Slavă și ocară colonialismului

Se ia un stângist acerb.

Se ia și un europocentrist deșănțat.

Li se dă de văzut Fitzcarraldo.

Stângistul va exclama:

Cultura autentica a indigenilor și natura amazoniană sunt distruse de ambiția stupidă a colonizatorului exploatator!

Europocentristul va jubila:

Iată ce magnifice isprăvi au loc sub conducerea omului alb, care le aduce băștinașilor și cultura înaltă!

Paradoxul este că niciunul dintre ei nu se înșeală, deoarece pelicula lui Werner Herzog este o continuă pendulare între diatribă și epopee.

Bineînțeles, cine a văzut câteva dintre documentarele realizate și narate de cineastul german, îi știe combinația aparte de fascinație și ironie.

Povestea din film este uneori umbrită de povestea despre film.

Protagonistul este un visător (cu accente de nebunie, așa cum se cuvine) care vrea să construiască o clădire de operă în mijlocul junglei peruane.

Pentru asta, are nevoie de bani, pe care încearcă să îi obțină, pornind într-o expediție de revendicare a unui inaccesibil ținut cu arbori de cauciuc, în timpul căreia ajunge să coordoneze operațiunea faraonică de a își tracta peste o culme, de pe un râu pe altul.

Această secvență a producției este cea mai discutată și controversată, deoarece oameni reali, nu personaje fictive, au suferit pentru a duce la îndeplinire grandioasa ambiție a regizorului, care n-a vrut să se încurce cu machete sau efecte speciale.

Prin detalii extrafilmice precum acesta sau faimosul conflict dintre Werner Herzog și actorul său preferat, dereglatul strălucit Klaus Kinski, Fitzcarraldo pare mai spectaculos și mai generos decât Aguirre, der Zorn Gotes, deși e departe de subtilitatea acestuia din urmă.

Altminteri, meșteșugul lui Herzog e cel binecunoscut: peisajele sunt splendide și autentice, localnicii (atât cei integrați, cât și cei care încă urmează vechile căi) sunt pitorești, iar montajul sunet-imagine e adecvat, fie prin muzică de fundal, fie prin absența ei.

Ca protagonist, Kinski e exact alegerea care dă greutate ideii că ”visătorii mută munții”. Aspectul său sălbatic, cu toate că vine din partea așa-zis civilizată de lume, și patima ardentă care îi răzbate din figură și gesturi sunt contrabalansate de surâsul luminos al Claudiei Cardinale, mărinimoasa și generoasă matroană de bordel, care îl sprijină așa cum și-ar dori orice bărbat pus pe fapte cu șanse îndoielnice de reușită.

Deși întreprinderea grandioasă a sfidării reliefului (la care a recurs și sultanul Mahomed al II-lea în timpul asediului final al Constantinopolului) este cea care i-a asigurat acestui film locul în istorie, există o altă scenă pe care eu, unul, o consider emblematică.

Parcurgând un teritoriu ostil, cu bătăi funebre din tobe de o parte și de alta a malului, Fitzcarraldo decide să nu recurgă la arme, ci la patefonul cu vocea divinului Enrico Caruso.

Da, poate că într-adevăr condeiul e mai tare decât sabia și muzica decât sarbacana.

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.