Nu m-am dat niciodata in vant dupa Dickens, dar nu am putut sa-i contest maiestria de a reda suferinta orfanilor carora li se refuza copilaria, exploatati de la o varsta frageda si supusi abuzurilor de tot felul.

Incercam sa ne ferim pe cat putem de aceasta imagine neplacuta, care ne aduce aminte ca, oricat de prompt ne-am plati impozitele si de regulat ne-am duce gunoiul, tot nu facem suficient pentru semenii nostri.

Uneori insa, un fapt negativ ajunge sa domine atentia publica, de parca ar fi vreun curent trecator in superficiala arta a modei. Asa se intampla si cu drama copiilor siliti sa munceasca mult peste puterile lor, nevoiti sa invete arta supravietuirii in cele mai vitrege conditii si sa fie solidari in fata agresiunii.

Hotaru no haka, desi film de animatie, reuseste sa te bantuie mult timp dupa final, prin tragismul sfasietor al povestii. Chiar anul acesta, productia cinematografica laureata cu cele mai multe Oscaruri, Slumdog Millionaire, isi inhata privitorii inca de la inceput prin acelasi tip de spectacol socant.

Fotografiile lui Akash sunt rupte din acelasi filon si utilizeaza la maxim avantajele acestei arte. Fiecare imagine are ceva ce se imprima pe retina si zgandareste sensibilitatea. Privirea umeda si goala, mainile zbarcite, sudoarea atipica varstei cresteaza scoarta de multumire de sine pe care incercam sa ne-o cream.

Suferinta copiilor e un flagel la moda si asa trebuie sa ramana pana cand nu va mai exista decat in fantezia unor excentrici.