Ca sa intelegeti de ce am emis judecata din titlu si de ce filmul The Great McGinty a castigat un Oscar pentru scenariu, va invit sa cititi urmatoarea conversatie din film:

– If it wasn’t for graft („abuz in serviciu” a.k.a. „mita” – n.n.), you’d get a very low type of people in politics. Men without ambition. Jellyfish.

– Especially since you can’t rob the people anyway.

– Sure. How was that?

– What you rob, you spend, and what you spend goes back to the people. So, where’s the robbery? I read that in one of my father’s books.

– That book should be in every home.

Asa-i ca vi-l si imaginati pe Liviu Dragnea enuntand cele de mai sus cu obisnuita-i candoare?

Izbitoarea similitudine dintre practicile politicienilor romani si ale celor americani epoca interbelica e carligul care mi-a agatat de memorie scurta si eficienta pelicula semnata de Preston Sturges, care a mai regizat, printre altele, si The Lady Eve.

Filmul in sine nu este o capodopera si este chiar inegal din punct de vedere al traseului ideatic. Daca prima parte, in care personajul eponim strabate un rapid cursus honorom de la haimana fara casa la recuperator si apoi la primar si guvernator, este alerta si excelenta din punct de vedere satiric, cea de-a doua, in care acelasi personaj simte impunsatura dragostei si a rusinii fata de coruptie, aluneca rau pe panta sentimentalismului si a mesajelor pro-sociale, impuse, probabil, de canoanele vremii.

Nu e mare deranj, insa, pentru ca Preston Sturges, cineast energic si inteligent, nu lasa actiunea sa treneze, iar scenele din debut, precum cea in care protagonistul se duce si voteaza la mai multe sectii (va suna cunoscut, domnu’ Dragnea?) sunt atat de delicioase, incat invita la un revelator exercitiu de aritmetica:

Daca americanii se dedau la astfel de practici in anii ’40 ai secolului trecut, iar cei romanii in Anno Domini 2017, sa se calculeze cat de in urma e plaiul mioritic in materie de democratie.

In rolul principal, Brian Donlevy este multumitor, fara a fi impresionant, adoptand un aer prea sfidator in multe scene, insa cea in care ii precizeaza subtil unui industrias cat are de dat comision este de manual. Atat al celor din administratie, cat si al celor de la DNA.

Pitoresc si revoltator este si personajul lui Akim Tamiroff, care are o replica senzationala in momentul infruntarii cu fostul sau protejat si care, prin exotismul prezentei si accentului, m-a trimis cu gandul la Omar Hayssam, care a tot tras sfori in politica romaneasca, pana a suparat pe cineva si i s-a infundat.

Finalul din The Great McGinty se ridica din nadirul moralist si propune o concluzie amara, dar necesara:

Hotul din fire n-are lecuire.