Spintecarea butaforiei

Profit de faptul că Parasite este în atenția tuturor și vă semnalez un film japonez mai vechi, Harakiri, care împărtășește cu acela al lui Bong Joon Ho mai multe decât simpla apropiere geografică.

În anii de după instaurarea shogunatului Tokugawa, un ronin (samurai fără stăpân) apare la poarta unui clan feudal nipon și solicită să îi fie permis să comită harakiri (sau seppuku) în curtea acestuia.

De la această solicitare se dezvoltă o tragedie complexă, centrată în jurul ideii de captivitate în față unor cutume și aparențe care anihilează conduita rațională și empatică.

Mizanscena este construită de regizorul Masaki Kobayashi cu precizie geometrică, detaliile arhitecturale și vestimentare japoneze sunt impecabile, astfel că, rapid, dispar din planul nostru conștient, liber astfel a se îndrepta către componentele psihologice și către procesarea revelațiilor ideatice.

Peisajul samurailor care își văd viața ruinată și nu își mai găsesc locul în societate, ca urmare a disparițiilor formelor tradiționale ale acesteia, nu este foarte depărtat de zbaterile unei jumătăți a personajelor din Parasite.

Ca și în surprinzător de oscarizata producție coreeană, protagoniștii din Harakiri par a deține controlul asupra propriilor vieți, până când viraje ale acțiunii le contrazic flagrant.

Și, ca și omologul Bong Joon Ho, Masaki Kobayashi alege cu efect maxim momentele când apasă pe pedala visceralului, spulberând linearitatea și detașarea care ni se acordaseră, tot prin voia lor demiurgic-regizorală.

Actorii din Harakiri sunt aleși astfel încât să fie caracterizați de simpla lor înfățișare: liderul arogant, aghiotantul cam nătâng, spadasinul răutăcios. Puțina personalitate pe care o dobândesc unii dintre ei este pusă în slujba reliefării protagonistului.

Interpretat de marele Tatsuya Nakadai, care mai târziu îl va servi grandios pe Akira Kurosawa în Ran și Kagemusha, personajul principal se prezintă sub două variante, corespunzătoare câte unui plan temporal, care evoluează organic către a se contopi în antologica secvență de final.

De remarcat faptul că Harakiri nu demontează mitul samuraiului. Dimpotrivă, procedează la a-l curăță de butaforie și de caracterul idolatru și la a-l reduce la chintesență, reconciliindu-l cu pacifismul la care această țară s-a convertit după al Doilea Război Mondial.

Roninul din Harakiri nu este Samurai Jack.

Însă are mult din acel ceva din care sunt plămădiți eroii.

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.