Pretendenți la Oscar în 2020 – Little Women

Little Women m-a făcut în două feluri să mă simt că am îmbătrânit, fără ca asta să mă deranjeze, dimpotrivă.

Pe primul vi-l dezvălui acum, pe celălalt la final.

Mi-aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri cum eram la cinema cu A. și L., ca să vedem Harry Potter and the Sorcerer’s Stone și rămâneam fermecați de farmecul volubil al Emmei Watson, mititică și înfiptă vrăjitoare născută din Încuiați.

Acum am regăsit-o în distribuția filmului Gretei Gerwig drept fiica cea mare a familiei March!

Rolul ei este, ce-i drept, mai puțin spectaculos decât al colegelor de ecran, dar e integrat armonios unei distribuții atât de frumoase și inspirate, încât, cu riscul de a-mi răci gura de pomană, fac iar apel către Academia Americană de Film să introducă și un Oscar actoricesc colectiv.

Candidate la distincții avem din punct de vedere individual. Saoirse Ronan demonstrează încă o dată ca este unul dintre vârfurile generației ei, iar faptul că a înhățat iar o nominalizare pentru cea mai bună actriță este absolut natural. Este prima inter pares a cvartetului de surori și, chiar dacă niciuna nu rămâne fără tușe psihologice complexe, povestea îi aparține, așa cum reiese din motto-ul filmului și din abordarea scenaristică a Gretei Gerwig.

Principala rivală, atât în narațiune, cât și ca atenție pe care o atrage, este fiica mai zurlie, dar irezistibilă prin vivacitate, jucată cu naturalețe șăgalnică de Florence Pugh, nominalizată la rol secundar, însă fără șanse, pentru că acolo se confruntă cu mama ei din film, Laura Dern, mare favorită pentru Marriage Story.

Mă uitam la toate aceste tinere înzestrate, precum și la egal de talentatul Timothée Chalamet, care pare a fi în stare să joace orice, dar și la veteranii care compun acest bildungsroman al Americii post-Război Civil – Meryl Streep, Laura Dern, Bob Odenkirk sau Chris Cooper – și sunt uimit și încântat de capacitatea Hollywood-ului de a preda ștafeta de la o generație la alta, fără a o coborî din punct de vedere al valorii.

S-a făcut un pic de gură feministă pentru că nominalizații pentru regie au fost și anul acesta doar bărbați. Deși corectitudinea politică îmi displace profund, pentru că o văd ca pe inamica artei autentice, recunosc că, în lipsa lui Noah Baumbach la această categorie, aș fi preferat-o oricând pe Greta Gerwig în locul lui Todd Phillips pentru Joker.

Avem compensația că o regăsim nominalizată pentru scenariu adaptat, unde contribuția ei este mai mare decât pare simpla rearanjare a poveștii Louisei May Alcott.

Nu doar că, în calitate de regizoare, avem a-i mulțumi pentru prestația distribuției, pentru subtilele diferențe cromatice ale planurilor temporale și pentru pitorescul costumelor, însă felul cum transmite un mesaj ideologic contemporan, păstrând nealterat fondul materialului-sursă, este strălucit.

Little Women nu este un simplu titlu, este metafora condiției femeii în epoca respectivă: femeie e condamnată să se mărite sau să trăiască marginal pe cont propriu, femeia are de luptat pentru a beneficia de drepturi, femeia nu își găsește refugiul decât în artă.

În comparație cu tezismul grosolan din Joker, însă, Greta Gerwig ne spune aceste lucruri cu o subtilitate care transpare treptat, acesta fiind rostul acelui du-te vino temporal care, mărturisesc, inițial mi s-a părut o tehnică filmică simplistă.

V-am dezvăluit la început primul mod în care Little Women m-a făcut să mă simt bătrân. Acum a venit momentul să vi-l spun pe al doilea.

Știu că am îmbătrânit, pentru că am ajuns să mă bucur că, de la an la an, apar și astfel de filme care îți aduc aminte că lumea e încă bună.

Mai sunt actori buni, replici bune, costume bune, muzică bună.

Iar viața e bună, cu toate ale ei.

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell

Ford v Ferrari

Jojo Rabbit

1917

Klaus

Natura din afara și dinăuntrul omului

Rusu’ e om complicat.

O axiomă pe care mi-a enunțat-o domnul V. acum mulți ani și la care mă întorc periodic, de fiecare dată când sunt confruntat cu inestimabila ei valoare de adevăr.

Cel mai recent prilej a fost lectura romanului Cenușă și țărînă de Viktor Remizov.

Acțiunea are loc în taigaua siberiană, unde un incident izvorât dintr-un simplu impuls rebel deschide Cutia Pandorei, în care se păstra bine mersi armonia între practicile vânătorești și pescărești peste limita braconajului ale localnicilor și corupția binevoitoare a poliției.

Bulgărele de zăpadă evenimențial se rostogolește până la a provoca descinderea unei unități de trupe speciale trimise de la centru.

Scriitura lui Remizov este de calitate, indiferent că atinge natura veșnică sau pe cea umană, și e limpede că autorul în deplină cunoștință a tot ce spune, însă cartea nu este ușor de citit.

Nu pentru că n-ar fi antrenantă, ci pentru că e densă. A o parcurge înseamnă a călca pe un strat gros de zăpadă și a simți cum piciorul minții ți se afundă la fiecare pas. La final, te uiți în urmă, ostenit, dar fericit și revigorat, senzație pe care numai un frig curat de iarnă ți-o poate provoca.

Descrierile peisajelor hibernale ale nesfârșitei Siberii sunt fără cusur, însă ce m-a atras cel mai mult este modul cum Remizov, în grandioasa tradiție a profunzimii literare ruse, își construiește personajele.

La început sunt simple siluete, contururi nedefinite în ceața care învăluie pădurea boreală în primele ore ale dimineții. Pe măsură ce înaintezi cu lectura, figurile umane capătă adâncime, se umplu de viață, contradicții și trăiri pe care le înțelegem sau nu, așa cum noi înșine nu ne deslușim uneori.

Nimeni nu este lăsat deoparte. Polițiști sau vânători, localnici sau venetici, fiecare se dezvăluie prin gânduri sau intervenții auctoriale demiurgice. Unii îți sunt mai simpatici, alții nu, unii cresc în ochii tăi, alții scad, unii rămân verticali ca bradul siberian, alții se îndoaie ca trestia de baltă.

Însă îi cunoști pe toți și niciunul nu îți este indiferent.

Viața în aceste ținuturi este grea, așa că nu e de mirare că umorul e pasăre rară în Cenușă și țărînă. Totuși, se mai și râde în taiga, așa că o să vă mai prezint un amănunt omniprezent în roman într-un mod mai bășcălios, convins fiind că autorul n-ar avea nimic împotrivă:

Care este diferența dintre o nuntă și o înmormântare la ruși?

La înmormântare e măcar unul care nu bea votcă.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o epopee rusească în inima Siberiei.

Hai să m-ajutaţi cu programul pe februarie!

O primit o înştiinţare care mi-a dat peste cap tot programul din februarie. V-o redau cât mai fidel, ca să vă daţi seama de amploarea dilemei:

În luna februarie, patru spectacole, fiecare fericindu-ne cu câte o singură reprezentaţie, de la București și Cluj-Napoca, selectate în cadrul programului 11plus1 independent/ contemporan ajung la Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova.

Pe 4 februarie, de la ora 18.00, este programat Nihil Sine Deo, coregrafia Daniel Alexandru Dragomir, un spectacol de dans contemporan care vorbește despre evoluția umanității. Interpreţii Ana Mihai, Anastasia Preotu, Andreea Vălean, Daniel Dragomir, Liviu Pieleanu și George Pleșca explorează, în spectacol, cele trei idei ce par a fi ingrediente din plămădirea noastră: Sexualitatea, Dorința de Zbor și Cucerirea.

Pe 11 februarie, pe scena sălii Studio va fi prezentat tot un spectacol de dans contemporan, care încearcă să definească sensibilitatea. Echivalent, coregrafia George Pleșca, este un joc constant ce ne va purta în schimburi brute de energie, dialoguri intime și tablouri duale. Folosindu-se de ei înșiși ca repere emoționale, dansatorii din echipa spectacolului își prelucrează limbajul, creând un flux ce capătă atât sensibilitate, cât și putere.

Ultima picătură (dans contemporan), imaginat de Maria Luiza Dimulescu, ajunge de la București, la Naționalul craiovean pe 18 februarie. Spectacolul este despre oameni. Oameni care, în aparență, seamănă cu noi și se comportă ca oricare dintre noi. Dar dedesubt, sub chipul comun, se poate găsi o femeie înfrântă, singură, o femeie despre care nu știe nimeni nimic, o femeie izolată, părăsită de speranță sau vise. Femei puternice care au răbdat până la ultima picătură, și au devenit mai puternice și mai strălucitoare după fiecare experiență.

Pe 25 februarie vedem Baladele memoriei, un spectacol de teatru-arhivă, prezentat de Reactor de Creație și Experiment din Cluj-Napoca, pe care Oana Stoica îl descrie astfel în Scena9:

Un spectacol-arhivă de istorii personale, cu trei actanţi live: actorii Oana Hodade, Doru Taloş şi un personaj real, Ionela Pop (68 ani) care se expune publicului cu curaj și delicatețe. Cei trei îşi explorează biografiile în timp ce manipulează aparate vechi (casetofoane, magnetofoane, pick-up-uri) care redau vocile altor personaje ce îşi povestesc vieţile. Baladele memoriei intră în seria scurtă de spectacole care recuperează trecutul, în special pe cel postcomunist, din perspectiva unor categorii sociale abandonate de stat (precum muncitorii deveniţi şomeri după închiderea fabricilor), nevoite să găsească mijloace de supravieţuire într-o perioadă convulsivă politic şi economic. Este aici un univers al sacoşelor de rafie, al traficului cu produse de peste graniţă, al dozatoarelor de sucuri şi buticurilor, al muncii la negru, fără protecţie socială – o poveste valabilă pentru milioane de oameni, striviţi social în trecerea peste noapte de la comunism la democraţie şi capitalism sălbatic.

Acum spuneţi voi, rogu-vă, cum să fac să realizez activităţile necesare subzistenţei şi să mai şi ajung la toate aceste spectacole?

Că de ajuns, o să ajung negreşit.

Pretendenţi la Oscar în 2020 – Klaus

Klaus a supărat pe multă lume.

Nu doar Klaus din capul trebii noastre, ci și filmul cu același nume, care avut tupeul nemăsurat să sufle nominalizarea la Oscar lui Frozen II.

Spre deosebire de președintele României, care este unde este fără a avea merite speciale, această peliculă de animație, al cărei principal artizan este Sergio Pablos, are argumente solide în privința onorurilor pe care le-a primit.

O poveste care debutează precum o practică întâlnită și în rândul industriașilor români din perioada interbelică, aceea de a-și trimite progeniturile la munca de jos, ca să dobândească experiență și un dram de caracter, evoluează coerent și simpatic într-o geneză alternativă a lui Moș Crăciun și a obiceiului de a dărui cadouri celor care au fost cuminți.

Într-o creație despre spiritul Crăciunului, binele este condamnat să biruie, așa că suspans nu prea există, însă modul ingenios în care piesele puzzle-ului se succed și se aranjează are darul de a încânta copii și adulți, deopotrivă.

Iar în timp ce micuții exersează înduioșarea (ingredient indispensabil compasiunii ca trăsătură) și se delectează cu modul exagerat și inspirat în care sunt desenate personajele, cei mari pot gusta diverse subtilități: conflictul perpetuu ca mijloc pentru politicieni de a-și păstra puterea, pragmatismul ca sursă pentru altruism, necesitatea ca membrii comunității să se implice în propășirea ei, nu să dea bir cu fugiții, rolul educației pentru binele colectiv, integrarea minorităților sau greutatea turelor de noapte.

Cunosc mulți părinți care sunt în cumplita dilemă: să-mi încurajez sau nu odrasla să creadă în Moș Crăciun?

Eu, ca persoană de vârstă adultă, am învățat un lucru – bucuria de a dărui și fiorul de a deschide un cadou în dimineața zilei de 25 decembrie sunt stări sufletești pe care o să le țin în viață cât voi fi eu însumi în viață.

Nu contează cum și de ce a început un mit. Dacă are efecte benefice, să-i dăm înainte cu el.

Spre deosebire de Klaus prezidentul, care, grație unor circumstanțe mult prea favorabile, a câștigat detașat, filmul Klaus are nenorocul de a candida împotriva lui Toy Story 4.

Însă, în mai puțin de două ore, acest Klaus mi-a făcut mai multă plăcere și mi-a fost mai de folos decât celălalt în cinci ani și ceva de mandat.

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell

Ford v Ferrari

Jojo Rabbit

1917

Pretendenți la Oscar în 2020 – 1917

1917 al lui Sam Mendes nu a apărut din neant.

Filmografia despre cele două conflagrații mondiale e de viță veche, iar dacă vrem să găsim vreun strămoș direct, acesta nu poate fi decât Saving Private Ryan, cu care împărtășește ideea misiunii unui grup restrâns de soldați, plasați în mijlocului unui conflict amplu.

Un afin recent este Dunkirk, de care îl leagă tematica generală, dar și construcția narativă drept o goană contra cronometru.

Însă, de la jumătate încolo, 1917 vădește gene comune și cu The Revenant, mai ales prin ostentația regizorală și prin sadismul la care îl supune pe protagonist.

Mendes nu ezită să ne etaleze încă de la început faimoasa scenă continuă, atât de apăsat subliniată, încât rapid am dezvoltat ambiția de a identifica acele indispensabile momente de cusătură, de care nu s-a putut feri nici Alfred Hitchcock în Rope, și chiar cred că am dibuit câteva dintre ele.

Ca și confratele Alejandro Inarritu, cineastul englez se lasă furat de poezia propriei creații și elaborează fiecare moment din 1917 ca pe o lucrare de licență la facultatea de regie, pe care vrea să o absolvească magna cum laude. Răzbat și rădăcinile sale din teatru, mai ales în claritatea poziționării scenice și a conturării decorurilor, care uneori sunt acolo ca să concureze, nu ca să ajute actorii.

Iar macabrul primului carnagiu general al secolului trecut, pe care oricum literatura sau cinematografia nu l-au redat în deplinătatea grozăviei sale, devine aici pretext pentru niște lirisme vizuale și conceptuale menite a-l încânta pe estet, supăra pe istoric și debusola pe privitor, care tocmai se dedulcise la tensiune cu câteva minute înainte.

Această fluctuație ideatică rămâne, totuși, funcțională, grație personajului principal, asumat organic de tânărul George MacKay, al cărui angajament fizic nu e cu nimic mai prejos decât cel oscarizat al lui Leonardo DiCaprio. Protagonistul pătimește neverosimil de mult, însă duce istovitoarea gamă de reacții cu toată naturalețea pe care i-o permite povestea care alunecă deseori pe panta alegoriei.

În fața asalturilor mele analitice, 1917 iese precum soldatul pe care îl urmează pe toată durata sa: zdruncinat bine, dar încă în picioare.

Nu este un film pe care să îl facă oricine, oricând, iar locul său în cursa Oscarurilor de anul acesta este incontestabil.

Imaginea, regia și alte categorii tehnice sunt ca și câștigate (nu și scenariul original, nominalizare acordată cam ușor), însă vă spun verde în față:

N-aș vrea să-l văd triumfând și la premiul cel mare.

Prea ar fi victoria formei asupra fondului.

Dacă n-am pățit asta în anul cu The Revenant, sper să nu se întâmple nici acum.

Avem chiar mai mult de unde alege.

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell

Ford v Ferrari

Jojo Rabbit

Vedetele populare

Singura emisiune de tip concurs muzical pe care o urmăresc este Vedeta populară.

Dincolo de plăcerea chibițatului și a datului cu părerea, strădaniile concurenților îmi relevă câteodată comori folclorice de un sublim pe care mă bucur că am ajuns să îl pot recepta.

Sunt conștient, însă, că acele cântece sunt doar crâmpeie dintr-o lume care a fost și nu va mai fi, căci cursul istoriei, cu toată frumusețea sinusoidei sale, este nemilos.

Așa că orice prilej de a arunca o privire, chiar și fugară, într-un mod de viață dispărut este binevenit, iar volumul Străvezimea frumuseții întredeschide o astfel de poartă către trecut.

Îngrijit de Paul Gherasim și Marius Pandele, acest album de artă fotografică reunește imagini din satul românesc de odinioară, cu portul și spiritualitatea lui.

Imaginile cu figuri umane sunt cele care mi-au înțepenit de nenumărate ori mâna care se pregătea să dea pagina. Oameni aprigi sau apăsați de greutăți, însă nebiruiți de acestea, costume autentice, nu doar înzorzonate, și o atmosferă de veritabilă religiozitate, nu obscurantismul prezentului.

Vi se pare că am făcut o afirmație scandaloasă? Îmi vin în sprijin acele vorbe ale țăranilor, culese de sociologul și etnograful Ernest Bernea. Iată câteva dintre ele:

Lumea noastră e așa cum e; întocmită e de nu o poți dezlega, nu te poți împotrivi. Așează-te de ascultă cum sunt lucrurile întocmite și ai să câștigi mai mult. Mintea ți-e slabă, da nu-i dată degeaba; pune-o în lucrare.

Eu cred că tot cuvântu are putere, că e rupt din sufletu nostru, e plin de puterea noastră, că avem un suflet. Cuvântu-i totuna cu cugetu, cu mintea și sufletul nostru.

Toate se țin după lege și unde e lege e frumusețe.

Prietenii de la Libris vă lasă posibilitatea să vedeți câteva dintre imagini pe pagina dedicată acestui volum.

Convins fiind că veți fi fermecați de ele, mă opresc aici cu descrierea și vă las cu o reflecție la care m-a îmbiat însuși titlul albumului.

Frumusețea e ca o pânză de borangic.

Dacă știi să o țeși și să o înfășori, ursitul n-are cum să-ți scape.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o ocheadă aruncată în veșnicie.

P.P.S. V-am pomenit la început de concursul Vedeta populară. Cât timp am redactat acest articol, am ascultat din nou câteva dintre giuvaierurile pe care le-am adunat de-a lungul timpului: Ana Stavri – Miorița, Yasmine Polacek – Strigă mândra la neica sau Lenuța Purja împreună cu mama și fiul.

Suntem pe mâini bune

Anotimpurile” pentru vioară și orchestră ale lui lui Antonio Vivaldi.

Niște compoziții muzicale atât de cunoscute și ascultate, încât se regăsesc te miri unde, un prilej de care îmi face plăcere să îmi amintesc fiind unul dintre numerele pe gheață ale patinatorului Stephane Lambiel, cel mai mare piruetist al acestui sport minunat.

Pentru că, om fiind, nimic din ce este omenește nu îmi este străin, Anotimpurile îmi sunt adânc implantate în creier, așa că de îndată ce am auzit primele vibrații de corzi de pe scena Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, reflexul pavlovian s-a activat cu promptitudine.

Inedit și negrăit de fascinant a fost însă să văd cum se confecționează muzical acest creații. Nu îmi mai fusese dat să fiu martor nemijlocit al tranziției de la acele frenetice alunecări colective ale arcușurilor la suavele dialoguri dintre vioara solistului și cea a concert maestrului, violoncelul cel dintâi sau clavecinul, prezență discretă, dar indispensabilă în poțiunea sonoră imaginată de Vivaldi.

Pentru că Openul Australian este în plină de desfășurare, voi asemui această radiografie cu a-i vedea pe Roger Federer sau Rafael Nadal dezgoliți de epidermă și de a constata cu uimire cum funcționează angrenajul muscular al acestor titani.

Ca protagonist al acestei evoluții climatico-muzicale, violonistul Dan Predoi s-a achitat cu succes de un rol dublu, la fel de dificil precum al Lupitei Nyong’o din Us, atât de agent provocateur, cât și pacificateur al semilunii de instrumentiști care îl înconjurau.

Și nu îmi pot reprima o glumă amară:

La ce schimbări climatice este supusă planeta noastră, peste o sută de ani, când nu vor mai fi anotimpuri așa cum le știm, cele ale lui Vivaldi, care vor continua să încânte și pe oamenii cyborgizați ai secolului viitor, vor avea nevoie de note explicative referitor la semnificațiile fiecărui sezon.

Cea de-a doua parte a spectacolului s-a îndreptat către Franz Liszt și a oferit delicii de o altă natură.

Concertul nr. 1 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, G. 124 l-a adus pe scenă pe Ștefan Pretuleac, un pianist atât de tânăr, încât nu știam ce să apreciez mai întâi: talentul sau cutezanța de a se afla în fața unei săli pline alături de o orchestră de un asemenea calibru?

Poziția-mi în sală a favorizat o imagine cu valoare de simbol. Pianul din mijlocul scenei îl ascundea vederii pe dirijorul Alexandru Iosub, cu excepția mâinii stângi. Puțin mai jos, în diagonală, se ofereau privirii mele mâinile lui Ștefan Pretuleac glisând pe claviatură sau apăsând clapele cu ardoare dezlănţuită.

Pentru că seara metafizică începuse pentru mine cu un fragment din recitatul de poezie al maestrului Emil Boroghină (care, la 80 de ani, sfidează tot ce știu neuroștiințele despre hipocamp) ținând în mână o carte, și s-a încheiat cu Poemul simfonic „Preludiile”, S. 97 al aceluiași Franz Liszt, pot afirma cu acea tărie pe care ți-o dă expunerea la arta mare:

La noi, cultura e pe mâini bune, la alte domenii mai avem de lucru.

Pretendenți la Oscar în 2020 – Jojo Rabbit

Că Taika Waititi are o înclinație către un umor mai deșucheat și cu tentă de macabru știam de la mult prea puțin lăudatul pe cât ar merita What We Do in the Shadows.

Urme ale personalității sale artistice se mai găsesc și prin Thor: Ragnarok, dar temperate de așteptările adulatorilor acestui univers imaginar.

În Jojo Rabbit îl găsim iar în formă maximă, fapt vizibil chiar din aplombul cu care îl joacă pe Hitler, prieten imaginar al unui puști înscris în tineretul nazist, care descoperă că mama lui adăpostește o tânără evreică în podul casei.

Waititi e și regizor, și scenarist, iar multipla ipostază conferă filmului o coerență stilistică, absolut necesara pentru ca absurdul situațiilor să funcționeze.

Dacă mizanscena urmează cărări bătătorite, scenariul este de o inteligență care se relevă cu adevărat după ce ți se mai estompează ilaritatea sau tristețea sau duioșia pe care le smulge pe moment.

Satira la adresa naziștilor, ororilor și îndoctrinării regimului loc se poate curăța de specificul ideologic și extrapola la o subtilă radiografie a psihicului infantil, care adoptă mituri și le urmează orbește până încep să se bată nas în nas cu realitatea palpabilă.

Iar optimismul care reiese, cum că bunătatea inerentă bate spălarea pe creier, nu pare neverosimil.

Dar să nu devenim excesiv de patetici, pentru că Jojo Rabbit nu se ia prea în serios și, deci, n-are sens s-o facem noi.

Plăcerea principală pe care o oferă este în terfelirea multor grozăvii într-un mod periculos de ireverențios.

Aici se poate produce fractura: unii se vor simți jigniți, alții captivați.

Îi înțeleg pe cei dintâi și mă bucur că sunt precum cei din urmă.

Câteodată, singura armă pe care o avem în fața prostiei, răutății, agresivității (și lista poate continua) este umorul.

Sucit, negru, sadic, iconoclast, cum o fi, umor să fie.

Jojo Rabbit n-ar avea nicio câtime din efectul său hazliu-sinistru, dacă n-ar fi populat de interpretări una și una.

Ca Hitler, Taika Waititi s-a distrat de minune și am auzit că a regizat destule scene chiar îmbrăcat așa. Sam Rockwell nu mai avea nevoie să demonstreze cât de tare e ca actor de compoziție comică, dar o face din nou.

După ce, ani de zile, a fost doar un sex-simbol, Scarlett Johansson și-a făcut anul acesta intrarea în lumea bună a actoriei în stil mare, obținând insigna de membru într-un club foarte select: aceia care primesc nominalizări și la rol secundar, și la rol principal în același an.

După superba naturalețe din Marriage Story, actrița desfășoară aici un mozaic de reacții, unele superb îngroșate, altele minunat sub-interpretate, construind un argument viu al ideii că, și în dictaturile cele mai acerbe, există oameni care își păstrează bunătatea sau uzul rațiunii. Partitura ei ar fi, însă, caricaturală, dacă n-ar exista un mic element contrar, acela că, în ciuda calităților ei umane, această mamă nu-și cunoaște pe deplin fiul.

Un rol care ar fi putut fi doar interesant, dar căruia Scarlett Johansson îi înzecește valoarea.

Dar să dăm Führerului ce e al Führerului (Taika Waititi o să aprecieze poanta asta, deși unii dintre voi poate n-o s-o facă) și să recunoaștem că starul veritabil al filmului este micuțul Roman Griffin Davis. Trăirile sale, în special după ce demarează interacțiunile cu Elsa (Thomasin McKenzie), nu sunt cu nimic mai prejos în materie de diversitate decât arsenalul pe care îl etalează însuși Joaquin Phoenix în JoJoker (altă glumă la care mă bazez, dacă nu pe voi, măcar pe Taika Waititi).

Deoarece tematica filmului, înfățișarea fizică, dar mai ales frumusețea prestației artistice sunt similare, personajul principal din Jojo Rabbit m-a trimis cu gândul la Ivan Jandl din The Search.

Diferența notabilă și îmbucurătoare este că, după vreo opt decenii, putem să facem mai mult mișto de ideologiile totalitare și să exclamăm, precum simpaticul Jojo:

Fuck off, Hitler!

A se înlocui Hitler, după preferinţe, cu Donald Trump, Ali Khamenei, Vladimir Putin, Jair Bolsonaro, Xi Jinping etc.

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell

Ford v Ferrari

Beethoven la puterea a treia

Cifra „trei” are o simbolistică amplă în multe culturi ale lumii, iar pentru mine a dobândit mai nou şi valenţe beethoveniene.

Ritualul de trecere a fost concertul de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova care şi-a propus să marcheze faptul că anul acesta se împlinesc 250 de ani de la naşterea lui Ludwig Van Beethoven, una dintre cele mai grandioase aranjări ale materiei umane din toate timpurile.

Programul spectacolului, condus de dirijorul Dumitru Cârciumaru, a fost compus din Concertul nr. 3 în Do minor pentru pian și orchestră, op. 37 şi Simfonia nr. 3 în Mi bemol major, op. 55, zisă şi „Eroica”.

Remarcaţi, vă rog, cifra magică „trei”.

Deşi diferite pe ici, pe colo, aceste două compoziţii mi-au prilejuit aprofundarea impresiilor care mi s-au format despre stilul acestui colos al muzicii.

Bethoveen nu te lasă să te relaxezi. Nici în momentele cele mai duioase, precum acelea când solista Diana Voroneţcaia mângaia clapele pianului, nu te simţi îndemnat să visezi, ci să guşti vremelnicul răgaz, aşa cum uităm din ce în ce mai des în viaţa şi truda zilnice.

Beethoven te agită, dar, paradoxal, nu te nelinişteşte, precum o face un Haciaturian, bunăoară.

Beethoven te ţine în priză, precum un general genial, care îşi struneşte trupele care ard de dorul bătăliei, exact până la momentul propice.

Atunci dă comanda, iar rezultatele sunt eroice, aşa cum o spune şi supranumele celebrei simfonii.

Ludwig Van Beethoven n-a fost mare la stat, dar la sfat a atins înălţimi astrale prin muzica pe care ne-a oferit-o.

Au trecut 250 de ani de la naşterea sa.

Nu ştiu dacă ne vom revedea la 500, dar muzica sa tot aici va fi.

Pretendenţi la Oscar în 2020 – Ford v Ferrari

Din punct de vedere ideologic, faptul că Ford v Ferrari este pe lista filmelor nominalizate la Oscarul suprem, iar Bombshell nu, este triumful masculinitatii dominante și al spiritului donaldtrumpian „America Great Foreva”, precum şi al temelor facile faţă de cele grave.

Din punct de vedere strict cinematografic însă, este victoria unui meşteşug pe care Hollywood-ul l-a perfecţionat de-a lungul timpului, acela de a lua o poveste reală şi a o reda suficient de exact, încât omagiul să fie recognoscibil, dar şi suficient de antrenant, iar divertismentul să depăşească fruntariile genului.

Prin anii ’60 ai secolului trecut, cei de la compania Ford îşi pun în gând să îi bată pe alde Ferrari la faimoasa cursă de la Le Mans, iar pentru asta angajează profesionişti vajnici, dar şi căpoşi.

Clişeele unui astfel de film se regăsesc din abundenţă în Ford v Ferrari, atât de pregnante uneori, încât pe cei care nu ştiu să mai şi lase prinţipurile morale deoparte ar putea să-i supere. Vă dau un exemplu de astfel de scenă: Christian Bale meştereşte ceva sub maşină, iar nevasta vine cu fustiţa scurtă şi cu mers legănat să îi aducă de mâncare într-un coşuleţ. Momentul romantic este inevitabil.

Şi dihotomia dintre specialiştii într-ale automobilismului, oameni integri, neîmblânziţi, şi corporatiştii agasanţi sau fanfaroni cam tot din puţul convenţiilor vine, dar, după ce am avut de-a face cu această din urmă categorie umană de-a lungul vieţii, mărturisesc că îngroşarea caricaturală nu-i chiar departe de adevăr.

Ca să nu mai zic că rivalii italieni sunt creionaţi în cel mai apăsat stil arhetipal.

A nu se înţelege că Ford v Ferrari este un film prost. Nu, este chiar remarcabil că, în ciuda unui şablon pe care îl recunoşti în tot şi toate, de la momente tandre sau psihologice la caracterizări şi dozarea suspansului, nu are timpi morţi şi te distrează, chiar dacă nu nutreşti nici cea mai vagă pasiune pentru viteză şi adrenalină.

Scenariul, alert, previzibil ca întreg, dar savuros luat moment cu moment, le dă actorilor replici de ronţăit şi atitudini de etalat. Campion este, bineînţeles, Christian Bale, cu accentul deşănţat şi aerul coleric, excelent secondat de Matt Damon, tot cu accent deşănţat şi cu grimase preocupate. Dintre enervanţii care le pun beţe în roate, ies în evidenţă Josh Lucas drept alunecosul şi ranchiunosul director-combinator şi Tracy Letts, patronul orgolios, pe care l-am întâlnit pretutindeni, inclusiv în oraşul natal, unde diverşi potentaţi finanţează activităţi extracurriculare, doar pentru că rivalii din afaceri au procedat la fel.

Ford v Ferrari nu se bagă pentru nominalizaţii la interpretare sau la cei pentru scriere şi concurează cu şanse reale, chiar măricele, doar la montaj.

Pentru o peliculă care are de-a face cu testosteronul şi vitezometrul dat peste cap, decupajul de fracţiuni de secundă este indispensabil, iar aici merge pe sistem de mulţi cai putere.

Tare mi-e că vitezomanii, de care drumurile noastre nu duc lipsă, o să simtă un impuls suplimentar de la Ford v Ferrari.

Băieţi, lăsaţi-o mai moale, că şofatul nu-i ca-n filme!

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell