Cand cineva imi zice SF, ma gandesc automat la o portie masiva de tehnologie, chit ca e ea impregnata de filosofie. Orice, dar sa implice butoane si led-uri, nave spatiale si, evident, roboti.
In E greu sa fii zeu Arkadi si Boris Strugatki au reusit sa-mi demonstreze ca poti scrie un roman SF cu minimum minimorum de aluzii tehnologice care sa creeze cadrul incare dramele umane sa isi urmeze cursul.
Romanul rusilor incepe cu un prolog in care trei prieteni bantuie impreuna prin niste coclauri si ai putea sa juri ca e scris de urmasii directi ai lui Cehov. Apoi, dintr-odata, suntem aruncati intr-un univers medieval, fara urme de fantastic, dar in mod vadit nepamantean, judecand dupa numele personajelor si dupa descrierile peisajelor si ale vestimentatiilor.Nedumerirea va dura ceva, dar se va diminua treptat si va fi inlocuita de un moment de maxima surprindere cand il vom recunoaste in aparentul personaj central al noii povesti, Don Rumata, pe unul dintre cei trei tineri din prolog. Uimirea va fi si mai mare cand vom afla ca rolul sau in acea lume este de cercetator istoric din partea Pamantului, a carui populatie, pare-se, ajunsese sa stapaneasca deplasarea in Cosmos si acum se indeletniceste cu cercetarea altor planete si a altor civilizatii. Gratie acestui discret, dar bine plasat amanunt, va fi imposibil sa ne lasam atrasi in mijlocul actiunii si o vom examina ca si cum ar fi sub un bol de sticla. Bariera nu este insa intamplatoare si isi are rolul ei in efectul pe care fratii vor sa il creeze.
Don Rumata isi desfasoara misiunea incognito, asa ca are nevoie sa intre in pielea personajului sau si, astfel, ni se dezvaluie si noua o lume cu trasaturi medievale, dar supusa unor procese care ne fac sa banuim ca fratii scriitori au vrut sa faca aluzie la evenimente mai apropiate de zilele noastre, precum ascensiunea fascismului si, supriza!, chiar epurarile si genocidul care au marcat instaurarea comunismului in Rusia. Un act de curaj care, cumular cu altele din restul operelor, i-a costat la un moment dat pe fratii Strugatki interdictia de a mai publica.
Stilul romanului este uscat, fara armuri sclipitoare si mari fapte de vitejie, si este dominat de o paloare cenusie, care devine simbolul mediocritatii care ucide ceea ce nu intelege si nu agreeaza. Avem insa parte de niste reflectii consistente asupra relativitatii sensului istoriei si niste suculente scene de betie, tipic rusesti, ca si cum Arkadi si Boris Strugatki ar fi vrut sa il omagieze pe Gogol si antologicele sale descrieri din Suflete moarte.
