Un exercițiu de imaginație

Vă invit să faceți un exercițiu de imaginație.

Priviți pozele pe care le-am publicat în cadrul acestui articol (da, nu veți vedea nicio siluetă sau figură omenească) și imaginați-vă că aceste instrumente ar fi sortite singurătății.

Imaginați-vă și sala Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova goală și lipsită de suflare.

Nu e o viziune care să vă surâdă, nu-i așa?

Tocmai de aceea, când i-am văzut pe spectatori ocupând acea treime de locuri acceptată de autorități, precum și pe muzicieni, dintre care unii purtau măști, pătrunzând pe scenă, am simțit un sentiment de recunoștință.

Recunoștință că, de o parte și de alta, există zbatere pentru a ține muzica de calitate în viață.

Am trăit aceeași senzație de reconfortantă familiaritate, când i-am regăsit și pe Alexandru Iosub și stilul său dirijoral de o seriozitate aproape milităroasă, precum și mișcările fulgerătoare, dar mlădioase ale Ruxandrei Boariu, care ne-a oferit o versiune mai matură (după cea tinerească a lui Ștefan Pretuleac) a Concertului nr. 1 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, G. 124 al lui Franz Liszt.

Sub imperiul acestui exercițiu de imaginație amar, am savurat și mai abitir restul programului – Poemul simfonic „Preludiile”, S. 97 al aceluiași compozitor, precum și Simfonica nr. 35 în Re major, K. 385, „Haffner” a lui Mozart.

Tustrele, componentele repertoriului unui concert care era să nu fie mi-au apărut auditiv și mental ca niște simpatice exprimări ale optimismului și ale unei bucurii jucăușe a vieții.

O bucurie lucidă, nu inconștientă.

În jurul nostru, lucrurile nu stau tocmai bine.

Dar o vom scoate noi cumva la capăt.

Și vom avea muzica alături în tot acest timp.

Suntem pe mâini bune

Anotimpurile” pentru vioară și orchestră ale lui lui Antonio Vivaldi.

Niște compoziții muzicale atât de cunoscute și ascultate, încât se regăsesc te miri unde, un prilej de care îmi face plăcere să îmi amintesc fiind unul dintre numerele pe gheață ale patinatorului Stephane Lambiel, cel mai mare piruetist al acestui sport minunat.

Pentru că, om fiind, nimic din ce este omenește nu îmi este străin, Anotimpurile îmi sunt adânc implantate în creier, așa că de îndată ce am auzit primele vibrații de corzi de pe scena Filarmonicii „Oltenia” din Craiova, reflexul pavlovian s-a activat cu promptitudine.

Inedit și negrăit de fascinant a fost însă să văd cum se confecționează muzical acest creații. Nu îmi mai fusese dat să fiu martor nemijlocit al tranziției de la acele frenetice alunecări colective ale arcușurilor la suavele dialoguri dintre vioara solistului și cea a concert maestrului, violoncelul cel dintâi sau clavecinul, prezență discretă, dar indispensabilă în poțiunea sonoră imaginată de Vivaldi.

Pentru că Openul Australian este în plină de desfășurare, voi asemui această radiografie cu a-i vedea pe Roger Federer sau Rafael Nadal dezgoliți de epidermă și de a constata cu uimire cum funcționează angrenajul muscular al acestor titani.

Ca protagonist al acestei evoluții climatico-muzicale, violonistul Dan Predoi s-a achitat cu succes de un rol dublu, la fel de dificil precum al Lupitei Nyong’o din Us, atât de agent provocateur, cât și pacificateur al semilunii de instrumentiști care îl înconjurau.

Și nu îmi pot reprima o glumă amară:

La ce schimbări climatice este supusă planeta noastră, peste o sută de ani, când nu vor mai fi anotimpuri așa cum le știm, cele ale lui Vivaldi, care vor continua să încânte și pe oamenii cyborgizați ai secolului viitor, vor avea nevoie de note explicative referitor la semnificațiile fiecărui sezon.

Cea de-a doua parte a spectacolului s-a îndreptat către Franz Liszt și a oferit delicii de o altă natură.

Concertul nr. 1 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, G. 124 l-a adus pe scenă pe Ștefan Pretuleac, un pianist atât de tânăr, încât nu știam ce să apreciez mai întâi: talentul sau cutezanța de a se afla în fața unei săli pline alături de o orchestră de un asemenea calibru?

Poziția-mi în sală a favorizat o imagine cu valoare de simbol. Pianul din mijlocul scenei îl ascundea vederii pe dirijorul Alexandru Iosub, cu excepția mâinii stângi. Puțin mai jos, în diagonală, se ofereau privirii mele mâinile lui Ștefan Pretuleac glisând pe claviatură sau apăsând clapele cu ardoare dezlănţuită.

Pentru că seara metafizică începuse pentru mine cu un fragment din recitatul de poezie al maestrului Emil Boroghină (care, la 80 de ani, sfidează tot ce știu neuroștiințele despre hipocamp) ținând în mână o carte, și s-a încheiat cu Poemul simfonic „Preludiile”, S. 97 al aceluiași Franz Liszt, pot afirma cu acea tărie pe care ți-o dă expunerea la arta mare:

La noi, cultura e pe mâini bune, la alte domenii mai avem de lucru.