Adulterul face ministerul

In primul rand, vreau sa ii dezamagesc pe cei care s-au repezit, crezand ca am informatii despre astfel de practici ale membrilor prezentului guvern.

Umila mea intentie este sa prezint cateva consideratii despre un film bunicel, intitulat En kongelig affære, o productie daneza, avandu-i ca protagonistii pe foarte popularii (si frumosii, fiecare in felul sau) Alicia Vikander si Mads Mikkelsen.

Lipsa de entuziasm navalnic se explica prin discrepanta dintre cum e promovata aceasta pelicula (Idila care a schimbat fata lumii!) si modul cum s-a reflectat asta in realizarea cinematografica propriu-zisa.

Cand Iluminismul se strecura in viata Europei, regina Danemarcei, condamnata la o viata nasoala prin casatoria cu un rege smintit, se indragosteste de medicul Curtii, mare fan al ideilor progresiste ale vremii, si, impreuna, incearca sa introduca reforme care supara aristocratia.

Ce am vazut a fost mai degraba o drama familiala, cu o sotie dezamagita, care se refugiaza in bratele unui mascul care ii inspira tot ce nu reuseste consortul, iar in subsidiar, un studiu asupra efectelor nocive ale puterii – din liber-cugetator, odata ajuns la putere, medicul devine un tiran ca toti ceilalti.

Impresioneaza, insa, grija pentru decoruri si costume, care te transpun in perioada cu pricina mai eficient decat ideologiile vehiculate pe parcurs. Mai slabute sunt scenele cu multimi furioase, subdimensionate fata de cum s-ar fi cuvenit in redarea miscarilor populare; nici n-au uzat de efecte speciale, ca sa multiplice cativa figuranti patimasi, nici n-au avut soldati cu duiumul, ca raposatul Sergiu Nicolaescu.

Interpretarile sunt corecte si relativ plate, mai putin Mikkel Boe Følsgaard in rolul generos al regelui nebun, personaj detestabil, dar care inspira o tenta de compatimire, pe masura ce constati ca din pionul unora a devenit al altora.

Fara a fi expert in istoria Danemarcei, ma incumet sa spun ca e nevoie de mai mult decat de un adulter pentru a schimba o societate din temelii.

Pe urme de Oscar (11 si 12) – Studii asupra sexualitatii

carol1Ca un facut, anul acesta, la Oscaruri, au existat doua filme care trateaza probleme de sexualitate reprimata si eliberata, care ofera recitaluri actoricesti si care, stilistic, sunt construite inspirat.

Fraza care deschide articolul e doar o justificare pentru aceasta recenzie la dublu, deoarece asemanarile dintre Carol si The Danish Girl nu se opresc aici.

Ambele filme sunt lente si necesita rabdare din partea privitorului, care incepe sa fie rasplatit prin acumularea psihologica de pana atunci.

Si o pelicula, si alta vizeaza perioade de mult apuse (Copenhaga interbelica si America anilor ’50), recreate cu grija, prin decoruri si costume. La Tom Hooper – The Danish Girl a constatat o mai mare atentie acordata detaliului istoric, dar n-am ce sa-i reprosez nici lui Todd Haynes – Carol.

The_Danish_Girl1Amandoua scenariile exploateaza superb tacerile ca mijloc de expresie si non-verbalul ca indiciu pentru ce nu se spune. Scenariile sunt, totusi, inegale, cel din The Danish Girl fiind, daca nu rudimentar, subtirel, in timp ce replicile din Carol au finete si senzualitate in contextul gesturilor care le insotesc.

Revin la interpretari, pentru ca lor li se datoreaza interesul pe care cele doua filme mi l-au trezit si intretinut. The Danish Girl genereaza creatii mai zbuciumate psihologic, inevitabil, avand in vedere ca e vorba de un barbat care descopera ca vrea sa fie femeie; Eddie Redmayne confirma ca n-a luat Oscarul chiar de florile marului si e in stare sa joace si fara a sta protapit intr-un scaun, desi observ ca are o predilectie pentru personaje chinuite. Alicia Vikander e meritorie in ansamblul de trairi ale unei sotii care isi pierde consortul in halul asta, dar parca nu pe ea as fi vazut-o castigatoare la actrita in rol secundar.

De cealalta parte, in Carol, Cate Blanchett si Rooney Mara sunt sublime, fiecare in felul ei. Prima uzeaza de niste gesturi afectate care enerveaza la inceput, pentru ca apoi sa devine parte din personajul pe care il vezi aproape aievea, iar cea de-a doua lucreaza minunat cu privirea, deopotriva inocenta si concupiscenta. Fascinant este insa sa le vezi impreuna, cand atractia dintre ele e aproape palpabila.

carol2

Nu in ultimul rand, Carol si The Danish Girl sunt demonstratii adresate omului de azi, care se poate exprima in public si intimitate cum vrea (ma refer la societatile democratice, nu la cele totalitare care se incapataneaza in mod ingrijorator sa existe) ca au existat perioade cand a iubi in felul tau era un delict si indemnuri sa actioneze ca acele vremuri sa nu se mai intoarca vreodata.

The_Danish_Girl2

The Martian

Bridge of Spies

The Revenant

Mad Max: Fury Road

Spotlight

Sicario

Steve Jobs

The Big Short

Room

The Hateful Eight

Anomalisa

Popcorn, apa plata si un pic de minte

The_Man_from_U.N.C.L.E.1De atat aveti nevoie ca sa savurati The Man from U.N.C.L.E., un film care n-are cum sa candideze la Oscaruri, dar care isi indeplineste misiunea de divertisment cu eficienta unui agent al CIA/KGB/MI6/Mossad/SRI.

Dupa acest foarte subtil carlig care agata in treacat universul in care are loc actiunea, merita mentionat ca filmul se bazeaza pe un serial de anii ’60, de aici si subiectul (un spion american face echipa cu unul sovietic pentru a preveni un dezastru nuclear clocit de cripto-nazisti – ei au inceput razboiul, ei sa sufere oprobriul fictiunii) si preocuparea apasata pentru decoruri si costume ale acelei apuse, dar nu foarte indepartate epoci.

Seful operatiunilor regizorale este un Guy Ritchie in mare revenire de forma, cu responsabilitati si in ceea ce priveste scenariul, care smulge zambete si tine interesul treaz, desi e structural previzibil.

Americanu’si rusu’ au partituri inegale, din care rezulta discreptanta modului cum le ies rolurile celor doi actori. Ca sovietic, Arnie Hammer (interpretul gemenilor din The Social Network) pare bine ales fizic vorbind si nici accentul pe care si-l compune nu e de lepadat, insa personalitatea care ii e rezervata (accente psihotice, dar si un dram de decenta) si interactiunile la care e supus presupun o oarece profunzime care uneori nu-i iese prea convingator.

De partea cealalta, Henry Cavill are un rol mai schematic, de tip bine, nonsalant, alunecos si afemeiat, o versiune mai neserioasa de James Bond (apropo, voi il mai suportati pe Daniel Craig?), care ii iese cu precizia unui lunetist. De apreciat ca interpretul lui Superman stie si sa joace, nu numai sa-si arate pectoralii.

THE MAN FROM U.N.C.L.E.

Exista si doua dame atragatoare, fiecare in felul ei, in acest film: Alicia Vikander, steaua in devenire a Hollywood-ului (la editia 2016 a Globurilor de Aur, are nominalizari si la rol secundar, si la rol principal) si Elizabeth Debicki, o femme fatale pusa pe fapte rele.

O mare supriza actoriceasca a venit din partea lui Hugh Grant, mai ridat ca oricand, dar mai amuzant ca oricand. Poate ca acum, cand nu-l mai crede nimeni un sex-simbol, sa-si dea drumul la talentul interpretativ pe care sigur il are.

Mai presus de toate calitatile sale, The Man from U.N.C.L.E. m-a incantat prin modul prin peisajele italiene in care este plasata actiunea. De la Colosseum si Teatrul lui Marcelus, la Palatul Farnese si coastele napoletane, Italia se dezvaluie inca o data ca un superb dar al naturii si al istoriei, pentru care o viata intreaga nu pare a fi suficienta pentru a a-l vizita si cunoaste.

Daca filmul asta nu creste turismul in Cizma cu vreo trei-patru puncte procentuale in 2016, sa nu-mi ziceti mie pe numele de cod Iulik00000000007.

The_Man_from_U.N.C.L.E.2