Paris, Audrey, l’amour toujours

Audrey Hepburn în Paris, o combinație cu care nu poți da greș.

Îl mai adaugi pe Fred Astaire în ecuație, îl aduci pe Hubert Givenchy să croiască niște straie de soi pentru artistă, pe George Gershwin să compună muzica, filmezi la fața locului și îl lași pe Stanley Donen să coloreze totul cum a făcut-o în Seven Brides for Seven Brothers.

Rezultatul este Funny Face, un film ușurel în cea mai nobilă accepțiune a cuvântului, o escapadă în acea beatitudine imaginară de odinioară a Hollywoodului.

Povestea filmului este formulă în stare pură. În căutarea unei fețe noi pentru o revistă de modă, fotograful publicației (Astaire) o ochește într-un anticariat pe o suavă vânzătoare (Hepburn) și reușește să o convingă pe șefa sa cea aprigă (Maggie Prescott, o veritabilă Miranda Priestley avant la lettre) că ea este menită a aduce glorie noii colecții de modă care e în pregătire în Paris.

Idila inevitabilă și avatarurile ei sunt rudimentare, dar orice neajuns narativ pălește în fața deliciile senzoriale și intelectuale pe care le propune Funny Face.

Parisul este irezistibil, iar prezența silfidei Audrey Hepburn în niște rochii superbe este balsam pentru privire și suflet.

Când îl ai pe Fred Astaire în distribuție, numerele dansante sunt inevitabile și, deși cel de frunte al lui e foarte performant, cel al partenerei de ecran e mai de impact.

Zbânțuială zbuciumată, modernă, dar nu incoerentă, a lui Audrey Hepburn în barul intelectualilor mi-a dezvăluit o latură a actriței pe care nu o cunoaștem și care îi întregește aura de simpatie și duioșie cu care o învăluie posteritatea.

Deși scenariul este construit în jurul unui agreabil clișeu, pe ici, pe colo, are scăpărări de inteligență și umor, mai ales când face haz de pretențiile existențialisto-filosofice ale francezilor din epocă.

iar dacă te uiți la discursul corectitudinii politice moderne, te pufnește și mai rău râsul când auzi de ”emphaticalism” și preceptele lui, enunțate de Audrey Hepburn cu o candoare irepetabilă.

Funny Face pe ecran, Smiley Face de cealaltă parte a lui.

O bijuterie uitata

Senzatia pe care o incerc scotocind prin maruntaiele IMDB-ului dupa filme vechi si bune e asemanatoare celei pe care o simteam cand eram mai mic si exploram caseta de bijuterii a mamei mele. Ce e si mai frumos e ca descopar filme extraordinare, care, desi sufera de un defect impardonabil in opinia (proasta) a multora, adica acela al vechimii, merita vazute mai abitir decat o sumedenie de productii prapastioase contemporane.

Mergand pe firul carierei unui actor care imi place in mod deosebit, Alec Guinness (de neuitat in rolul colonelului britanic absurd de scortos in The Bridge on the River Kwai sau in cel al inteleptului Obi Wan in Star Wars), am descoperit ca unul dintre filmele pentru care a primit o nominalizare la Oscar este The Lavender Hill Mob, regizat de Charles Crichton. Faptul ca a castigat si o statueta pentru scenariu original m-a convins ca merita vazut.

Increderea pe care i-am acordat-o mi-a fost rasplatita cu varf si indesat. The Lavender Hill Mob este o comedie britanica pe care atributele de ordin culinar – delicioasa, spumoasa, savuroasa – nu o pot caracteriza indeajuns. Alec Guiness joaca rolul unui marunt functionar de banca, a carui unica insarcinare este sa supravegheze transportul de lingouri de aur de la topitorie la trezorerie. La un moment dat, vecin ii devine un barbat care se ocupa cu confectionarea de suveniruri metalice cam kitchoase. Intamplator, procedeul lor de realizare este aproape identic cu cel al lingourilor, astfel ca le vine ideea sa organizeze jaful perfect. Care nu se petrece chiar impecabil, dar reuseste, numai ca peripetiile protagonistilor sunt departe de a se fi incheiat. Suita de patanii si situatii hilare ce se va desfasura este atat de imprevizibila, cum numai din sanul inimitabilului umor englezesc putea rasari.

Ideea filmului, revolta individului impotriva propriului sistem, seamana cu aceea din Double Indemnity, numai ca, daca  pelicula lui Billy Wilder sta sub semnul tragicului si al coruptiei morale, aici nu e decat o inofensiva fabula despre zvacnirea din mediocritate, iar infractionalitatea este, in cel mai rau caz, amuzanta. Alec Guinnes, britanic sadea cu melon, umbrela si costum negru, afiseaza o imbinare superba de siretenie si timiditate, pe care o trasmite cu minimalismul unui mare actor.

E clar ca ipostaza asta de arheolog cinematografic imi place si o s-o continui.

P.S. La inceputul filmului, o tanara il saruta discret pe obraz pe Guinnes. Daca vi se pare ca e Audrey Hepburn, nu va inselati. Ea e.