Mare problemă, mare

Dacă aș fi Cațavencu, aș rezuma cam așa ce am învățat din Oceanul vieții de Callum Roberts:

Stimabililor, din punct de vedere al mărilor și oceanelor globului, stăm rău!

Nu pentru că aș fi demagog, ci pentru că temeinica pledoarie efectuată de autor este fără putință de tăgadă.

De fapt, nu este o pledoarie, ci un rechizitoriu, în care acuzat este omul cu apucăturile sale, iar victimă, maiestuoasa natură acvatică, mamă bună a pârâtului, așa că la capetele de acuzare mai adăugăm, pe lângă lăcomie și ignoranță, și ingratitudinea.

O lectură conjugată cu grandiosele documentare The Blue Planet și Blue Planet II al lui Sir David Attenborough este recomandată, fără doar și poate, însă Callum Roberts, la fel de iubitor la adresa Terrei, este și mai apăsat în a sublinia toate procesele nocive care loc în străfundurile, dar și la suprafața oceanelor.

Ca unul care a rămas încântat și umil la vederea unor recife de corali, am resimțit organic imaginea unei hecatombe generale a acestor neîntrecuți arhitecți ai mărilor.

Autorul nu este un simplu strigător de alarme. Înainte de toate, este om de știință, așa că își construiește fiecare capitol cu simțul de răspundere al unui profesor, dar prezintă daunele aduse deja sau preconizate cu caracterul sistematic al unui procuror.

Iar dosarul dovezilor este unul gros, judecând numai după bogăția notelor de subsol.

Soluții există, măcar la nivel teoretic, însă este nevoie de o contribuție enorm mai mare, nu doar a unor minților strălucite care știu și înțeleg.

E nevoie de noi toți.

E nevoie să ne mai gândim și un pic mai departe de amărâta noastră de speranță de viață.

E nevoie să le gândim la viața însăși.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un ansamblu de date, argumente și previziuni pe care o să le răspândesc pe unde pot.