Adio, dar rămân cu tine

Nu vă speriaţi, nu vreo declaraţie de euroscepticism din partea mea, ci doar esenţa simţului de anticipaţie ironic al lui I. D. Sîrbu (1919-1989), omagiat la 100 de ani de la naştere de către Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, căruia i-a fost drag şi apropiat colaborator, prin piesa Adio, Europa!, în regia lui Bogdan-Cristian Drăgan, a cărei premieră va avea loc joi, 27 iunie 2019, la ora 10:30.

Înainte de a vă povesti despre piesă, permiteţi-mi să fac o mărturisire: mare lucru nu ştiam despre I. D. Sîrbu până mai deunăzi, însă un citat de pe pagina oficială a acestui spectacol mi-a demonstrat rapid ce mare scriitor a fost, aşa cum un pictor se relevă printr-o simplă schiţă:

De câte ori mi se pune în scenă un text, sufăr ca un tată idiot, tremurând când fiul său recită, sau când frumoasa sa fiică e cerută în căsătorie de un imberb zootehnician.

Dacă aş putea, aş încerca să îl liniştesc cumva pe autor, aducându-i câteva argumente.

În primul rând, propria creaţie, care se anunţă tulburătoare şi de-a pururea elocventă:

Un camion negru. Un bărbat prins în farurile orbitoare ale istoriei. Candid. Olimpia – o femeie care înțelege totul și vrea să-l salveze. Dar este oare salvarea posibilă în secolul XX, cel al tuturor atrocităților posibile? Poți trăi printre bufoni și turnători?

Se fac multe încercări de a reconstitui viaţa într-un regim totalitar şi multe păcătuiesc prin faptul că vizează naturalismul. Aici văd abordarea metaforică, aceea în care nimic nu e explicit şi care, tocmai de aceea, te izbeşte cu o claritate de cristal.

L-aş linişti pe I. D. Sîrbu şi prezentându-i şi distribuţia acestei piese, care îi reuneşte pe câţiva dintre cei mai experimentaţi actori ai Teatrului din Craiova, hrăniţi de o carieră întregă cu texte de asemenea calibru: Angel Rababoc, Anca Dinu, Constantin Cicort, Nicolae Vicol, Gabriela Baciu, Petronela Zurba.

În final, îi pot spune lui I. D. Sîrbu:

Maestre, aţi plecat dintre noi cu puţin timp înainte de căderea comunismului, care mai zăboveşte pe ici, pe colo, pe la noi. Însă îl extirpăm treptat, iar Europa are din ce în ce mai multe momente să ne întâmpine cu un voios:

Bine v-am regăsit!

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Mai e speranta, mai e

revolverulNu stiu cum s-a intamplat, dar la piesa „Unde-i revolverul?” n-am reusit sa ajung decat acum, desi este in repertoriul Teatrului National din Craiova de peste doi ani.

S-a facut ca am mers la aceasta piesa in timpul haosului simpatic numit „Saptamana altfel”, perioada in care profesorii si elevii au avut program de voie (sau de nevoie). Ca urmare, sala mare a teatrului din Craiova era plina de pustime, fapt ce m-a tulburat un pic, pentru ca mi-a luat ceva timp pana sa identific niste spectatori mai varstnici decat mine. In atare conditii, m-am gandit ca exista sanse ca piesa sa nu fie dusa pana la capat, cum era sa se intample acum cativa ani la o alta, cand directorul si regizorul Mircea Cornisteanu a aparut inopinat pe scena si a tinut o cuvantare mult prea elevata pentru varsta puberilor care incepusera sa chiuie cand se stinsese lumina.

Dar lucrurile n-au evoluat asa. Copiii au stat relativ cuminti, cu exceptia catorva pe care i-a chinuit in mod repetat vezica sau plictiseala, iar implinirea unei temeri majore (sunete penibile de telefon) n-a venit, culmea, de la vreun scolar, ci de la un profesor, din grupul celor care scrutau sala cu aerul ca le miroase ceva stricat si cu o privire care glasuia ceva gen: Tineretul din ziua de azi e sub orice critica.

Si mai imbucurator, piesa in sine i-a captivat pe elevi si i-a tinut, cu exceptiile mentionate mai sus, tintuiti in scaune, asata fara ca subiectul sa fie neaparat usurel. Unde-i revolverul? este o parabola, simpla in esenta, complexa in manifestare, a axiomei ca, indiferent ce clasa sau categorie sociala detine puterea, o foloseste spre folosul propriu si intru dominarea celorlalte.

Distributia este formata din actori unul si unul: un veteran – Valer Dellakeza, un semi-veteran – Angel Rababoc, doi maturi – Marian Politic si Sorin Leoveanu si un tanar – George Albert Costea. Toti au interpretat formidabil roluri ambivalente si de tot hazul, dar, fara a le face vreo nedreptate celor mai mari ca varsta si experienta, o sa declar ca mezinul George Albert Costea este cel care infuzeaza piesa cu energie, este cel care da dinamism unei manifestari artistice altminteri prea statice pentru publicul cel tanar, care a gustat reprezentatia pe deplin.

Tineri in public, tineri pe scena. Stiu ca o sa am aerul unui venerabil (ceea ce refuza sa cred ca sunt), dar pot sa spun cu o indreptatita insufletire: mai e speranta, mai e.

Vedi Palilula e poi muori

Stateam in intunericul salii de cinema de la Patria si priveam Undeva la Palilula, cand, deodata, ce-mi trece prin cap? Nu un glont, ca in banc, ci o idee: ce bine ca s-a inventat suprarealismul! Dai de un film ciudat, dar interesant si nu stii de unde sa-l apuci? Pac, suprarealismul! Vezi imagini tulburatoare, morbide chiar, dar nu te poti sustrage farmecului lor? Pac, suprarealismul! Vezi personaje inimaginabile in lumea reala, dar care pastreaza, totusi, o nevazuta filiatie cu aceasta! Pac, suprarealismul!

Asa mi-am tinut in frau acea emisfera a creierului responsabila cu logica, pe parcursul filmului regizat de Silviu Purcarete. Undeva la Palilula incepe cu unele cadre relativ lungi cu un tip carand ditamai geamantanul prin ninsoare. Vericule, daca si filmul asta ma obliga sa vizionez zece minute cum unul umbla si fumeaza si mananca, precum in Politist, adjectiv sau Eu cand vreau sa fluier, fluier, atunci am tulit-o. Aceasta dezonorabila intentie mi-a fost insa prevenita de intrarea in comunitatea cosmareasca, dar delirant de amuzanta a Palilulei, moment in care au demarat scene care se succed, nu cu repeziciune, dar cu un inedit greu de descris in cuvinte. Vrei fir narativ? Pac, suprarealismul!

Ce am remarcat mai intai a fost calitatea imaginilor, cu care nu s-ar fi sfiit sa se prezinte nici Alfonso Cuaron in zilele lui bune. Clare, inventive, colorate in spiritul filmului (adica sa nu va asteptati la alde Jean Renoir), imaginile sunt ca o limba imaginara de cameleon, care te inhata si te trage in universul Palilulei. Apoi apar personajele, care se intrec in a-ti smulge hohote de ras. Aici eu, craiovean prin nastere si domiciliu, am incercat o placere suplimentara. Pe langa George Mihaita, Aron Dimeny sau Horatiu Malaele, apar Sorin Leoveanu (care e N-E-G-R-U), Ilie Gheorghe, Angel Rababoc sau Valentin Mihali. Frumos, n-am ce zice, dar au mai aparut ei pe marele ecran. Da, dar daca iti spun ca in seara cand am vazut filmul, erau un fel de premiera, asa ca aproape toti acestia se aflau raspanditi in sala unde ma gaseam si eu? Aha, e ceva cand simti ca afli undeva in spatiu si timp cand se petrece ceva remarcabil pentru o urbe atat de oropsita ca a noastra.

La un moment dat, apar si excesele in microcosmosul palilulian, dar, culmea, odata cu ele, se intrezareste si un sens. Jos cu suprarealismul, traiasca simbolismul! Stai cuminte, ca nu e nici chiar asa. Doar simti o paralela intre perioada comunista, cu farmecul si puturosenia ei, si cea post-decembrista, cu asa-zisa ei libertate, cu snobismul si artificialitatea ei. Si, daca n-o fi asa, ce, o sa se supere Silviu Purcarete pe mine? Sau voi? Vorba poezioarei:

Se supara cei prosti de-o gluma buna,

Iar cei inteligenti de una rea.

Cum nu stii despre-a mea ce-o sa se spuna

Tu fii prudent si nu te supara.