Nasul nu imbatraneste

Pentru o buna intelegere a articolului, va rog sa cititi primul cuvant din titlu fara niciun fel de diacritice. E vorba despre organul olfactiv omenesc. Mai precis, despre cel al lui Dustin Hoffman.

Comediile romantice se constituie intr-o specie generoasa de filme, dar cu limite. Pe cele inferioare nu incetam sa le descoperim in puzderia de pelicule contemporane. Cu cele superioare e mai greu. Cateva descoperite de mine sunt Shakespeare in Love, The Jane Austen Book Club si Serendipity.

The Graduate a intrat fara nicio problema in aceasta restransa lista. Un Dustin Hoffman tinerel, in rol de proaspat absolvent care n-are habar ce va face cu viata lui, se trezeste incurcat cu Mrs. Robinson, o dama versata la 40 si, descumpanitor de directa si jucata cu o voluptate ametitoare de Anne Bancroft. A doua jumatate a filmului il gaseste pe absolventul nostru in ipostaza de indragostit de fiica amantei sale, o tanara inocenta si cam derutata, interpretata de Katharine Ross, pe care incearca sa o convinga de sinceritatea sentimentelor sale, in conditiile in care aventura lui cu mama ei iese la iveala.

Prea multa coloana vertebrala The Graduate nu are si a existat chiar riscul unei fracturi a filmului intre prima parte, care musteste de umor (stangaciile lui Hoffman vs. lascivitatea asumata a lui Anne Bancroft merg direct in rezerva de fond a tezaurului cinematografiei mondiale) si goana romantica, tipic hollywoodiana, din a doua, dar intregul este mentinut prin prestatiile actorilor, prin muzica fermecatoare a anilor ’60 (din care nu lipseste Mrs. Robinson a duo-ului Simon&Garfunkel) si prin imaginile viu colorate, parca un pic diluate, in genul picturilor lui Auguste Renoir.

Vorbeam la inceput de nasul lui Dustin Hoffman. Acest extraordinar artist a fost absolvent neindemanatic, tata care se zbate sa-si creasca singur copilul sau autist genial si induiosator. Si in tot acest timp, nasul sau, deloc estetic, l-a insotit si l-a umanizat, deschizandu-i larg drumul catre inima mea.