Suspans glossy

Până la un punct, privind La cara oculta, putea să jur că văd o pastișă lucioasă și nu foarte subtilă de Rebecca lui Laurence Olivier și Joan Fontaine.

Un tip cătrănit că l-a părăsit iubita într-un mod abrupt (i-a lăsat o înregistrare video cu declarația de dare a papucilor), suspectat și de poliție pentru dispariția ei, se îmbată într-un local și e recuperat de o chelnerița inimoasă, care ocupă locul sentimental vacant.

Mutată în casa lui cea mare, această nouă parteneră începe să se simtă bântuită și urmărită de spectrul fostei, atât la nivel psihic, cât și supranatural.

Suspansul e de manual, iar regizorul Andres Baiz îl construiește cu acea îndemânare aparent endemică a cineaștilor hispanici de pe ambele părți ale Atlanticului (vezi Nueve reinas, El Orfanato, La isla minima, Mientras duermes sau El secreto de sus ojos).

Ingredientele sunt precum într-o revistă glossy: protagoniști frumoși și suficient de expresivi, vieți fără griji reale, replici simple, scene de sex coregrafiate, sunete macabre și sintaxă de montaj precisă.

Ansamblul proiectează o impresie de superficial, care ar fi putut deveni supărătoare, dacă n-ar surveni o anume cotitură în cursul acțiunii, care se animă astfel și se desprinde de nefavorabila comparație cu pelicula lui Hitchcock.

Tot cu acel prilej, un membru al distribuției (nu vă spun care, până la urmă e film cu surprize, iar eu îmi urmez principiul de a nu le altera altora experiența vizionării) capătă ceva mai consistent de jucat, în ciuda clișeelor sau hibelor logice inerente pe care o minte deprinsă cu acest subgen cinematografic le detectează rapid.

Chiar dacă nu este decât divertisment facil, La cara oculta trezește retrospectiv, în special prin titlu, unele reflecții asupra naturii duplicitare a omului, precum și paralele cu o povestire cu tâlc, strecurată de Cervantes în monumentalul Don Quijote.

Cum zicea un mare înțelept odată:

Relațiile amoroase e dificile.