Ultimele două filme ale lui Quentin Tarantino, Django Unchained şi The Hateful Eight mi-au relevat un cineast care îmbătrâneşte şi îşi pierde direcţia, de parcă i-ar ţiui urechea artistică interioară.

Once Upon a Time in… Hollywood păstrează aceleaşi semne ale senectuţii care avansează, însă are şi răbufnirile geniului care ne-a oferit Pulp Fiction sau Inglorious Basterds.

Tarantino încearcă aici să îşi împace eterna nostalgie pentru cultura trecutului cu gustul pentru macabru şi violenţă paroxistică, dar parodică.

Impresia generală e că s-a întins mai mult decât i-a fost plapuma, iar ansamblul său de referinţe şi medii în care are loc acţiunea este şubred, însă, dacă ne referim doar la modul cum răsuceşte tropii western-ului, îi iese excepţional. Nu numai că pătrunde în spatele unui gen cinematografic care a avut o influenţă asupra mentalului colectiv asemănătoare cu a basmelor (titlul are mult tâlc, după cum veţi constata treptat), dar îşi mai şi compune propriul western.

Bucata în care Brad Pitt (a cărui interpretare este ea în sine o expresie a eroului acestui tip de filme) pătrunde în comunitatea aridă şi sinistră de hippioţi are toate ingredientele unui western: praf mult, tensiune, un protagonist care înfruntă un oraş ameninţător şi tăcere tulburată de rafale de vânt.

În aceste momente, ca regizor de sintaxă, Quentino îşi atinge vârful în Once Upon a Time in… Hollywood.

Cât despre ipostaza de regizor de actori, îmi face o deosebită plăcere să spun că este cea peste care nu se văd anii care au trecut.

Foarte simplu spus, Leonardo DiCaprio şi Brad Pitt sunt încântători.

Primul are un rol care îl poartă de o parte şi de alta a artei actorului, de la sevrajul alcoolului şi gloriei trecute la puseele de talent în faţa camerei de filmat, rezultatul fiind o creaţie de o complexitate formidabilă, ca să nu mai zic de savoare, demnă de Oscar mai dihai decât cea din The Revenant.

De cealaltă parte, Brad Pitt n-are o partitură care să impresioneze scenă cu scenă, ci ca un întreg. Până la ultima jumătate de oră, când lasă zăgazul expresivităţii să cadă într-un mod delirant de amuzant, rolul său este al arhetipului eroului de western. Taciturn, gonind peste munţi şi câmpii (nu pe cal, ci pe cai putere), puternic fizic, dar şi integru psihic, măsurat în vorbă şi faptă, Pitt reuşeste să ni-i trezească în amintire pe grei precum John Wayne sau Clint Eastwood. Bate vânt de Oscar şi în cazu-i.

Până la un moment dat, despre preafrumoasa Margot Robbie eram pregătit să spun că este un bibelou umblător, însă îi revine o scenă-cheie, menită a ne face să înţelegem că, dincolo de bănet, glorie şi huzur, un actor trăieşte şi pentru plăcerea, aprobarea şi dragostea spectatorilor.

Am deja câţiva ani de când urmăresc previziuni avizate, aşa că, bazându-mă pe acestea şi pe fleru-mi de cinefil, vă declar:

Am pornit-o spre Oscarurile din 2020!