Un veac de neînsemnătate

În era VR-ului și a 3D-ului, filmele mute sunt privite precum Omul de Neanderthal față de Homo Sapiens.

Cumva legat de noi, dar cu o evoluție paralelă și de mult apusă.

Atât de depărtate par astfel de creații, încât când un cineast precum Michel Hazanavicius s-a aplecat asupra lor în mod experimental, a ieșit un aspirator de Oscaruri.

Merită spus că The Artist a prins la public și pentru că n-a fost film mut pursânge, ci unul care îți face cu ochiul modernității uneori, cât să te plimbe de o parte și de alta a intertextualității.

Și atunci ce facem, lăsăm acele plăsmuiri fără voce ale celei de-a șaptea arte să se odihnească în pace în muzee specializate?

The Crowd (1928) al lui King Vidor vine și se opune vehement unui asemenea surghiun.

Filmul, realizat la un an de la apariția epocală a The Jazz Singer, primul talkie, ne oferă o panoramă tantalică asupra potențialului expresiv pe care l-ar fi putut atinge sintagma cinematografică în care nu auzim glasurile actorilor.

Abandonând expresionismul de inspirație germană, făcut nemuritor de Metropolis sau Das Cabinet der Dr. Caligari, pelicula lui Vidor este puternic ancorată în realitatea momentului respectiv, America exact înainte de șocul Marii Crize, iar un secol de etate nu îi știrbește aproape deloc parabola dureroasă.

Protagonistul, jucat cu o așa naturalețe de James Murray, încât parcă a prefațat destinul tragic real al interpretului, a crescut sub imperiul ideii că trebuie să fie cineva și că, neîndoios, va ajunge cineva.

Din păcate, deși găsește o soție iubitoare (egal de emoționanta în reacții Eleanor Boardman) și își întemeiază o familie, visul american e spulberat zilnic de cămăruțele înguste în care se trezește și de slujba repetitivă și plicticoasă, pe care o îndeplinește într-un anonimat apăsat.

Să ridice mână cine n-a simțit măcar în treacăt această tensiune între aspirații și ambiții.

Eu tastez această frază doar cu degetele de la stânga.

Mariajul lor evoluează organic în condițiile acestui conflict latent între trepte diverse ale unei piramide a lui Maslow zdruncinate și e atât de coerent redat, încât îl recomand ca vizionare prenupțială obligatorie.

Da, un film mut de când era bunica fată e mai elocvent decât un terapeut de cuplu care și-a luat diploma după cursuri la distanță.

Regia lui King Vidor e uimitoare, nu atât prin realizările tehnice, deși sunt unele scene care au necesitat probabil o amploare logistică faraonică, ci prin desăvârșita osmoză a intimului cu megalopolisul. Uneori pare că pătrundem în sufletul protagoniștilor, alteori îi pierdem în mulțimea browniană care populează orașul, acest mușuroi nepăsător.

Ca locuitor al unei urbe care nu e așa neiertătoare din punct de vedere a aglomerației, resimt imediat presiunea insignifianței când ajung prin București.

De aceea, The Crowd nu mi se pare doar un obiect de artă, care, așa cum spunea André Malraux, aparține doar propriului ev, ci o operă de artă, care aparține posterității.

Și filmul, și regia lui King Vidor au primit nominalizări la prima ediție a Oscarurilor.

N-au câștigat, așa că putem spune că semințele controversei care fac deliciul acestor premii au fost sădite încă de atunci.

Mare și minunată este istoria cinematografiei!