Rachete bune pentru psihic

Americanii dau cu rachete în iranieni.

Iranienii dau cu rachete în americani.

Iranienii dau cu rachete în avioane în care sunt și de-ai lor.

Cu toată rotunjimea cifrelor, 2020 este un an cu niște laturi atât de tăioase, încât a privi în viitor înseamnă a te expune frisoanelor.

Aici intervine imensul beneficiu al unui concert precum cel de Anul Nou al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova.

Să abată mintea de la tot ce e previziune negativă și să o stabilizeze.

Și ce altceva decât stabilitate sau continuitate poate transmite figura venerabilă, de o autoritate bonomă, a dirijorului Ilarion Ionescu-Galați?

Simpla sa prezență mi-a readus aminte că existe lucruri care dăinuie dincolo de toți Trumpii, ayatollahii și anticipatele de pe fața pământului.

Salut din nou decizia organizatorilor concertului de a-și permite libertăți față de cel prestigios de la Viena și de a construi un program care atinge și alte coordonate, nu doar pe cele ale valsurilor și polcilor.

Așa am avut neprețuita ocazie de a asculta bucăți din două musical-uri care concurează (dispută de-a pururi indecisă) pentru titlul de cel mai frumos din toate timpurile: My Fair Lady și The Sound of Music.

La detensionarea psihicului meu zdruncinat de atâtea știri proaste a contribuit și prezența voluptuoasă a sopranei Ana-Maria Donose, care m-a uimit și prin ușurința prin care, interpretând arii din Boema de Puccini sau Valurile Dunării de George Grigoriu, ridica notele până la înălțimi amețitoare. O armă supersonică menită a încânta, nu a distruge.

Iar când a venit momentul vivacei Hori Staccato a lui Grigoraș Dinicu sau a irezistibilei coloane sonore a Marelui Blond de Vladimir Cosma (pe care ne încăpățânăm să îl considerăm de-al nostru, deși a cunoscut consacrarea peste hotare), mi-am descoperit limitele perceptive.

Așa de repede lovea solista Nicoleta Tudorache corzile țambalului, încât nu puteam urmări traiectoria ciocănelelor, chiar dacă stăteam destul de aproape de scenă și mă concentram de îmi vibrau vasele de sânge cerebrale.

A nu se înțelege că acest Concert de Anul Nou a recreat evenimentul mai titrat de la Viena doar cu numele.

Nu au lipsit impunătorul Vals imperial al lui Johann Strauss-fiul, adorabila Polcă a fierarului al lui Josef Strauss și, bineînțeles, Marșul Radetzky al lui Johann Strauss-tatăl, veritabil moment pavlovian pentru orice meloman, indiferent de vârstă sau experiență.

Tot arsenalul pe care vi l-am desfășurat mai sus m-a blindat împotriva provocărilor pe care viitorul mi le va arunca înainte.

Douăzeci-Douăzeci, dă tot ce-ai mai rău!

Nu mi-e teamă!

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.