Beethoven la puterea a treia

Cifra „trei” are o simbolistică amplă în multe culturi ale lumii, iar pentru mine a dobândit mai nou şi valenţe beethoveniene.

Ritualul de trecere a fost concertul de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova care şi-a propus să marcheze faptul că anul acesta se împlinesc 250 de ani de la naşterea lui Ludwig Van Beethoven, una dintre cele mai grandioase aranjări ale materiei umane din toate timpurile.

Programul spectacolului, condus de dirijorul Dumitru Cârciumaru, a fost compus din Concertul nr. 3 în Do minor pentru pian și orchestră, op. 37 şi Simfonia nr. 3 în Mi bemol major, op. 55, zisă şi „Eroica”.

Remarcaţi, vă rog, cifra magică „trei”.

Deşi diferite pe ici, pe colo, aceste două compoziţii mi-au prilejuit aprofundarea impresiilor care mi s-au format despre stilul acestui colos al muzicii.

Bethoveen nu te lasă să te relaxezi. Nici în momentele cele mai duioase, precum acelea când solista Diana Voroneţcaia mângaia clapele pianului, nu te simţi îndemnat să visezi, ci să guşti vremelnicul răgaz, aşa cum uităm din ce în ce mai des în viaţa şi truda zilnice.

Beethoven te agită, dar, paradoxal, nu te nelinişteşte, precum o face un Haciaturian, bunăoară.

Beethoven te ţine în priză, precum un general genial, care îşi struneşte trupele care ard de dorul bătăliei, exact până la momentul propice.

Atunci dă comanda, iar rezultatele sunt eroice, aşa cum o spune şi supranumele celebrei simfonii.

Ludwig Van Beethoven n-a fost mare la stat, dar la sfat a atins înălţimi astrale prin muzica pe care ne-a oferit-o.

Au trecut 250 de ani de la naşterea sa.

Nu ştiu dacă ne vom revedea la 500, dar muzica sa tot aici va fi.

Pretendenţi la Oscar în 2020 – Ford v Ferrari

Din punct de vedere ideologic, faptul că Ford v Ferrari este pe lista filmelor nominalizate la Oscarul suprem, iar Bombshell nu, este triumful masculinitatii dominante și al spiritului donaldtrumpian „America Great Foreva”, precum şi al temelor facile faţă de cele grave.

Din punct de vedere strict cinematografic însă, este victoria unui meşteşug pe care Hollywood-ul l-a perfecţionat de-a lungul timpului, acela de a lua o poveste reală şi a o reda suficient de exact, încât omagiul să fie recognoscibil, dar şi suficient de antrenant, iar divertismentul să depăşească fruntariile genului.

Prin anii ’60 ai secolului trecut, cei de la compania Ford îşi pun în gând să îi bată pe alde Ferrari la faimoasa cursă de la Le Mans, iar pentru asta angajează profesionişti vajnici, dar şi căpoşi.

Clişeele unui astfel de film se regăsesc din abundenţă în Ford v Ferrari, atât de pregnante uneori, încât pe cei care nu ştiu să mai şi lase prinţipurile morale deoparte ar putea să-i supere. Vă dau un exemplu de astfel de scenă: Christian Bale meştereşte ceva sub maşină, iar nevasta vine cu fustiţa scurtă şi cu mers legănat să îi aducă de mâncare într-un coşuleţ. Momentul romantic este inevitabil.

Şi dihotomia dintre specialiştii într-ale automobilismului, oameni integri, neîmblânziţi, şi corporatiştii agasanţi sau fanfaroni cam tot din puţul convenţiilor vine, dar, după ce am avut de-a face cu această din urmă categorie umană de-a lungul vieţii, mărturisesc că îngroşarea caricaturală nu-i chiar departe de adevăr.

Ca să nu mai zic că rivalii italieni sunt creionaţi în cel mai apăsat stil arhetipal.

A nu se înţelege că Ford v Ferrari este un film prost. Nu, este chiar remarcabil că, în ciuda unui şablon pe care îl recunoşti în tot şi toate, de la momente tandre sau psihologice la caracterizări şi dozarea suspansului, nu are timpi morţi şi te distrează, chiar dacă nu nutreşti nici cea mai vagă pasiune pentru viteză şi adrenalină.

Scenariul, alert, previzibil ca întreg, dar savuros luat moment cu moment, le dă actorilor replici de ronţăit şi atitudini de etalat. Campion este, bineînţeles, Christian Bale, cu accentul deşănţat şi aerul coleric, excelent secondat de Matt Damon, tot cu accent deşănţat şi cu grimase preocupate. Dintre enervanţii care le pun beţe în roate, ies în evidenţă Josh Lucas drept alunecosul şi ranchiunosul director-combinator şi Tracy Letts, patronul orgolios, pe care l-am întâlnit pretutindeni, inclusiv în oraşul natal, unde diverşi potentaţi finanţează activităţi extracurriculare, doar pentru că rivalii din afaceri au procedat la fel.

Ford v Ferrari nu se bagă pentru nominalizaţii la interpretare sau la cei pentru scriere şi concurează cu şanse reale, chiar măricele, doar la montaj.

Pentru o peliculă care are de-a face cu testosteronul şi vitezometrul dat peste cap, decupajul de fracţiuni de secundă este indispensabil, iar aici merge pe sistem de mulţi cai putere.

Tare mi-e că vitezomanii, de care drumurile noastre nu duc lipsă, o să simtă un impuls suplimentar de la Ford v Ferrari.

Băieţi, lăsaţi-o mai moale, că şofatul nu-i ca-n filme!

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell

Pretendenţi la Oscar în 2020 – Bombshell

După anunţarea nominalizărilor la Oscaruri pentru 2020, purcedem la cronică oficială a acestei ediţii cu Bombshell, un film care n-a încăput în lista pentru statueta supremă, fapt puţin nedrept, având în vedere subiectul.

Titlul este mai mult decât sugestiv: mai multe bombe sexy (nu săriţi cu acuze gen „objectificarea muierii”, vorbim de Charlize Theron, Nicole Kidman sau Margot Robbie, da?) care lucrează la Fox News declanşează bomba acuzându-l de hărţuire pe şefoiul Roger Ailes (excelentul John Lithgow), care arată de parcă ar fi mâncat el însuşi o bombă.

Construcţia narativă elaborată de regizorul Jay Roach şi scenaristul Charles Randolph e juma’ The Big Short, adică un mozaic rocambolesc şi alambicat, cu spargeri de al patrulea zid, despre culisele sordide ale unei instituţii binecunoscute, juma’ The Insider, adică o aplecare către drama celor care au de ales între succes şi moralitate.

Bombshell nu se ridică la înălţimea niciunuia dintre remarcabilii predecesori, dar îşi face treaba în măcar a schiţa păienjenşul de concesii, tăceri, precum şi revoltele surde care compun respectivul post de televiziune, dar şi alte medii, fără doar şi poate.

Dacă filmul este printre jucătorii de la Oscarurile de anul acesta, este mulţumită interpretărilor.

Charlize Theron demonstrează încă o dată că are o relaţie aparte cu machiajul care o transformă, lăsându-i expresivitatea intactă. Dacă la început pare înţepenită în postura de ştiristă băţoasă, mecanismul psihologic pe care îl pune în mişcare revoluţia feminină de la Fox News o atinge şi îi prilejuieşte aceeaşi sfâşiere înălţătoare pe care acum ceva ani o admiram la Russell Crowe ca denunţător al industriei tutunului.

Şi că veni vorba de Russell Crowe, salut faptul că şi-a regăsit suflul actoricesc cu The Loudest Voice, unde îl joacă pe acelaşi Roger Ailes şi pentru care tocmai a luat un Glob de Aur, însă nu mă sfiesc să spun că nu mai am nevoie să vizionez serialul cu pricina, pentru că John Lithgow mi-a oferit tot ce era cazul să ştiu.

Impunător, grotesc şi concupiscent, nu numai că seamănă cu Jabba the Hutt, aşa cum el însuşi se vaită, dar mai prezintă şi abilităţile persuasive ale unui Don Corleone.

Cu atât mai meritorie pare cruciada declanşată de Nicole Kidman, căreia nu i s-a acordat suficient de multă atenţie în sezonul premiilor. Rolul ei nu este cu nimic mai prejos faţă de al colegelor de ecran.

Între acestea, Margot Robbie demonstrează că nu este doar o bunoacă. Spre deosebire de Charlize Theron, personajul ei, de o candoare vecină cu naivitatea, ca să nu zic prostia, nu este forjat de duritatea lumii mass-media, ci este un lut moale, numai bun de exploatat, cu urmări pe care actriţa le redă cu un ambivalent, deci veridic, ansamblu de trăiri.

De apreciat este că Bombshell nu este un manifest feminist îngust. Nu toţi reprezentanţii sexului tare sunt nişte porci şi nu toate reprezentantele sexului frumos pun etica şi principiile mai presus de carierism.

De fapt, probabil că lecţia cea mai importantă este că nicio dictatură nu înfloreşte fără colaboraţionişti.

Doamnelor şi domnişoarelor, vine un moment când trebuie să alegeţi.

Încercaţi să o faceţi gândindu-vă şi la cele care vin după voi.

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Rachete bune pentru psihic

Americanii dau cu rachete în iranieni.

Iranienii dau cu rachete în americani.

Iranienii dau cu rachete în avioane în care sunt și de-ai lor.

Cu toată rotunjimea cifrelor, 2020 este un an cu niște laturi atât de tăioase, încât a privi în viitor înseamnă a te expune frisoanelor.

Aici intervine imensul beneficiu al unui concert precum cel de Anul Nou al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova.

Să abată mintea de la tot ce e previziune negativă și să o stabilizeze.

Și ce altceva decât stabilitate sau continuitate poate transmite figura venerabilă, de o autoritate bonomă, a dirijorului Ilarion Ionescu-Galați?

Simpla sa prezență mi-a readus aminte că existe lucruri care dăinuie dincolo de toți Trumpii, ayatollahii și anticipatele de pe fața pământului.

Salut din nou decizia organizatorilor concertului de a-și permite libertăți față de cel prestigios de la Viena și de a construi un program care atinge și alte coordonate, nu doar pe cele ale valsurilor și polcilor.

Așa am avut neprețuita ocazie de a asculta bucăți din două musical-uri care concurează (dispută de-a pururi indecisă) pentru titlul de cel mai frumos din toate timpurile: My Fair Lady și The Sound of Music.

La detensionarea psihicului meu zdruncinat de atâtea știri proaste a contribuit și prezența voluptuoasă a sopranei Ana-Maria Donose, care m-a uimit și prin ușurința prin care, interpretând arii din Boema de Puccini sau Valurile Dunării de George Grigoriu, ridica notele până la înălțimi amețitoare. O armă supersonică menită a încânta, nu a distruge.

Iar când a venit momentul vivacei Hori Staccato a lui Grigoraș Dinicu sau a irezistibilei coloane sonore a Marelui Blond de Vladimir Cosma (pe care ne încăpățânăm să îl considerăm de-al nostru, deși a cunoscut consacrarea peste hotare), mi-am descoperit limitele perceptive.

Așa de repede lovea solista Nicoleta Tudorache corzile țambalului, încât nu puteam urmări traiectoria ciocănelelor, chiar dacă stăteam destul de aproape de scenă și mă concentram de îmi vibrau vasele de sânge cerebrale.

A nu se înțelege că acest Concert de Anul Nou a recreat evenimentul mai titrat de la Viena doar cu numele.

Nu au lipsit impunătorul Vals imperial al lui Johann Strauss-fiul, adorabila Polcă a fierarului al lui Josef Strauss și, bineînțeles, Marșul Radetzky al lui Johann Strauss-tatăl, veritabil moment pavlovian pentru orice meloman, indiferent de vârstă sau experiență.

Tot arsenalul pe care vi l-am desfășurat mai sus m-a blindat împotriva provocărilor pe care viitorul mi le va arunca înainte.

Douăzeci-Douăzeci, dă tot ce-ai mai rău!

Nu mi-e teamă!

Cei doi popi

Un duel/duet actoricesc care este foarte drag inimii mele este acela dintre Charlton Heston drept Michelangelo şi Rex Harrisson drept Papa Iulius al II-lea în The Agony and the Ecstasy a lui Carol Reed, poate şi pentru că are loc în cel mai înălţătoare manifestare a prezenţei umane pe Pământ: Capela Sixtină.

Nu e o întâmplare, cred, că un alt mare tandem interpretativ, acela dintre Anthony Hopkins şi Jonathan Pryce din The Two Popes, atinge zenitul în acelaşi loc.

Magia pe care o degajă arta care îi înconjoară pe cei doi actori a ridicat pe culmi de umanitate universală o versiune romanţată şi edulcorată a transferului de har şi atribuţii manageriale dinspre strictul şi autoritarul Papă Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger) înspre tolerantul şi mundanul Francisc I (Jorge Bergoglio).

Nu că aş fi anti-clerical din fire, dar refuz să cred că acel „inspirat din evenimente reale” nu a fost cosmetizat în stil Green Book, rezultând încă o mostră a inegalabilei capacităţi a Hollywood-ului de a scoate mesaj frumos şi optimism chiar şi din piatra pe care s-a clădit Biserica Sfântului Petru.

Regizorul Fernando Meirelles este un excelent meseriaş, iar atenţia renascentistă acordată detaliilor fizice şi procedurale de la Vatican este una dintre sursele încântării pe care o smulge The Two Popes.

Celelalte îi vizează pe cei doi protagonişti, a căror sublimă compatibilitate mă face să propun celor de la Academie premiul pentru duet, ca variantă la Oscarului pentru întreaga distribuţie, pe care l-am mai tot ridicat la fileu distinşilor membri ai acestei instituţii. Dacă la MTV Movie Awards se poate şi dacă Papa Francisc I a început să predice unele lucruri pe care alde Papa Borgia sau Clement al V-lea nici nu le-ar fi visat, de ce nu s-ar putea şi aici?

Lui Jonathan Pryce îi revine partitura mai complexă, de spirit progresist şi deschis, dar muncit de ambiguitatea morală din trecut (pe care Meirelles îl redă cu aceeaşi forţă tragică din The Constant Gardner), însă parcă lui Anthony Hopkins rolul i-a fost modelat pe însăși persoana sa.

Venerabil ca vârstă şi aureolat de un prestigiu imens, aidoma personajului real pe care îl interpretează, acest actor de legendă ne oferă un testament artistic similar cu ale omologilor din The Irishman.

Ca şi în cazul cuplului din Marriage Story, mi-ar părea rău să văd că nominalizarea la Oscar îl prinde pe unul dintre cei doi protagonişti din The Two Popes, iar pe celălalt îl ocoleşte. Sper ca măcar scenariul semnat de Anthony McCarten să se regăsească pe lista celor adaptate, chiar şi pentru singurul motiv că, în ciuda unor locuri comune pe care se încăpăţânează să le bifeze, ne face un cadou nepreţuit – imaginea a doi papi, unul argentinian, altul neamţ, chibiţând la finala Campionatului Mondial de Fotbal din 2014.

Da, un film bun, un meci tare sau Capela Sixtină sunt câteva moduri de a-i ajuta pe oameni să uite de tot ce îi desparte.

Femeile

Exact acum şase ani îmi declaram înamorarea de scriitoarea Margaret Atwood.

Catalizatorul pentru un ataşament afectiv care n-a slăbit nicio clipă de atunci a fost tulburătorul roman The Handmaid’s Tale, despre a cărui poveste probabil ştiţi, deoarece a beneficiat de curând de o ecranizare pe care aceia care devorează seriale au numit-o de succes.

Nu m-a interesat transpunerea audio-vizuală, pentru că realizarea literară este vecină cu desăvârşirea, iar faptul că autoarea a avut îndrăzneala de a scrie o continuare nu a putut să-mi rămână străin, fireşte.

The Testaments vizitează din nou statul teocratic distopic Gilead, însă, de data aceasta nu ni se adresează o vocea feminină singulară, de un liric tragism şi sublimă nostalgie, ci trei, constituind tot atâtea fire narative care converg la un moment dat.

Dispersarea nu mai prilejuiește aceeaşi cutremurătoare elegie, însă generează mai mult dinamism, aşa cum femeile acestui secol sunt mai decise să nu mai lase dominaţia masculilor de tip Porc Barbă Albastră să se manifeste şi bine fac.

The Testaments se zbate inevitabil între constrângerile impuse de istorisirea anterioară şi încearcă să o continue într-un mod care să satisfacă şi ideologia curentă. De aici rezultă două personaje convenţionale şi câteva viraje ale naraţiunii care sunt prea puţin plauzibile.

Doar Aunt Lydia se întrupează şi ne poartă prin roman cu autoritatea conferită de o viaţă plină, pe care o reconstituim ca un puzzle prin voia celei care îi dă glas.

Nu lipsesc, însă, toate celelalte calităţi prin care Margaret Atwood m-a sedus fără scăpare: stilul bogat, dar alert şi care nu se pierde în superfluu, umorul caustic şi superba capacitate descriptivă.

Se spune că, pe măsură ce înaintează în vârstă, omul devine mai înţelept.

Dacă e pe-aşa, atunci să avem încredere în puterea binelui, căci, după minunata deznădejde din The Handmaid’s Tale, ştie Margaret Atwood ce ştie, astfel încât să îmbine The Testaments cu parfumul optimismului.

Oscar vs. Oscar

Ca niciodată, nu numai că, mulţumită unei documentări continue, ştiu care vor fi principalii competitori de la Oscarurile de anul acesta, însă, chiar înainte de a se fi anunţat nominalizările, îmi cunosc şi campionul.

Acesta se intitulează Marriage Story, este regizat de Noah Baumbach, care semnează şi scenariul, şi prezintă povestea sepărării şi divorţului unui cuplu, ale cărui jumătăţi sunt angrenaţi în lumea artelor şi au un copil, care devine, în dulcele spirit Kramer vs. Kramer, miza unui conflict acerb.

Intenţionat am subliniat vocaţiile celor doi, pentru că sunt un element prea puţin explorat în recenziile, altminteri unamim favorabile, despre această peliculă.

Cei doi protagonişti (Scarlett Johansson şi Adam Driver, minunaţi, dar voi reveni asupra acestui aspect) sunt actriţă, respectiv regizor de teatru, iar eu am petrecut destul timp în preajma unor astfel de artişti, încât să ştiu că este un microcosmos în care, pe lângă tradiţionala gamă de simțăminte omeneşti, există o dorinţa de a fi apreciat care depăşeşte chiar şi narcisismul pe care insidios îl promovează în rândul tuturor utilizarea reţelelor sociale. A nu se înţelege că o asemenea profesie e populată de oameni mai răi ca noi restul, ci doar că aceia care oferă un act artistic trăiesc cu predilecţie pentru a fi aplaudaţi şi complimentaţi.

Acest mic amănunt potenţează drama personajelor principale şi se contrapune iubirii dintre cei doi, în privinţa căreia scenariul strălucit al lui Noah Baumbach nu lasă nicio urmă de dubiu.

În plus, am simţit şi o interesantă antiteză, mă încumet să spun deliberată, între New York, elevat, agitat, populat de oameni dedicaţi, şi Los Angeles, fastuos, relaxat şi populat de oameni adepţi ai savoir vivre. Adică un duel între Broadway şi Hollywood, pe care Baumbach are inteligenţa să nu îl soluţioneze.

Şi dacă aţi simţit o vagă şi plăcută similaritate între Marriage Story şi La La Land, să stiţi că nu sunteţi singurii.

Din lucrurile care îi despart, dar şi apropie pe cei doi se naşte un spectacol, căci asta este, chiar dacă unul subtil, în care trăirile sunt potenţate, scenele antologice curg una după alta, iar tu, privitorul, te simţi când bine, când rău, şi mai şi înveţi ceva.

Despre cei doi intepreţi am aceleaşi elogii pe care le-aţi întâlnit pretutindeni. Mi s-a părut că prima jumătate a filmului îi aparţine cumva lui Scarlett Johansson, care desfăşoară un zbucium sinusoidal cu o naturaleţe care m-a surprins, cu toate avertismentele anterioare vizionării.

Pendulul emoţional se deplasează apoi către Adam Driver, care m-a copleşit pur şi simplu. De acord, că e capabil de mai mult decât catastrofalul Kylo Ren ştiam din BlacKkKlansman, dar nu îmi imaginam că poate parcurge o asemenea varietate de reacţii cu o intensitate impecabil controlată sub acel aer un pic placid care îl caracterizează.

Momentul de transfer, dar şi de vârf pentru cei doi este acea confruntarea magnifică pe care Noah Baumbach are straşnica inspiraţie să o plaseze într-o cameră goală. Acolo, între pereţii albi suntem martorii unor titanice descătuşări actoriceşti, cumulând un episod care merită un loc de cinste în analele cinematografiei.

Cei doi au nominalizările asigurate, însă mi s-ar părea o cumplită nedreptate ca unul dintre ei să câştige, iar celălalt, nu. Mai bine să se ducă Oscarurile la Joaquin Phoenix şi Renée Zellweger, decât să văd acest cuplu despărţit şi în viaţa reală de talazurile competiţiei, aşa cum s-a întâmplat cu Emma Stone şi Ryan Gosling.

Prestaţia restului distribuţiei mă îndeamnă să reiau apelul către Academia Americană de Film, cel pe care l-am enunţat când vorbeam despre Parasite, referitor la introducerea unui premiu colectiv. Şi aici se vădeşte faptul că un film mare este un ansamblu care este mai mult decât suma prestaţiilor individuale.

Despre Laura Dern se spune că e în pole position în cursa pentru cea mai bună actriţă în rol secundar şi, într-adevăr, e greu de ignorat voluptatea onctuoasă cu care îşi îmbracă fiecare minut de prezenţă pe ecran.

A fost o plăcere să-l revăd pe Ray Liotta, încărunţit cât să-mi trezească o fărâmă din nostalgia de la The Irishman, însă vibraţia cea mai amplă, depăşind angajamentul şi aşa puternic generat de acest film, s-a înregistrat în acea bucată care îi aparţine lui Alan Alda.

Jovialul, vivacele, şturlubaticul interpret din M.A.S.H. îşi arată vârsta, însă nu doar prin inevitabilele semne fizice, dar şi prin înţelepciunea atitudinii. Faţă de lumea birocratizată şi eficientizată din jur, e o oază de umanitate pe care am face bine să n-o uităm.

Previziuni pentru nominalizările la Oscar?

Filmul e acolo, fără doar şi poate, cei doi protagonişti şi actriţa în rol recundar, aşijderea, scenariul original al lui Noah Baumbach e deja preferatul multora, nu doar al meu, chiar peste cele din Once Upon a Time …in Hollywood sau Parasite. În privinţa lui Noah Baumbach-regizorul am ceva emoţii, pentru că Greta Gerwig pare a fi dat lovitura cu Little Women, iar corectitudinea politică e o manie periculoasă în rândul membrilor Academiei.

Cu un pic de noroc, însă, Marriage Story va prilejui acea rară aliniere a astrelor, de care istoria Oscarurilor a mai avut parte doar la It Happened One Night, One Flew Over the Cuckoo’s Nest şi The Silence of the Lambs.

Mare problemă, mare

Dacă aș fi Cațavencu, aș rezuma cam așa ce am învățat din Oceanul vieții de Callum Roberts:

Stimabililor, din punct de vedere al mărilor și oceanelor globului, stăm rău!

Nu pentru că aș fi demagog, ci pentru că temeinica pledoarie efectuată de autor este fără putință de tăgadă.

De fapt, nu este o pledoarie, ci un rechizitoriu, în care acuzat este omul cu apucăturile sale, iar victimă, maiestuoasa natură acvatică, mamă bună a pârâtului, așa că la capetele de acuzare mai adăugăm, pe lângă lăcomie și ignoranță, și ingratitudinea.

O lectură conjugată cu grandiosele documentare The Blue Planet și Blue Planet II al lui Sir David Attenborough este recomandată, fără doar și poate, însă Callum Roberts, la fel de iubitor la adresa Terrei, este și mai apăsat în a sublinia toate procesele nocive care loc în străfundurile, dar și la suprafața oceanelor.

Ca unul care a rămas încântat și umil la vederea unor recife de corali, am resimțit organic imaginea unei hecatombe generale a acestor neîntrecuți arhitecți ai mărilor.

Autorul nu este un simplu strigător de alarme. Înainte de toate, este om de știință, așa că își construiește fiecare capitol cu simțul de răspundere al unui profesor, dar prezintă daunele aduse deja sau preconizate cu caracterul sistematic al unui procuror.

Iar dosarul dovezilor este unul gros, judecând numai după bogăția notelor de subsol.

Soluții există, măcar la nivel teoretic, însă este nevoie de o contribuție enorm mai mare, nu doar a unor minților strălucite care știu și înțeleg.

E nevoie de noi toți.

E nevoie să ne mai gândim și un pic mai departe de amărâta noastră de speranță de viață.

E nevoie să le gândim la viața însăși.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un ansamblu de date, argumente și previziuni pe care o să le răspândesc pe unde pot.

Sejur prelungit la periferia iadului

Filmul mare n-are de ce sa facă tumbe ca animalele de companie sau să urle în haită ca hienele. El trebuie să fie o balenă, o balenă ce rătăceşte solitară în adâncul mărilor, respiră răsunător şi greoi, se împreunează rostogolitoare-ntre valuri şi naşte însângerată şi măreaţă, păstrându-şi îndeajuns de departe rechinii cei strânşi în grupuri. Filmul de mari dimensiuni nu-şi poate sacrifica necesara gravitate ca să fie pe placul acestei epoci a senzaţionalismului. Nu poate, de dragul unor privitori sau al altora, să-şi scurteze lungimea, să-şi diminueze densitatea şi să-şi micşoreze dificultatea. Eu atât de lung îl vreau, atât de dens îl vreau şi atât de dificil îl vreau – cine e dornic să-l vadă, să-l vadă, cine nu, nu. Şi de-ar fi să-mi rămână un singur cititor, eu tot aşa vreau sa îl fac.

Aveţi mai sus citatul lui Mo Yan despre romanul mare, pe care l-am modificat, pe ici, pe colo, astfel încât să pară că e al lui Béla Tarr despre monumentalul său Sátántangó.

O astfel de profesiune de credință trebuie să-l fi animat pe regizorul maghiar când a realizat cu dăruirea unui Orson Welles la debuturi un film de ŞAPTE ORE ŞI JUMĂTATE, fără să se sinchisească că nu va fi niciodată vreo maşină de încasări.

Nu ştiu dacă iadul arată precum cel dantesc sau acela din Capela Sixtină, însă periferia lui modernă este negreşit precum lumea mocirloasă pe care Béla Tarr o construieşte atentând la răbdarea noastră mai ceva ca un Poliţist, adjectiv ridicat la cub.

Personaje poetic declasate animă un cadru decrepit liric şi compun o vagă alegorie a exploatării omului animalic de către omul prădător.

Dar acţiunea nu prea contează, cu atât mai puţin destinaţia, care e vidul absolut.

Călătoria prin bolgii amestecate cu iscusinţa unui Christopher Nolan e totul, deoarece, pe parcursul ei regizorul ne oferă scenă memorabilă după scenă memorabilă, astfel încât mentalul suferă o transformare pe care o voi exprima prin parafraza unui alt autor de Nobel, de data asta S. Y. Agnon:

Prima oară omul vede şi pricepe. A doua oara vede şi se minunează. Mă amăgeam când îmi închipuiam că pricep, fiindcă, de fapt, nu pricepeam o iotă, nimic. A treia oară pricepe şi nu pricepe, a patra oară pricepe ce nu pricepuse si nu întelege ce inţelesese şi tot aşa de fiecare dată. Şi dacă se osteneşte mult şi o ia de la capăt de multe ori până când uita de câte ori a luat-o de la capăt, şi mai are şi ajutorul lui Marelui Anonim, atunci începe să priceapa. Şi ăsta e începutul înţelepciunii.

Da, după Sátántangó, orice drum desfundat, ploaie mocănească, obraz nebărbierit, muşama pocnită îmi va spune ceva mai mult.

Ca regizor, Béla Tarr e precum un maestru de arte marţiale: tehnici simple, dar atât de eficiente, încât e greu să-l prinzi descoperit. Camera se deplasează lateral sau frontal, se retrage pe aceeaşi linie sau îi dă ocol personajului. Prim-planul e la mare cinste. Sunetele extradiegetice te înnebunesc.

Însă lentoarea şi clar-obscurul şi aranjarea scenelor propun o picturalitate în care îi regăseşti pe Jan Vermeer şi geometria interioarelor, pe Caspar David Friederich şi misterul spatelui întors privitorului, pe Caravaggio şi jocul umbrelor sau pe Edward Hopper şi solitudinea omului în spaţiu.

E greu să găseşti un urât mai frumos în cinematografie.

Sátántangó are şapte ore şi jumătate, adică patru sute cincizeci de minute, adică douăzeci şi şapte de mii de secunde.

Niciuna nu este irosită.