Natura e un templu, iar omul este singura creatura care il pangareste, din prostie sau rea-vointa, insa exista si rare locuri in care omul insusi i-a ridicat naturii un templu, iar aceasta vizita inubliabila mi-a oferit nu una, ci doua serii de imagini care mi-au incitat imaginatia si memoria:
A saptea pecete
Braille
Secesiune
Hydrargyrum
Cosmarul daltonistului
The Pillar of Skulls
Digitigrad
Baby Alien
Am terminat de curand un scurt, dar nici pe departe usor,
roman al lui Par Lagerkvist, Moartea lui Ahasverus, si m-am trezit facand o multime de paralele cu o alta opera de marca, A saptea pecete, regizat de Ingmar Bergman.
Ambele au teme profunde, atat de profunde ca niste recitiri/revizionari sunt mai mult decat indicate: credinta, cautarea, pierderea si regasirea ei, sensul existentei umane. Si cartea si filmul folosesc fundalul istoric al Evului Mediu, o perioada imbibata de superstitii si temeri escatologice, dar pe care le prelucreaza si le transforma in reflectii ale omului dintotdeauna.
Amandoua creatiile sunt un pic paradoxale: autorii evita pe cat pot briz-brizurile stilistice, dar cu toate acestea, devin foarte vizuale. Prin cateva randuri, Lagerkvist schiteaza sugestiv imaginea unor pelerini dormind claie peste gramada, iar cat despre pelicula lui Ingmar Bergam, daca vrei sa alegi o scena memorabila, o poti face la intamplare.
Mediile in care se desfasoare dramele existentiale ale romanului, respectiv filmului, sunt mizerabile, purulente si insalubre, dar maiestria celor doi creatori sta in a ocoli aceste aspecte si a scoate in fata goliciunea sufleteasca si tulburarile interioare, care dor mai mult decat cele mai acute suferinte fizice.
Si Moartea lui Ahasverus si A saptea pecete prezinta diverse nivele de interpretare. Poti sa citesti/privesti, sa te minunezi si sa te gandesti sau, cunoscand diversele simboluri medievale, sa te minunezi si mai tare de cata expresivitate au avut cei doi in a le prelucra si integra operelor lor.
Ahasverus se refera la mitul evreului ratacitor, care, pentru vina de a-L fi batjocorit pe Iisus pe drumul Golgotei, a fost osandit sa bantuie pe pamant pana la Judecata de Apoi; mentalul colectiv din perioade Marii Ciume care a devastat Europa in secolul al XIV-lea este excelent redat de Bergman (scena flagelantilor ramane, in opinia mea, una dintre cele mai tulburatoare pe care le-a dat nastere cinematografia), iar „dansul mortii” (motiv recurent in folclorul medieval) din finalul filmului a devenit una dintre acele imagini copiate si pastisate copios de-a lungul timpului.
Insa, cel mai important lucru pe care il au in comun A saptea pecete si Moartea lui Ahasverus este ca amandoua sunt creatii de o valoare incontestabila.
