Nu o data v-am spus ca am o slabiciune pentru musical-uri. Asa ca nu e de mirare ca favoritul criticilor, La La Land, pelicula burdusita de nominalizari, este si al meu.
Insa spectacolul pus in scena de Damien Chazelle nu a profitat doar de inclinatiile mele catre acest gen si a venit cu o suma de calitati care s-au cristalizat asa cum se cuvine unui film mare: unele in timpul vizionarii, altele retrospectiv.
Nu trec multe minute si-ti dai seama ca regizorul a asimilat stilul vechilor productii si il recreeaza cu mici adaosuri contemporane. Pentru nostalgici, e mana cereasca, iar impotriva carcotasilor avem dexteritatea compunerii cadrelor si montajelor sunet-imagine, care sunt oricum, numai usor de realizat nu.
Nu lipseste nici binecunoscuta pasiune a lui Chazelle pentru jazz, pe care Ryan Gosling o asimileaza si o desfasoara cu atata intensitate, in special in scena cand ii explica Emmei Stone despre fineturile trompetistilor, incat, daca as fi fost femeie, si eu m-as fi inmorat de el.
Dincolo de culori, triluri si ametitoare succesiuni de imagini, frumusetea acestui film sta in relatia protagonistilor. Am mai cochetat cu ideea ca n-ar strica si o categorie a Oscarului de cuplu, iar dupa ce i-am vazut pe Emma Stone si Ryan Gosling impreuna, o simt ca pe o necesitate.
Chimia dintre cei doi e ca o reactie redox, intra multe trairi si ies multe trairi: de la sarcasmul primelor intalniri si gustul dulceag al inceputului de idila pana la fisurile generate de diferenta de succes profesional. El e credibil pana la identificare ca pianist incapatanat, ea e desavarsita ca actrita aspiranta, roasa de indoieli si insetata de afectiune.
Scenariul are o onestitate surprinzator de pregnanta in contextul unei pelicule construite, aparent, pentru divertisment si nu ocoleste pericolele care pandesc o fericire ce pare destinata eternitatii. Exista o scena esentiala, cea de la masa, in care, gratie interpretarilor stralucite ale celor doi, simti organic cum se naruie afectiunea, cum miracolul de care te atasasei pentru ca fusesei partas la nasterea lui se stinge. E inca o performanta pentru La La Land faptul ca a reusit sa imi aduca aminte de o bucatica din Citizen Kane.
Finalul filmului apartine categoriei de calitati care mi-au devenit mai clare pe masura ce La La Land s-a transformat din experienta imediata in memorie. Acel moment atinge un punct eteric de inalt, un punct in care frumusetea si tristetea nu se mai disting.
E despre ce a fost si ce ar fi putut sa fie, despre ce a disparut si despre ce va ramane mereu.
E despre viata, asa cum e ea.
