Pentru programatori, fara numar

extindereaPrimul roman a lui Michelle Houllebecq pe care l-am citit, Particule elementare, face parte din categoria cartilor-diluviu. Nu este un diluviu de metafore ca Un veac de singuratate, nu e un diluviu de voci, precum Conversatie la Catedrala, e un diluviu de abjectii. Cateva sute de pagini deprimante, care te trec printr-o mare parte a suferintei umane, dar, la final, un paragraf in care autorul comprima atata intelepciune, cat nu o fac filosofi in tomuri intregi, te izbaveste si face din cartea francezului una cu adevarat memorabila.

Extinderea domeniului luptei e diferita. E mai mica si are un efect invers. Prima jumatate e De veghe in lanul de secara peste ani, cu protagonistul programator si cu o viata la fel de searbada. Filtrul interior al personajului are un gust amar, dar nu e lipsit de savoare si chiar de umor si orice cititor se simte indreptatit sa spere ca la un moment dat va fi mai bine.

De la un punct incolo, insa, Houellebecq nu ne mai iarta si ne afunda in niste trairi atat de depresive, incat parca te ard pe suflet. Cel mai insuportabil e ca speranta, creatura aia firava care ne-am ramas pe fundul cutiei Pandorei, aici e moarta si putrezita. E o anti-apoteoza, cea a infrangerii omului contemporan.

Nu recomand aceasta carte celor care au probleme reale cu depresiile. O recomand calduros celor care au probleme sufletesti inchipuite. Va stiti voi care cum sunteti.

Lasa un comentariu.