Triangulatie animata

Ca sa fiu scurt si sa nu intru iar in consideratii egocentrice: imi plac anime-urile.

Dintre ele, Memories, de Katsuhiro Otomo, creatorul superbului Akira, mi-a ramas in minte pentru ca, desi compus din trei segmente diferite ca tematica, tonalitate si realizare, exista un fir straveziu care le uneste, lasand deoparte faptul ca toate apartin speciei SF-ului.

Primul este intitulat Magnetic Rose si infatiseaza cativa astronauti ajunsi pe o planeta ciudata, recreata dupa amintirile unei femei. Sub decorurile victoriene pandeste insa un pericol fara stridente, dar neinduplecat. Combinatia inedita de melancolie si suspans e bine intregita de ariile clasice care o insotesc si, desi e segmentul cel mai greu de patruns, are un farmec caruia cu greu ii poti rezista.

Al doilea poarta titlul de Stink Bomb si, daca e sa fac un clasament, ar fi cel care mi-a placut cel mai putin. Am incercat sa-mi dau seama de ce si raspunsul ar fi pentru ca, desi pare a se baza cel mai mult pe umor, natura umana iese cel mai sifonat dintre toate. Un pustan, asistent la un laborator de biologie, ramane inchis intr-un costum ermetic, din care se degaja un gaz foarte toxic. Face ravagii in jurul lui si se indreapta spre Tokyo, iar autoritatile nu mai stiu cum sa faca sa il opreasca. Avem iresponsabilitate, pe de o parte, ilustrata de seninatatea cu care personajul principal ii afecteaza pe cei din jur fara a-si da seama, si paranoia si indecizie, pe de alta, dinspre institutiile care conlucreaza sa ii stopeze inaintarea.

Al treilea segment se numeste Cannon Fodder si are potential sa capteze cel mai mult atentia, pentru ca este cel mai accesibil, fara a fi insa lipsit de subtilitate. Urmarim o zi din viata a doua personaje, tata si fiu, locuitori ai unui oras ultra industrializat si specializat, al carui unic scop este sa asigure ca, zilnic, un tun urias trage asupra cuiva sau a ceva. Cultura universala are o traditie bogata in distopii, iar aceasta bucata din Memories i se alatura cu brio. Cromatica si stilul desenelor ies din tiparul anime-urilor (pe care il stiti chiar si daca ati vazut doar Sailor Moon :P) si au un rol important in a zugravi acel aer orwellian, statut, lipsit de speranta pe care il degaja societatea impietrita, care si-a pierdut sensul existentei.

Luate impreuna, cele trei parti imi dau impresia ca sunt proiectiile nelinistilor cuiva care incearca sa afle niste raspunsuri, dar se si teme de ele in acelasi timp. Poate ca marii creatori japonezi ajung intr-un asemenea punct, pentru ca nu e greu sa gasesti asemanari intre Memories si Dreams de Akira Kurosawa.

Vise cu Paprika

Paprika nu e vreun sortiment de chips-uri, ci un film de animatie japonez, care exploateaza visele oamenilor si cum psihoterapeutii se folosesc de ele.

Intr-un viitor nu foarte indepartat, in Japonia (unde altundeva?), un mecanism asemanator cu un hands free le permite psihiatrilor sa patrunda in visele pacientilor si sa identifice sursele diverselor afectiuni. Numai ca, la un moment dat, un astfel de dispozitiv este furat, iar toti cei care se conecteaza cu un altul isi vad spatiul oniric invadat si capturat de un vis colectiv care le distruge mintea.

Personajul principal este, ca in multe dintre anime-uri, o femeie, psihiatru, filiforma si atragatoare, avand un alter ego virtual in Paprika, o gagica abila in a scormoni prin inconstient, cu o coafura ca a Hertei Muller. Impreuna cu cateva personaje arhetipale (un doctor cam nebun, un geniu obez si un politist grizonant* pe care il trateaza) incearca sa desluseasca terifiantul mister.

Data fiind tema onirica, logica nu e o preocupare prioritara a realizatorilor, Paprika oferind insa enorm la capitolul vizual, fara a avea totusi coloritul fermecator al productiilor lui Hayao Miyazaki.

In timp ce ma desfatam cu imaginile captivante ale filmului, ma gandeam ca, daca as cadea vreodata prada unui astfel de vis malefic, as putea recunoaste cine s-a mai tratat cu mecanismul in chestiune. O superba sticla de whisky cu voluptoase forme feminine blonde mi-ar dansa in poala, pana cand as fi mistuit de flacarile violet ale pasiunii, dupa care voi fi nevoit sa fac un spagat pe doua blocuri vecine, ca sa ma racoresc; inainte ca mintea mea sa se scufunde definitiv in abis, aud o voce galgaita susurandu-mi in ureche: Hahalero, sa o iei razna tu si Dan Voiculescu si toata Antena 1!

Mai mult nu continui, pentru ca numai gandul ca as da de astia si in cele mai intime coltisoare ale psihicului meu, imi provoaca o stare vecina cu nervii. Ia sa va vad, cine face pe Freud cu mine si imi spune cine imi bantuie prin minte :)?

*Ii multumesc lui Luis ca m-a luminat in privinta modul cum se scrie si se spune corect acest cuvant.