Senzatii impartasite

Sa mergi la un concert impreuna cu un prieten pe care nu l-ai mai vazut de multisor este o victorie a umanitatii impotriva tendintelor centrifuge moderne.

Daca mai este si un spectacol de frumusetea variata a celui care s-a desfasurat pe 22 februarie 2019 la Filarmonica „Oltenia” din Craiova, bucuria impartasirii este inzecita.

Concertul condus de dirijorul Alexandru Iosub a semanat cu o vizita la un spa metafizic. A debutat lejer si agreabil, cu o suita de Cantece populare rusesti de Anatoly Lyadov, care ne-au pregatit mental (fara s-o stim la acel moment) pentru explozia care a urmat.

Pianul plasat la loc de cinstea in mijlocul orchestrei a fost luat in primire de alura poetica a tanarului Botond Szocs, care avea de interpretat Rapsodia pe o tema de Paganini pentru pian si orchestra, op. 43 de Serghei Rahmaninov.

Si a inceput sa cante.

Si sa uluiasca.

Si sa uluiasca si mai abitir.

Voi face o analogie cu tehnologia; unele televizoare au imagine HD, altele au impins calitatea vizuala atat de departe, incat s-a inventat sintagma, un pic hilara, Ultra-HD. In persoana lui Botond Szocs, in manifestarile si trairea sa intensa la atingerea clapelor n-am vazut ilustrarea conceputului de „stare de flux” (asa cum il defineste Mihaly Csikszentmihalyi), ci a unei veritabile „stari de ultra-flux”.

Norocul sau bunavointa celor de la Filarmonica (le multumesc asa cum Steve Martin ii multumea lui Steven Spielberg la finalul unei ceremonii de decernare a Oscarurilor) mi-a asigurat o pozitie in sala din care am avut ocazia sa privesc direct si suficient de indeaproape catre pianist.

Am ochi ageri, fapt confirmat de consultatii oftalmologice recente, insa au fost momente cand pur si simplu nu ii mai vedeam mainile. Sa traiesti senzatia ca simturile sunt neputincioase in fata manifestarii talentului este infricosator de inaltator.

Dupa formidabila prestatie a lui Botond Szocs, pe care noi, cei din public, nu l-am lasat sa scape fara vreo doua bisuri, excesul de extaz avea nevoie de stabilizare.

Aceasta a avut loc in cursul lucrarii lui Gabriel Faure, Requiem in Re minor pentru solisti, cor, orchestra si orga, op. 48, care, in ciuda numelui mai degraba funebru, a avut un efect de balsam, in care ingrediente de baza au fost vocile sopranei Renata Vari si baritonului Ioan Emanuel Cherata, dar si ale impresionantului cor al Filarmonicii din Craiova, al carui indrumator pentru acest concert a fost Pavel Sopov.

Dupa terminarea concertului, am pasit afara intr-un viscol necrutator. Insa intemperia nu a avut decat efectul de a-mi ciupi putin obraji, nicidecum de a-mi perturba starea de spirit.

Muzica e parte din sistemul nostru imunitar.

P. S. Va spuneam la inceput ca am trait toate acestea impreuna cu un prieten, caruia ii dau cuvantul, pentru a va prezenta inca o perspectiva asupra acestui spectacol (tot ce veti citi ii apartine, eu nu i-am impus decat un pic de concizie):

Un concert de muzica simfonica este sinonim cu nazuinta omului de a crea ordine, arta din haos, printr-o viziune a frumosului. Fiecare instrument isi cedeaza identitatea proprie pentru a realiza ceva maret dincolo de propria lui individualitate. Dupa ce audienta se obisnuieste cu armonia sonora, trecem la un recital la pian al unui tanar pianist (Botond Szocs) ale carui miscări aproape ca se contopesc cu sunetul intr-un spectacol care trebuie să fie vazut pentru a fi inteles.

Corul completeaza evolutia din haos spre individ si o maturitate care le aduce laolalta pe toate. Astfel, orchestra, solistul si corul, sub bagheta dirijorului ofera un spectacol care se simte in timp ce se aude si se vede, iar in momentul in care esti acolo, intelegi cum umar la umar, vibratie cu vibratie, cu totii putem atinge armonia!

Da, muzica este impartasanie.

Leave a Comment.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.