Superbele avataruri ale birocratiei

Procesul de Franz Kafka este greu de citit, daramite de ecranizat.

Insa Orson Welles, omul exceselor si al stilului care copleseste forma, nu s-a temut de aceasta provocare si si-a asumat-o, cu rezultate multumitoare din punct de vedere ideatic si superbe din punct de vedere vizual.

Ce se remarca la Le procès inca din primele scene este ca Orson Welles are la dispozitie resurse ample, aproape ca la Citizen Kane, precum si libertatea de a proiecta ambiguitati, refuzat unor creatii precum The Magnificent Ambersons.

Explicatia e simpla: nu Hollywood-ul i-a finantat lui Orson Welles acest noua joaca artistica, ci mai multe studiouri europene, iar distributia, in care le regasim pe Jeanne Moreau si Romy Schneider, reflecta acest cosmopolitism.

In rolul principal, Anthony Perkins, cu nevrotismul sau din oficiu, a fost o alegere inspirata in a-l intruchipa pe K., functionarul acuzat de un delict metafizic, pe care nu stie sa i-l desluseasca nimeni.

Bineinteles, Orson Welles nu pierde ocazia de a-si manifesta narcisismul si de a-si oferi un rol important, inexistent in materialul sursa, o decizie controversata, pentru ca personajul sau da un oarecare sens conflictului de idei pe care este construit iluzoriul proces, insa stirbeste din ambiguitatea care face din romanul lui Kafka o emblema a literaturii absurdului.

Daca actoriceste Orson Welles atrage atentia mai ales prin dimensiunile corporale considerabile, vocea sa, parca facuta pentru a povesti, este utilizata cu efect maxim in tulburatoare parabola „Before the Law”, o scurta secventa animata, care reuseste sa insufle viata intr-o naratiune altminteri prea abstracta.

Pentru un privitor contemporan, Le procès poate da gres in multe feluri, dar nu si cand vine vorba de aspectul vizual. Fiecare scena este o mica opera de arta, cu o compozitie si unghiuri de filmare care uimesc si incanta, pe care le simti departe de cinematografia care vrea sa spuna ceva anume, dar pe care le admiri pentru ele insele.

Mai mult ca niciodata, imaginile, pe care le asociez unui articol pentru a respecta niste vagi canoane publicistice, sunt aici o pledoarie de sine-statatoare pentru un film care isi da silinta, fara a reusi pe deplin, sa fie mare.

Iar daca ariditatea subiectului ne adoarme, Orson Welles, acest mare poznas al cinematografiei, are grija sa ne trezeasca printr-un deznodamant de un macabru exploziv.

Cum, necum, finalul din Le procès ne prinde socati, asa cum si-ar fi dorit insusi Kafka.

Lasa un comentariu.