel care se rataceste de familie si infrunta pericole de tot felul pana ajunge sa fie adoptat de niste australieni cu inima mare. Cu asa naturalete isi poarta dragalasenia, inteligenta si candoarea, incat te incarca emotional in bucata de film care ii urmareste avatarurile si care, prin zugravirea aproape poetica a mizeriei din spatele stralucirii Indiei contemporane, te trimite inevitabil cu gandul la Slumdog Millionaire.

Din acest capital afectiv se hraneste interesul pe care reuseste sa-l mentina Lion in a doua jumatate, cand, in ciuda unor interpretari meritorii ale lui Dev Patel si Nicole Kidman, se impotmoleste narativ, aluneca din drama in melodrama si se solutioneaza nesatisfacator in stil deux ex machina.

Prestatia lui Dev Patel este laudabila mai ales prin faptul ca ilustreaza o trecere de la adolescentul naiv din capodopera lui Danny Boyle la actorul in toata firea din prezent, facand uitat accidentul numit The Last Airbender.

Dincolo de lirismul dezolant al primei parti a filmului, meritul suprem al regizorului Garth Davis este ca o pune in valoare pe Nicole Kidman in cel mai simplu si eficient mod cu putinta: o imagine in prim-plan si un monolog curajos ideatic, care demonstreaza ce inseamna o actrita mare.

Finalul din Lion recupereaza conexiunea emotionala pe care o stabilise initial cu privitorul si pe care mijlocul peliculei o terfelise prin ambiguitate. Atat deznodamantul fictiv, cat si imaginile reale sunt veritabile storcatoare de lacrimi de la cei sensibili, avand potential sa umezeasca ochii si la ciufuti.

Mama e numai una.

Lion contrazice axioma asta intr-un mod induiosator.

P.S. Nu stiu daca s-o concretiza ideea cu Oscarul juvenil, dar poza de mai jos e o compensatie frumoasa:

Arrival

Hell or High Water

La La Land

Fences

Hacksaw Ridge

Moonlight

Manchester by the Sea

Hidden Figures