Suflete aproape moarte

O operă de artă veritabilă este autosuficientă, n-are nevoie nici măcar de a-l ști pe autor.

Există, însă, unele care se sprijină pe legenda creării lor, sunt susținute de poveștile care le înconjoară ca niște aparate de terapie intensivă.

The Misfits al lui John Huston aparține acestei din urmă categorii.

Posteritatea recunoaște filmul drept cel acela care ni i-a oferit ultima dată pe ecran pe Clark Gable și Marilyn Monroe, cărora li se alătură o altă figura remarcabilă și damnată, Montgomery Clift.

Regizorul vine să întregească povestea din culise cu demonii săi (bea și juca la păcănele și lipsea cu zilele de pe platou), iar scenarist este Arthur Miller, a cărui căsnicie cu inimitabila blondă se destrăma chiar în acea perioadă și care construiește personajele din crâmpeie ale realității lor.

Povestea este neimportantă și uneori este o simplă însăilare de monologuri: o proaspăt divorțată (Monroe) începe o relație cu un cowboy îmbătrânit, dar încă viguros și seducător (Gable), iar în jurul acestui cuplu mai gravitează un mecanic menit a fi lăsat pe planul doi (Eli Wallach, cu cea mai consistentă interpretare a peliculei), o gureșă damă de vârstă a treia (Thelma Ritter, oricând de încredere în roluri secundare) și un alt pintenat participant la rodeo-uri (Clift), debusolat rău de tot.

Toți suferă sau au fost modelați de suferință.

Cu excepția ultimei jumătăți de oră, când John Huston se trezește din mahmureală și construiește o secvență magnifică, atât din punct de vedere tehnic, cât și simbolic, The Misfits lâncezește.

Mai sunt scăpărări de inteligență în replici pe ici, pe colo, dar angajamentul afectiv pe care îl suscită este insesizabil, fiind substituit de interesul de a identifica detaliile biografico-psihologice pe care fiecare dintre personaje le lasă să răzbată.

Clark Gable nu se sfiește să îl întruchipeze pe Don Juan-ul care s-a căsătorit și a iubit de multe ori, dar și pe rebelul care a luat Oscarul împrumutat fiind de studiourile unde avea contract la o casă de producție mai mică, drept pedeapsă.

Marilyn Monroe își etalează cu o îndrăzneală surprinzătoare acele forme voluptoase imposibil de descris doar în cuvinte (vezi definiția gentleman-ului de Bob Hope), dar și fragilitatea psihică, caracterul schimbător și drama de a fi privită mai degrabă ca un obiect.

Montgomery Clift demonstrează același talent formidabil, de altă factură decât cel impunător al lui Gable, dar strecoară și câteva aluzii la accidentul care i-a desfigurat fața, precum și la zbuciumata relație cu tatăl său.

Toate cele de mai sus sunt nuanțe greu accesibile celui ce nu are vreo aplecare pentru scormonit biografii.

În absența cunoașterii unor astfel de informații prealabile, The Misfits poate părea exact precum titlul – un film inadaptat, neînțeles și distant.

Dar imaginea celor trei figuri tragice, reunite într-o înălțătoare tentativă de a găsi un sens existenței, este ca un artefact aparte, pe care orice muzeu al artei cinematografice și-ar dori să o expună.

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.