Greu e pretul sfinteniei

Pentru cei ce cred, nicio explicatie nu este necesara. Pentru cei ce nu cred, nicio explicatie nu este posibila.

Motto-ul unui film realizat acum 70 de ani este de o frapanta actualitate, insa aceasta nu este singura sa calitate.

The Song of Bernadette este produsul unui Hollywood al anilor ’40, acea perioada fertila a cinematografiei americane in care idealismul, optimismul, realismul si divertismentul reuseau cumva sa conlucreze.

Pelicula regizata de Henry King poate inspira neincredere sau deriziune din oficiu, deoarece este povestea Bernadettei Soubirous, o tanara fara prea multa scoala, care a sustinut ca o doamna angelica i s-a aratat in locul ce a devenit in timp faimosul loc de pelerinaj de la Lourdes.

Ce impresioneaza ca ansamblu este abilitatea realizatorilor de a balansa naratiunea religioasa si pur umana cu tabloul mai amplu al transformarii comunitatii si al jocurilor de interese si convingeri care il compun. Li se acorda voci si credinciosilor, si scepticilor, si oportunistilor, iar protagonista are potential sa isi pastreze simpatia si compasiunea privitoritor, indiferent ca acestia sunt dintre aceia care stau cu orele ca sa ajunga la mormantul lui Arsenie Boca, sau dintre aceia care ii ironizeaza acid pe cei dinainte.

Cunoscand perioada din care provine, una in care filmele erau preponderent rodul unei munci de studio, The Song of Bernadette se desfasoara surprinzator de mult in aer liber, iar preocuparea pentru detaliu in privinta decorurilor sau a costumelor ii confera un caracter de documentar romantat, desi grija pentru spectatorii americani carora le era destinata in principal povestea a generat o mostra de umor involuntar: titlurile ziarelor care transpun evolutia fetei cu viziuni sunt intr-o engleza apasata, dar restul sunt in franceza.

Prestatiile actorilor iau partea leului din masivul bagaj de laude pe care le atrage acest film. In rolul principal, Jennifer Jones are un rol de Oscar veritabil; candoarea, simplitatea, fragilitatea si hotararea pe care le arata in fata fortelor superioare care incearca sa ii influenteze conduita sunt nuantate de un strat permanent de tristete si de pulsiuni omenesti care o pun in conflict cu misiunea spirituala ce i-a fost incredintata, poate fara voia ei. Toate acestea beneficiaza si de acel angajament corporal (mai pregnant in partea de final, cand suferinta corpului fizica se inteteste), care a devenit o reteta intens utilizata de catre aceia care ravnesc la premiile Academiei).

Este inconjurata de personaje mai schematice, dar jucate fara cusur de o pleiada de actori inzestrati: Charles Bickford este un paroh aspru, dar patrunzator, Lee J. Cobb este un doctor care pretuieste stiinta, dar nu exclude miracolul, Audrey Mather este un primar venal, dar simpatic, pe care il vad rupt din realitatile cotidiene romanesti, Anne Revere este o mama exigenta, dar iubitoare, iar Vincent Price isi utilizeaza figura aparte si vocea inimitabila pentru a construi un superb nihilist.

Insa personajul care se distinge dintre toti acestia este cel al calugaritei interpretate de o mare doamna a artei dramatice (a avut o cariera de 70 de ani in teatru si cinematografie) – Gladys Cooper. Adversitatea implacabila si intunecata pe care i-o arata protagonistei pe aproape toata durata peliculei nu contribuie doar la sporirea luminii pe care o degaja Jennifer Jones, ci si la un moment de cutremuratoare descarcare emotionala.

Atei sau habotnici, cinefili sau cinefagi, nu cred ca este cineva care sa ramana de piatra la The Song of Bernadette.

 

Discriminari subtile

gentleman_agreementExista filme care au displacut multora (critici si public larg, deopotriva) si carora le-a fost contestata si aprecierea venita din alta parte. E cazul lui Gentleman’s Agreement care a castigat Oscarul pentru cel mai bun film in 1948 si care e acuzat a fi una dintre cele mai plictisitoare pelicule care au primit statueta cea mare.

Pot sa inteleg de ce e considerat astfel, pot sa inteleg si acuzele ca ar fi prafuit ca realizare si depasit ideologic, insa imi permit sa nu fiu intru totul de acord cu ele.

Ideea filmului e inedita, asta nu poate contesta nimeni: un jurnalist trebuie sa scrie un reportaj despre antisemitism si pretinde a fi el insusi evreu, simtind pe propria piele efectele atitudinii celorlalti.

La vremea respectiva, imediat dupa Holocaust, antisemitismul era neindoios un subiect delicat, insa acum ar trebui sa traim intr-o alta epoca, nu?

Dar haideti sa inlocuim antisemitism cu termenul mult mai vag de discriminare si filmul regizat de Elia Kazan devine un studiu chiar foarte subtil asupra acestui fenomen, pentru ca nu vizeaza actiunea salbatica a vreunor neonazisti apucati, ci taceri ale unor oameni respectabili sau mici decizii de la persoane altminteri animate de cele mai bune intentii.

Mult criticata a fost si idila dintre personajele principale, interpretate de Gregory Peck si Dorothy McGuire; intr-adevar, chiar si fiind indulgenti cu lentoarea sau candoarea acelei perioade, relatia dintre ei nu prea are darul sa suscite vreun interes emotional din partea privitorilor, insa tot atat de adevarat este ca evolutia ei slujeste mesajului. In aceste universuri intime se petrec fracturile cauzate de discriminare, aici se schimba destine datorita unor vorbe scapate inconstient.

Cu toate ca nu pare a fi depus vreun efort special, Gregory Peck este totusi cea mai potrivita alegere pentru acest rol grav, iar McGuire, desi patetica, se inscrie acceptabil in partitura ce ii este rezervata. Personajele secundare par mai dezghetate: Celeste Holme contureaza excelent o personalitate complexa, exagerat extrovertita, John Garfield penduleaza intre serenitate si impulsivitate, Anne Revere e captiva in limitele de mama suferinda, dar inteleapta, insa reda corect ambele ipostaze. Si, bonus, in rolul fiului, Dean Stockwell pustan. Nu stiti cine e? Holograma din Quantum Leap! Da, si eu m-am pocnit peste frunte de uimire.

In Gentleman’s Agreement, divertismentul pare secundar in fata moralei, insa asta nu e o scuza sa nu il vedeti.

gentleman_agreement3