Fiecare anotimp cu dramele sale

După ce ultimele cadre din Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom se încheie, îţi dai seama că titlul filmului (Primăvară, vară, toamnă, iarnă… şi din nou primăvară) nu este o descriere cumplit de prozaică a tramei sale narative, ci însuşi mesajul pe care pelicula coreeană îşi propune să îl transmită.

Un preot budist care săluieşte plin de seninătate într-o căsuţă-templu din mijlocul unui lac ia sub oblăduirea sa un bebeluş orfan, care creşte, iar de aici încep avatarurile şi traseul spre pocăinţă şi ciclicitatea pe care succesiunea anotimpurilor o indică atât de inspirat.

Aşa cum fiecare dintre componentele climatice ale anului oferă omului atât motive de bucurie, cât şi de disconfort, aşa şi fiecare dintre secvenţele filmului regizat şi scris de Ki-duk Kim (care mai şi joacă în anumite bucăţi, în pur stil sergiunicolaescian) încântă şi încrâncenează sau luminează şi nedumeresc.

Bănuiesc că o cunoaştere mai profundă a simbolisticii religiei budiste ar face multe dintre imagini şi momente mai inteligibile spectatorului care nu aparţine nativ acestei arii culturale, însă chiar şi acesta este îndemnat cu bunăvoinţă să înveţe şi să se delecteze, aşa cum se cuvine oricărui lăcaş de cult veritabil, indiferent de cosmologia şi filosofia pe care le propune.

În privinţa anotimpului favorit, mărturisesc că sunt vinovat de o indecizie care nu-mi displace, însă ştiu cu certitudine care a fost preferatul meu din Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom. Dar nu o să vi-l divulg, că să nu îmi îngreunez Karma.

Deoarece cadrul natural în care se desfăşoară această parabolă rămâne imuabil, doar nuanţele schimbându-i-se, iar filmul este suficient de lent, lăsându-te să le admiri pe îndelete, ne mai rămâne suficientă atenţie şi pentru componenta sa umană.

Dacă personajul pe care îl urmărim din pruncie până la senectute poate fi considerat drept protagonist, finalul peliculei ne întoarce inevitabil cu gîndul spre cel mai pitoresc şi impozant – sihastrul din debut, care pare a fi plămădit exclusiv din serenitate şi înţelepciune.

Oare ce păcate pe care le-a conştientizat îl vor fi îndemnat să pună distanţă între el şi lumea dezlănţuită?

Cât de sinuoasă şi dificilă i-a fost calea către iluminare?

E cineva suficient de puternic să eludeze Samsara?

Merită?

Cu al său Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom, Ki-duk Kim reuşeşte o performanţă nu tocmai uşoară: printr-o realizare care este până la urmă mercantilă, ne oferă o veritabilă trăire meditativă, brăzdată de câte un zâmbet khmer.

Din partea mea, şi-a mai câştigat un pas către Nirvana.

Why so serious?

După doar o duzină de minute, Joker cel din 2019 îşi relevă cele două mari trăsături.

Prima este o lipsă crasă de subtilitate. Două treimi din filmul regizat de Todd Phillips se străduiesc să ne servească o suită de factori agravanţi pentru o boală psihică, iar ultima înnoadă macabrul astfel acumulat de universul de unde îşi trage personajul în cauză originile.

Lipsă de subtilitate, dar nu şi de precizie. Aici merită menţionat că fiecare dintre scenele în care ni se înfăţişează fie o traumă la care este supus protagonistul, fie ni se relevă nişte sechele la fel de nasoale este construită atât de transparent şi pentru ochiu’ ăl chior, încât mi-a adus aminte de acele pelicule de prin anii ’90, când, sub funesta egidă a unui „Based on true events”, ni se prezenta un traseu psihiatric similar al câte unui individ care ajungea să vină cu puşcociul la serviciu şi să tragă în tot ce mişcă.

Deşi The Dark Knight e făcut cu zece ani în urmă, când te uiţi la rafinamentul scenariului, pare că Joker îl precede cu vreo două decade.

Tot în primele minute Joaquin Phoenix se instalează ca un monument gigantic al artei actorului.

Duelul interpretativ cu Joker-ul lui Heath Ledger nu prea îşi are locul, pentru că există o diferenţă fundamentală între cele două roluri: primul este unul secundar, cu tot schematismul aferent, punctat ici şi colo de minuscule, dar strălucite variaţii. Acolo, marele actor care ne-a părăsit prea curând îşi compune o prezenţă, pe când aici, Joaquin Phoenix are de dus un rol principal, adică o suită imensă de reacţii, pe care le redă cu acea deranjantă şi reţinută intensitate pe care i-am remarcat-o încă de când a fost Commodus.

La bogăţia de expresie se adaugă angajamentul fizic, curat ingredient de Oscar, pe care întreaga sa compoziţie îl cere şi, dacă ar fi după mine, ar putea foarte bine să-l primească. Să vedem dacă membrii Academiei au stomacul tare şi capacitatea să discearnă creaţia din spatele macabrului.

O altă comparaţie inevitabilă este de natură ideologică. Dacă Joker-ul lui Heath Ledger este însăşi întruchiparea haosului şi a răului care atentează la stabilitatea lumii betege, dar încă funcţionale, în care trăim, Joker-ul lui Joaquin Phoenix este produsul neajunsurilor ei, o reacţie purulentă la inechitatea şi iluzia goanei după succes.

The Dark Knight a propus un exerciţiu intelectual, Joker vine cu un mesaj social care se vrea alarmant, neîndoios justificat, dar lipsit de eficacitate, din cauza caracterului şablonard. Dacă vreţi astfel de abordări elocvent-stângiste, dar mai cu cap realizate, îndreptaţi-vă către Us al lui Jordan Peele.

Când eram un sala de cinema, chiar la cea mai sanguinară scenă din Joker, o persoană din faţa mea i-a adresa cuiva din apropiere aceste cuvinte nemuritoare:

Dă-mi, bă, şi mie nişte popcorn!

Aşa că, vă întreb pe voi, aceia pe care i-a tulburat filmul ăsta peste măsură:

Why so serious?

Puncte de plecare

Teorii ştiinţifice în 30 de secunde?

Pare o mostră de superficialitate tipică erei informaţiei parcurse prin derularea cu degetul pe un monitor, însă volumul coordonat de Paul Parsons evită cu foarte mult stil această dezonorantă etichetă.

Aşa cum îl arată şi titlul, cartea prezintă lapidar paradigme teoretice din domenii care merg înspre înaltul boltei înstelate, dar şi spre străfundurile organismului viu.

Această întindere axiologică este în sine un prilej de reflecţie: merită să alternăm explorările în ambele direcţii, pentru că astfel rămânem în acel echilibru atât de greu de găsit, dar atât de necesar, despre care vorbea Aristotel in Etica Nicomahică.

Fiecare dintre teoriile ştiinţifice prezentate beneficiază şi de o ilustraţie care m-a trimis cu gândul spre un Pop Art mai amuzant, fiecare având un tâlc care se dezvăluie şi mai pregnant, dacă lecturezi cu atenţie pagina alăturată, dar care are şi rolul invers, de a potenţa succintele învăţăminte din aceasta.

Încă un paseu spontan: arta şi umorul sunt la fel de indispensabile cunoaşterii, pe cât sunt unităţile de măsură şi instrumentele de o precizie infinitezimală.

Fiecare dintre mini-capitolele din Teorii ştiinţifice în 30 de secunde este precum scânteia adusă de Prometeu omenirii – merită şi are nevoie să fie întreţinută şi amplificată, pentru a modela structura realităţii.

O carte pe care o recomand părinţilor care au copii care dau de gustul cunoaşterii. Nu se ştie care pagină peste care alţii trec fără prea mult interes va stârni o vâlvătaie de Nobel.

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru că m-au ajutat să-mi sporesc cultura generală, dar şi să-mi dau seama căt de limitată este.

Poarta către o altă aventură

Cei suficient de în etate şi pasionaţi de jocuri pe calculator îşi aduc cu siguranţă aminte de o creaţie monumentală numită Baldur’s Gate.

O poveste grandioasă, plasată în universul lui Tolkien, al elfilor, orcilor şi al altor creaturi fantastice, în care vrăjile şi faptele de vitejie erau la tot pasul.

Concertul Symphonic Adiemus de Karl Jenkins, care a deschis stagiunea 2019-2020 a Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, a fost o astfel de poartă, pe care am fost ispitit să păşesc cu imaginaţia.

Compozitorul este contemporan şi britanic, iar aceasta s-a simţit atât în ecletismul instrumental, cât şi în aerul de magie care a învăluit fiecare dintre ariile spectacolului.

Am străbătut ţinuturi nemaivăzute, am înfruntat pericole ameţitoare, am fost martorul unor incantaţii transcedentale (versurile uneori improvizate sau cu un vag aer latinesc au contribuit masiv la această impresie) şi am mărşăluit cu armata orchestrală, căreia i se alătură şi cea corală (al cărei seneşal este Pavel Şopov) în bătălia titanică dinspre final.

Şi, pentru că basmele care provin din insulele britanice se desfăşoară adesea la umbra unor codri seculari, poate că nu este o întâmplare că din multitudinea de instrumente care m-au fermecat pe parcursul concertului, xilofonul, cu sunetul său aparte, s-a distins cel mai mult în urechile mele de Ascultător Level 2 spre 3 (pasionaţii de RPG-uri îmi vor înţelege modestia, pe ceilalţi îi îndemn să îşi întrebe copiii care joacă World of Warcraft).

Protagonist al acestei epopei a fost dirijorul Marius Hristescu, care, cu alura sa hollywoodiană, bagheta şi faldurile fracului, ne-a condus cu autoritatea unui Gandalf pe cărările aventurii numite Adiemus, care, după cum declara însuşi compozitorul Karl Jenkins, este forma de viitor a latinescului „adire”, adică „a se apropia”.

Muzica ne apropie de magie.

The Baldur’s Gate has opened once again!

Let us step forward and rejoice!

Singurătatea nu se măsoară în spaţiu sau timp

Aspiraţia omului către stele este veche de când lumea, aşa că filmul care o foloseşte ca titlu – Ad Astra – nu prea are cum să ne asfixieze cu originalitatea.

Remarcabil este că, de fapt, că pelicula lui James Gray nici nu-şi propune aşa ceva, ba chiar, în mod asumat, preia stilistica unui predecesor recent, reuşitul First Man al lui Damien Chazelle şi o amplifică, după cum consideră realizatorii că ar arăta viitorul începând de acolo.

Această pastişă făţisă (mi-a plăcut aliteraţia) este foarte vizibilă în peisajul selenar şi contrastele tematice cu echipamentele astronauţilor, dar şi în modul cum camera îl urmăreşte pe protagonist îndeaproape.

Ca tematică, aceeaşi senzaţie de déjà vu: un pic de Apocalypse Now, un dram de 2001: A Space Odyssey, pudră de momente ilogice din punct de vedere al fizicii de bun simţ (vezi The Martian) şi picături de orice naraţiune care tratează conflictele nerezolvate dintre parinţi şi copii.

Curăţat de toate influenţele şi laitmotivele, ce mai rămâne din Ad Astra?

Destule, cât să merite o vizionare, preferabil pe marele ecran.

Peisajele spaţiale şi ale planetelor pe unde bântuie Brad Pitt ca să se regăsească (ca să folosesc inspirata formulare a surorii mele) sunt impresionante şi lansează filmul pe orbita Oscarurilor tehnice de la anul.

Proiecţiile apucăturilor umane şi ale însingurării produse de tehnologie sunt tezist, dar precis punctate, cea mai insistent reluată şi asupra căreia merită să reflectăm fiind evaluarea psihologică de către un program de inteligenţă artificială.

O scenă anume de suspans şi oroare este vârful de emoţie pe care mi l-a smuls Ad Astra, altminteri caracterizat de o lentoare peste limitele kubrickianului, care degenerează în lălăială spre final.

Dar, mai presus de toate, filmul este dus de Brad Pitt cu gravitatea unui Atlas care poartă pe umeri bolta cerească. Nouă zecimi din film îl avem în faţa ochilor şi avem ocazia să îi urmărim reacţiile, de o mai mare varietate decât lasă o să se întrevadă asprimea cu o accente schizoide pe care o avansează iniţal personajul.

Nu e un rol care să câştige premii galonate (aşa cum se arată a fi cel din Once Upon a Time… in Hollywood), ci unul care demonstrează că, dacă e să spui o poveste, ai nevoie în primul rând de un actor pe care să te poţi baza, în jurul căruia să o construieşti.

In space, no one can hear you scream.

Tocmai de aceea nu e bine să fii singur acolo.

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

N-am abandonat deja tradiţionala lectură a cărţilor de non-ficţiune şi iată alte trei:

On Time – o carte care îşi propune sisifica sarcină de a discuta modul cum oamenii percep, măsoară şi pierd timpul, cea mai preţioasă resursă pe care o au. Dată fiind dificultatea demersului, consider că lui Catherine Blyth i-a ieşit suprinzător de bine, reuşind să îmbine reflecţii personale cu informaţii enciclopedice. Nu consider, astfel, că am pierdut timpul citindu-i lucrarea, iar pe voi vă îndemn ca, după ce terminaţi de parcurs acest articol, să lasaţi dispozitivul pe care l-aţi lecturat şi să vă umpleţi timpul cu ceva care îl suspendă: o îmbrăţişare, o carte bună, o plimbare în natură sau orice altceva îl păcăleşte pe Cronos.

Etnogeneză şi ţuică – o colecţie mozaicală de eseuri ale lui Vintilă Mihăilescu (multă sănătate să aveţi, stimate domn!), îmbinând etnografie, semiologie, sociologie şi multe ştiinţe conexe într-un creuzet în care autorul îşi manifestă inteligenţa şi umorul. Cele mai reuşite sunt primele două colecţii, cele care vizează trecutul, fapt natural, pentru că trecerea timpului despre care vorbea Catherine Blyth mai sus le-a dezvăluit urzelile absconse, pe când ultima, referitoare la prezentul pe care îl trăim cu toţii, este mai puţin o analiză exterioară, ci percepţia unui spirit viu şi agil asupra unor evenimente care virează te miri cum. Un volum din care oricine poate învăţa ceva.

The Idiot Brain – cărţi despre creier s-au scris şi se vor mai tot scrie, aşa că a lui Dean Burnett n-are cum să uimească prin originalitate. Însă marele său merit este că nu se aventurează niciodată mai departe de fruntariile fizice ale acestui organ miraculos, dar şi uşor de îndreptat pe căi greşite. Fiecare dintre procesele şi funcţiile prezentate în lucrare, de la simple mecanisme fiziologice la concepte abstracte precum personalitatea, sunt descrise în legătură cu zona corticală ai cărei neuroni au ceva de spus în acea privinţă. Concluzia pe care o extrag, din volumul lui Burnett, ca şi din altele, scade puţin din gloria creierului care boţ inefabil de ţesuturi şi îl pune mai în rând cu sistemul digestiv (magnific în felul său, după cum ne spunea Giulia Enders): aveţi grijă cu ce-l hrăniţi, că aia o să produceţi.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Să fim niponi pentru o capodoperă niponă

Pentru că Hotaru no Haka al lui Isao Takahata este o capodoperă pe care nu o putem preţui îndeajuns, m-am gândit la umilul mod de a-i aduce un omagiu prin intermediul unei alte comori pe care Japonia a oferit-o omenirii, un haiku, urmând regulile tradiţonale ale redactării acestuia:

Pentru mâncare,

Cel mai iubitor frate.

E un miracol!

Detectiv printre imagini

Până la destructurarea picturii şi revendicarea libertăţii totale din partea artiştilor, tablourile se supuneau unor restricţii tematice şi stilistice.

Însă tocmai aceste jug aparent le favoriza pictorilor tentative care mai de care mai diverse de a-l scutura, iar efortul de a identifica aceste subversiuni subtile oferă o plăcere deosebită, de care se lasă purtat Daniel Arasse în Nu vedeţi nimic.

Cinci* opere celebre (printre care minunata Venus din Urbino a lui Tizian sau incredibil de complexa Las Meninas de Velazquez), datând din perioada Renaşterii, de la cea timpurie până la amurgul vestit de manierism, sunt iscodite de autor cu autoritatea expertului, dar şi cu intensitatea pasionatului.

Fiecare îl intrigă printr-un element perturbator, iar acesta este pretextul pentru câte o analiză care pe mine, la rându-mi pasionat, dar lipsit de nivelul său de cunoştinţe, m-a încântat şi educat deopotrivă.

Iconografia şi structura fiecărei opere sunt prezentate atât de elocvent, încât pot păstra lecţiile pentru viitor, întru aplicarea la prima vedere.

Ca să evite limbajul arid şi ermetic al criticii de artă, Daniel Arasse a desfăşurat diverse abordări narative, de la dialog la stil epistolar. E limpede că nu e scriitor, iar colocvialitatea rezultată este uneori exagerată, însă cred că a fost o alegere necesară, pentru că alternativa ar fi fost să livreze direct şi în valuri toate dezvăluirile imagologice, iar asta nu m-ar fi ajutat să le asimilez prea bine.

După ce am parcurs şi ultima investigaţie artistică, am înţeles că titlul cărţii, aparent insultător, merită interpretat altfel.

Nu vedeţi nimic? Uitaţi-vă mai bine!

P.S. Mulţumesc celor de la librăria online Libris pentru şase episoade din True Detective: The World of Paintings.

*Deși cartea e descrisă ca fiind compusă din șase astfel de eseuri, unul este de fapt o incursiune în evoluția figurii Mariei Magdalena, nu neapărat în pictură. O lectură la fel de interesantă, care l-ar încânta pe un Dan Brown, de pildă.

Cinematograful multiubit

În 1995, când se împlineau 100 de ani de la invenţia cinematografului, adică a dispozitivului care înregistra imagini mişcătoare al Fraţilor Lumière, a avut loc un proiect colectiv de o frumuseţe care transcende simpla comemorare.

Peste patruzeci de cineaşti din întreaga lume au primit o provocare: să realize un filmuleţ chiar cu acest mecanism, respectând limita de maxim trei cadre şi un minut lungime, având şi posibilitatea de a utiliza sunet extradiegetic.

Iniţiva s-a intitulat Lumière et compagnie, iar aceşti realizatori au fost: Merzak Allouache, Gabriel Axel, Vicente Aranda, Theo Angelopoulos, Bigas Luna, John Boorman, Youssef Chahine, Alain Corneau, Costa-Gavras, Raymond Depardon, Fracis Girod, Peter Greenway, Lasse Hallström, Michael Haneke, Hugh Hudson, Gaston Kaboré, Abbas Kiarostami, Cedric Klapisch, Andrei Konchalovsky, Patrice Leconte, Spike Lee, Claude Lelouch, David Lynch, Islamil Merchant şi James Ivory, Claude Miller, Sarah Moon, Idrissa Ouedraogo, Arthur Penn, Lucian Pintilie, Jacques Rivette, Helma Sanders-Brahms, Jerry Schatzberg, Nadine Trintignant, Fernando Trueba, Liv Ullmann, Yoshishige Yoshida, Jaco Van Dormael, Regis Wargnier, Wim Wenders, Zhang Zimou.

Superba diversitate, nu-i aşa?

Însă această multitudine culturală păleşte în faţa multitudinii artistice rezultate.

Unii cineaşti au ales să urmeze stilul filmului mut.

Alţii l-au împănat cu subtilităţi ale prezentului.

Unii şi-au construit mini-metrajul ca un omagiul adus magiei filmului.

Alţii au spus poveşti.

Iar alţii le-au făcut pe amândouă.

Unii au ales coloană sonoră.

Alţii nu.

Unii au suprapus voci.

Alţii nu.

Unii au deplasat camera faţă de personaje.

Alţii au deplasat personajele faţă de cameră.

Unii au fost amuzanţi sau înduioşători.

Alţii au fost misterioşi sau neliniştitori.

Dincolo de excepţionale sinteze de artă şi tehnică cinematografică, fiecare dintre aceste mici bijuterii filmice este o declaraţie de dragoste faţă de acest angrenaj al producerii visării care este…

FILMUL.