Poezia agresează căsnicia

O lecţie pe care am învăţat-o în timp, pe măsură ce m-am cufundat în arheologia acestui lumi minunate a celei de-a şaptea arte, este să cotrobăi prin toată filmografia unui cineast remarcabil, chiar şi în spatele unor creaţii care i-au asigurat locul în posteritate.

Aşa s-a întâmplat, bunăoară, cu Robert Wise, care ne-a oferit monumentele intitulate West Side Story şi The Sound of Music, dar şi mai puţin cunoscutul, dar palpitantul Run Silent Run Deep.

Este şi cazul lui Satyajit Ray, artistul indian cunoscut îndeobşte pentru Trilogia lui Apu, superbă, fără doar şi poate, dar care ne-a oferit şi un „Marriage Story” avant la lettre în Charulata.

Acest film poate fi rezumat cu o simplitate înşelătoare: în India ultimului sfert al secolului al XIX-lea, o soţie pasionată de poezie şi cam ignorată de soţul preocupat de ziarul pe care îl conduce se vede atrasă aproape fără voia ei de cumnatul tinerel, frumuşel şi autor el însuşi de stihuri.

Chiar şi spaţiul în care are loc povestea acestui triunghi conjugal pare limitat: câteva camere, nişte coridoare şi o gradină.

Însă Satyajit Ray exploatează această schemă narativă cu desăvârşirea lui miniaturist. Fiecare cadru te delectează cu ceva, cu expresivitate facială demnă de picturile de la National Portrait Gallery, cu unghiuri de filmare de o geometrie subtilă sau cu fastul decorurilor sau al costumelor.

Însă vizualul şi auditivul (ca şi în celelalte filme ale sale, cineastul ne dăruieşte o coloană sonoră chintesenţial indiană) nu sunt decât sprijin pentru complexitatea psihologică.

Idila care se înfiripă între cei doi supuşi ai muzelor lirice este redusă la trăiri restrânse, care răzbat din ton, mimica şi proxemică, însă este şi asaltată de rivalitatea dintre protagonista eponimă şi o cumnată căreia nu-i displace la rându-i graţia complimentelor tânărului poet.

Ce face soţul în tot acest timp? Scenele care îi revin sunt o nepreţuită ocazie de a reconstitui starea de spirit în India anilor 1880, una similară celei din Principatele Române în preajma Unirii din 1859. Se simte dorinţa de a scutura cătuşele unei condiţii inferioare, dar nu prin revoltă agresivă, ci prin emancipare şi educaţie, chiar dacă locuitorii indigeni ai Raj-ului (denumirea din epocă a Indiei britanice) recunosc că le datorează progresele de mentalitate chiar stăpânitorilor.

Și de-ar fi să golim Charulata de orice bogăţie documentară, tot rămâne spectacolul unor interpretări fără cusur.

Cei doi bărbaţi, Shailen Mukherjee în rolul soţului şi Soumitra Chatterjee în cel al tânărului poet, sunt arătoşi şi alternează starea volubilă cu gravitatea, însă Madhabi Mukherjee în rolul Charulatei este nestemata acestui film, aşa cum India era perla Coroanei Britanice.

Nu doar că este întruchiparea frumuseţii indiene, aşa cum e propusă de scrieri de la Vede la Kama Sutra, însă niciun moment care îi revine nu este irosit, nici chiar când pare a fi cuprinsă de pură contemplare.

Maliţiozitate, generozitate, curiozitate, afectare, înduioşare şi alte câte şi mai câte manifestările ale eternului mister feminin îi străbat chipul şi făptura.

Lentă, aşa cum se cuvine unei opere de artă orientale, Charulata este bine localizată în timp şi spaţiu, însă depăşeste orice astfel de fruntarii prin acea calitate cu care rezonează orice eră şi civilizaţie:

Frumuseţea absolută.

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.