Prea tanar pentru o carte

jocul-cu-margele-de-sticla_1_fullsizeM-a biruit o carte!

Ce n-au reusit Republica de Platon sau Bhagavad-Gita a reusit Jocul cu margele de sticla de Herman Hesse.

Aceasta aparent trista contra-performanta mi-a relevat, insa, si un aspect cat se poate de imbucurator: chiar daca am schimbat prefixul, mai am de trecut prin destule ierni, ca sa pot ajunge la coacerea mentala adecvata pentru acest roman.

N-am nimic sa-i reprosez lui Herman Hesse pentru epuizarea la care m-a condus lectura cartii sale. A impletit fara cusur un mozaic de influente culturale si cronologice pe care oricine altcineva le-ar fi facut terci. Hesse era, la momentul cand a scris/publicat Jocul cu margele de sticla, la o varsta inaintata, dupa o viata de intense cautari interioare, iar rezultatele de pe hartie nu sunt accesibile unei persoane care se afla la inceputul acestora. Asta se aplica, bineinteles, daca aceasta este scopul romanului, lucru de care nu sunt sigur, caci daca as fi fost, nu mi-as fi clamat cu atat entuziasm infrangerea.

Ce pot sa afirma cu deplin simt de raspundere este ca aceasta carte merita citita pentru foarte percutantele reflectii asupra societatii si naturii umane care se strecoara in povestea lui Magister Ludi Joseph Knecht. Capcana este ca aveti sanse mari sa le ratati daca doar survolati paginile cu privirea, iar daca lecturati intens o sa vi se incleieze mintea in proza impecabila, dar deloc facila a lui Hesse.

In legatura cu asta, un alt aspect pe care l-am receptat si pot sa-l redau in cuvinte este cameleonismul acestei scrieri: nu e biografie pura, nici SF, nici filosofie in stare pura, e cate putin din fiecare si tocmai de aceea este atat greu de apucat. Circula in perioda asta pe Internet o comparatie reusita intre a imbraca un copil si a baga o caracatita intr-un sac de rafie, bagi un brat si ies toate celelalte. Cam asa e si cu Jocul cu margele de sticla.

Am stat un pic si m-am gandit de ce acest joc cu margele de sticla, expresie a supremei dezvoltari personale (cum le spuneam unor cunoscuti, expresia asta e precum jolly-ul din rummy, poti s-o folosesti unde vrei, se gaseste cineva sa-ti dea puncte pentru ea), se raporteaza la matematica si la muzica. In special cea de-a doua componenta mi-a atras atentia si i-am gasit o logica.

Dintre arte, muzica singura pare a conduce la serenitatea vizata de roman. Literatura tulbura gandurile, pictura incita simturile. Muzica e un insotitor mai putin solicitant si, de aceea, a devenit indispensabila.

Sa fi avut Herman Hesse atata forta vizionara, incat sa-si imagineze vagoane de metrou pline de oameni care prefera sa se rupa de realitatea palpabila si sa isi puna castile?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris (care, apropo, asigura transport gratuit) pentru ca m-a facut sa ma simt tanar.

Lasa un comentariu.