Shakespeare 2016 – Hamlet, Who’s There?

Mi-aduc aminte ca a fost o editie a Festivalului Shakespeare cand au fost numai reprezentatii ale piesei Hamlet. Cred ca am vazut una si mi-a ajuns, e o creatie prea densa, prea macabra si prea grea din punct de vedere intelectual, incat plapandul meu creieras nu ar fi rezistat la o asemenea supradoza shakespeariana.

Anul acesta m-am incumetat sa o a doua punere in scena a acestei tragedii chintesentiale si bine am facut. Hamlet, Who’s There? este o abordare moderna, care comprima textul piesei, il reduce la personajele principale si concentreaza actiunea intr-o singura noapte, intr-un cadru minimal si familial, doldora de conflicte mocnite si ganduri chinuitoare.

Interpretarile actorilor englezi au fost impresionante; chiar si aceia care, initial, pareau a-si rosti replicile fara vreun aplomb dobandesc dimensiuni noi pe parcurs – Ofelia e stearsa la inceput si cutremuratoare la final, iar un Polonius foarte putin intrigant preia si rolul groparului pe care il compune cu o foarte inspirata tenta de absurd.

Campionii au fost insa cei doi mari dusmani – Claudius si Hamlet. Actorul care l-a jucat pe uzurpator si-a exprimat degradarea morala prin niste manifestari fizice gretoase, dar atat de bine integrate declamarii replicilor, incat si-au atins scopul.

De partea cealalta, dintr-o lunga serie de Hamleti care si-au manifestat complexitatea in fata ochilor mei, acesta castiga detasat titlul de cel mai dezaxat. Aceasta a fost, de fapt, directia de ansamblu a piesei: a explicat toata evolutia tragediei intr-un mod laic, din care dispar inefabilul si supranaturalul, in care totul e rodul unor tare psihice. Orice obiectie pe care ati avea-o fata de aceasta ciuntire ar disparea, daca l-ati fi vazut pe Hamlet in scena discutiei cu duhul tatalui. A fost asemanatoare cu aceea din piesa sud-africana, insa, daca acolo era foarte inspirat jucata in cheie parodica, aici a fost maladivitate pura, curat material pentru rezidentii de la psihiatrie. E suficient sa imi aduc aminte de consulviile personajului si simt nevoia sa ma scutur de acea imagine neplacuta.

De aici si paradoxul artei pe care l-am trait din nou: piesa neplacuta, care mi-a placut.

Sursa imgini: www.shakespeare.tncms.ro.

Lasa un comentariu.