Sejur prelungit la periferia iadului

Filmul mare n-are de ce sa facă tumbe ca animalele de companie sau să urle în haită ca hienele. El trebuie să fie o balenă, o balenă ce rătăceşte solitară în adâncul mărilor, respiră răsunător şi greoi, se împreunează rostogolitoare-ntre valuri şi naşte însângerată şi măreaţă, păstrându-şi îndeajuns de departe rechinii cei strânşi în grupuri. Filmul de mari dimensiuni nu-şi poate sacrifica necesara gravitate ca să fie pe placul acestei epoci a senzaţionalismului. Nu poate, de dragul unor privitori sau al altora, să-şi scurteze lungimea, să-şi diminueze densitatea şi să-şi micşoreze dificultatea. Eu atât de lung îl vreau, atât de dens îl vreau şi atât de dificil îl vreau – cine e dornic să-l vadă, să-l vadă, cine nu, nu. Şi de-ar fi să-mi rămână un singur cititor, eu tot aşa vreau sa îl fac.

Aveţi mai sus citatul lui Mo Yan despre romanul mare, pe care l-am modificat, pe ici, pe colo, astfel încât să pară că e al lui Béla Tarr despre monumentalul său Sátántangó.

O astfel de profesiune de credință trebuie să-l fi animat pe regizorul maghiar când a realizat cu dăruirea unui Orson Welles la debuturi un film de ŞAPTE ORE ŞI JUMĂTATE, fără să se sinchisească că nu va fi niciodată vreo maşină de încasări.

Nu ştiu dacă iadul arată precum cel dantesc sau acela din Capela Sixtină, însă periferia lui modernă este negreşit precum lumea mocirloasă pe care Béla Tarr o construieşte atentând la răbdarea noastră mai ceva ca un Poliţist, adjectiv ridicat la cub.

Personaje poetic declasate animă un cadru decrepit liric şi compun o vagă alegorie a exploatării omului animalic de către omul prădător.

Dar acţiunea nu prea contează, cu atât mai puţin destinaţia, care e vidul absolut.

Călătoria prin bolgii amestecate cu iscusinţa unui Christopher Nolan e totul, deoarece, pe parcursul ei regizorul ne oferă scenă memorabilă după scenă memorabilă, astfel încât mentalul suferă o transformare pe care o voi exprima prin parafraza unui alt autor de Nobel, de data asta S. Y. Agnon:

Prima oară omul vede şi pricepe. A doua oara vede şi se minunează. Mă amăgeam când îmi închipuiam că pricep, fiindcă, de fapt, nu pricepeam o iotă, nimic. A treia oară pricepe şi nu pricepe, a patra oară pricepe ce nu pricepuse si nu întelege ce inţelesese şi tot aşa de fiecare dată. Şi dacă se osteneşte mult şi o ia de la capăt de multe ori până când uita de câte ori a luat-o de la capăt, şi mai are şi ajutorul lui Marelui Anonim, atunci începe să priceapa. Şi ăsta e începutul înţelepciunii.

Da, după Sátántangó, orice drum desfundat, ploaie mocănească, obraz nebărbierit, muşama pocnită îmi va spune ceva mai mult.

Ca regizor, Béla Tarr e precum un maestru de arte marţiale: tehnici simple, dar atât de eficiente, încât e greu să-l prinzi descoperit. Camera se deplasează lateral sau frontal, se retrage pe aceeaşi linie sau îi dă ocol personajului. Prim-planul e la mare cinste. Sunetele extradiegetice te înnebunesc.

Însă lentoarea şi clar-obscurul şi aranjarea scenelor propun o picturalitate în care îi regăseşti pe Jan Vermeer şi geometria interioarelor, pe Caspar David Friederich şi misterul spatelui întors privitorului, pe Caravaggio şi jocul umbrelor sau pe Edward Hopper şi solitudinea omului în spaţiu.

E greu să găseşti un urât mai frumos în cinematografie.

Sátántangó are şapte ore şi jumătate, adică patru sute cincizeci de minute, adică douăzeci şi şapte de mii de secunde.

Niciuna nu este irosită.

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.