Mi-aduc aminte ca am fost cu un prieten la Harry Potter 7 – Partea I, in conditiile nu avea habar de acest univers, de cine cu cine se imbarliga sau se lupta, cu atat mai putin ce e aia Expecto Patronum („Asteapta-l pe sefu’!”). S-a nimerit ca aceasta ecranizare din seria vrajitoreasca sa fie de departe cea mai incoerenta de pana atunci. Din toata acea experienta cinematografica n-am ramas decat cu imaginea amicului privind marele ecran cu o mina de interes confuz, stanjeneala si resemnare.
Banuiesc ca aceia care au fost la Ender’s Game fara sa fi citit cartea inainte au incercat o astfel de stare, pentru ca filmul nu e foarte amabil cu explicatiile. O batalie cu zburatoare la inceput, o voce narativa care enunta sumar ca niste copii sunt pregatiti sa devina soldati si gata, suntem aruncati in mijlocul naratiunii.
Romanul lui Orson Scott Card e adanc, fara sa aiba profunzimile unor alte capodopere ale SF-ului, asa ca o atare abordare cinematografica era sortita din start sa vaduveasca actiunea de motivatiile personajelor, dar ma gandesc ca realizatorii nu aveau vreo alta alternativa; de fapt, apreciez mai mult tentativa lor brutala de concizie decat diluarea din The Hobbit, care se va prezenta sub forma unei trilogii.
Beneficiind de privilegiul lecturii anterioare, am vizionat Ender’s Game ca si cum m-as fi aflat in fata unei versiuni ilustrate a cartii, comparand reprezentarile lor cu acelea mentale pe care le aveam deja si avand parte, per ansamblu, de o experienta agreabila, antrenanta uneori, desi filmul nu face rabat de la momente ridicole.
Irimia cu oistea-n gard zisa si tatuajul de pe fata lui Ben Kingsley.
Distributia se imparte in tineri si maturi, mai bine zis batrani. Cei tineri sunt rodati prin diverse alte productii si isi fac treaba decent. Facial vorbind, Asa Butterfield ca Ender Wiggin e expresiv cat trebuie in a reda un suflet muncit de contradictii, dar nu il prea ajuta silueta subtirica de copil in crestere, desi face eforturi laudabile sa adopte o tinuta cat mai martiala.
Despre cei mai in etate, impresiile sunt mai complexe. Viola Davis isi joaca rolul cu un angajament de 10% maxim, Harrison Ford este charismatic de la natura, chiar si la cei 70 de ani ai sai, dar nu are un rol care sa i-o solicite prea mult, iar pe Ben Kinsley il strica tatuajul de pe fata. Am dezaprobat aceasta gaselnita inca de cand s-a lansat reclama, iar explicatia voit emotionanta care mi s-a oferit nu a contribuit cu nimic in a-mi modifica parerea. Il mai avem si pe impunatorul Nonso Anonzie in rolul unui sergent care face pe durul (tentativa lovita din start de futilitate, deoarece il avem deja pe R. Lee Ermey in Full Metal Jacket), dar care afiseaza in cateva momente niste ochi umezi de caprioara ranita.
Daca e musai sa scriu si o concluzie, am una foarte simpla din punct de vedere intelectual: Ender’s Game e mai bun decat Elysium.
Am uitat sa va spun ca in Ender’s Game se si copiaza un pic: in scena de fata, din Minority Report.
