Pe urme de Oscar – Intermezzo violent

sicario1

Sicario nu concureaza la Oscaruri decat in mod marginal (are nominalizari la imagine, coloana sonora si montaj de sunet), motiv pentru care nu l-am considerat un episod separat, insa este o realizare remarcabila, care putea foarte bine sa-si gaseasca locul pe lista cea lunga, unde, in alti ani, au aparut filme mult inferioare.

Povestea e simpla: te faci frate cu dracu’, ca sa scapi de frate-su. Emily Blunt, agenta specializata in rapiri, e cooptata intr-o unitate destul de etorogena si dubioasa, condusa de Josh Brolin si ghidata de un hispanic impunator si flegmatic – Benicio Del Toro, al carei rol e sa zgandareasca si sa sadeasca dihonia in cartelurile de traficanti de droguri de la granita dintre SUA si Mexic.

Desi se revendica de la realitate, pelicula regizata de Denis Villeneuve este mai mult o elegie macabra, care isi propune sa ne zdruncine increderea in umanitate.

sicario2

Sicario este violent in mod ostentativ si nu face nicio concesie hollywoodiana (strop de omenie in asasini sau protejarea unor inocenti) in aceasta privinta. Ingretosarea este inevitabila la vizionare, insa, cu un pic de detasare, poti sa constati ca e doar un element dintr-o foarte subtila manipulare emotionala, menita sa te duca in ipostaza de a nu te revolta cand au loc orori comise de cealalta tabara. Ceva similar am simtit si la inceputul lui Zero Dark Thirty, asa ca acum n-am mai fost surprins de propria-mi reactie, ci doar am constientizat (si am apreciat) eficienta metodei de a mi se induce o atare stare de spirit.

Prima parte a filmului e centrata pe Emily Blunt si nedumerirea ei, care o oglindeste pe a noastra. Nimeni nu ii/ne spune ce se intampla, intelegem urzeala de orori pe parcurs. Aceasta a fost un alt aspect pe care l-am apreciat, faptul ca actiunea nu a trecut prin protagonista, ci pe langa ea, iar tot ce am putut obtine, noi, ca privitori, este o amestecatura de informatii, supozitii si revelatii deloc placute. Ca in viata.

De la inceput mi s-a parut clar ca Benicio Del Toro isi reia intrucatva rolul care i-a adus Oscarul din Traffic. Meritul lui este ca, desi isi exploateaza acelasi aer placid si dictie imperfecta in engleza, se distanteaza de personajul anterior si devine un Thanatos implacabil, un instrument al mortii care matura pe vinovati si aproape nevinovati deopotriva.

Josh Brolin este prea apasat yankeu, nu-i lipsea decat guma de mestecat, sa fie total necredibil, insa lui ii revine o replica esentiala, pe care o redau din memorie: Cata vreme exista 20 de milioane (doar in SUA, n.m.) de oameni care vor sa traga pe nas rahatul ala, tot ce putem spera este sa fie ordine.

Oameni buni, nu mai consumati droguri, si multi dintre sceleratii astia o sa dispara.

sicario4

The Martian

Bridge of Spies

The Revenant

Mad Max: Fury Road

Spotlight

 

21 de grame de neuroni

Cam atat am pierdut, contempland aparent nesfarsitul sir de suplicii psihice la care Alejandro Gonzalez Innaritu si-a supus personajele in 21 de grame. Norocul lui si ghinionul nostru a fost ca a avut la dispozitie niste actori formidabili, care au dat credibilitate suferintei. Narativul consta din ciopartirea celor trei povesti si amestecarea bucatilor astfel rezultate, dar tehnica asta isi vadeste falimentul pe la jumatatea filmului, cand orice om cu destula glagorie in cap isi cam da seama ce i se pregateste.

Desi 21 de grame e al doilea film din tripticul inchinat mantuirii prin suferinta, care l-a facut celebru pe regizorul mexican, eu l-am vazut tocmai acum si mi-a intarit convingerea ca Innaritu are o problema: ori e foarte nefericit si tine mortis sa ne trasmita si noua starea lui mizerabila, ori e atat de fericit, incat nu-si da seama cand trece granita dintre arta si tortura gratuita. Daca in prima pelicula din serie, Amores Perros, metaforicul si umanul sunt intr-un echilibru aproape de sublim, Babel si 21 de grame nu sunt decat niste exercitii de stil fara viata, desi pretind ca o preamaresc.

Ce ma enerveaza si mai mult la Innaritu e talentul lui incontestabil. Nu poti sa i-l negi cand ii urmaresti jocul nervos al cadrelor, unghiurile de filmare sau lucrul cu actorii. Cred ca regizorul asta trebuie sa intre sub mana de fier a unui producator gen Harry Cohn din perioada interbelica, in stare sa ii impuna sa schimbe finalul si sa ii bage pe Naomi Watts, Sean Penn si Benicio del Toro intr-un menage a trois.

Da, stiu, am exagerat, dar cateodata chiar imi doresc un happy end. Mai ales la un film ca 21 de grame.