Gigantii in adancuri

Filme cu si despre submarine sunt destule, dar indraznesc sa spun ca nu e niciunul cu un titlu care sa redea atat de sugestiv specificul luptelor care includ acest vehicul de razboi precum Run Silent, Run Deep.

Dincolo de titlu, insa, pelicula dezvaluie o panoplie de multe alte calitati, care o transforma intr-o creatie care merita sa fie scoasa din adancurile uitarii si pusa in formatie alaturi de multi-decoratul Das Boot.

Povestea are ceva din poezia obsesiei damnate din Moby Dick: in al Doilea Razboi Mondial, un comandant isi pierde vasul subacvatic ca urmare a dibaciei unei nave inamice si ramane cu dorinta de a-si lua revansa, pe care o pune in aplicare dupa ceva timp, cand primeste capitania unui alt submarin, pe care il indreapta tot spre zona cu pricina, ignorand ordine si atragandu-si revolta tacita a echipajului, in frunte cu foarte charismaticul secund.

Robert Wise, acelasi care ne-a oferit grandioasele The Sound of Music si West Side Story, isi dovedeste si aici, pe un taram tematic foarte diferit, iscusinta regizorala. Realizat cu peste sase decade in urma, Run Silent, Run Deep tot mai reuseste sa ne traspuna in atmosfera inghesuita si metalica din interiorul unui submarin, iar a treia parte a filmului, in care conflictul psihologic lasa loc celui armat, genereaza palpitatii veritabile, in ciuda unor efecte speciale care isi vadesc varsta.

Mai presus de toate aceste insa, Run Silent, Run Deep este infruntarea unor doi mari giganti ai cinematigrafiei.

Clark Gable, pe care rolurile din Gone with the Wind si It Happened One Night l-au proiectat in posteritate de-a pururi tanar, ne apare aici imbatranit, dar impozant, autoritar intr-un mod usor neplacut, dar coplesitor prin viziunea pe care si-o urmeaza neabatut.

De cealalta parte, Burt Lancaster, in floarea varstei, aratos, e acelasi lider cu voce domoala, dar capabil sa izbucneasca precum un tunet.

Scenele cand cei doi impart ecranul, mai ales ca spatiul claustrofobic al submarinului ii obliga sa stea aproape, sunt o desfatare pentru oricine priveste cu nostalgie spre epoca de aur a Hollywood-ului.

Acum trag aer in piept si ma cufund in marea de creatii a acelei perioade, pentru a descoperi in adancimile ei si alte comori uitate precum Run Silent, Run Deep.

Omagiu siesi

atlantic-city1Fara Burt Lancaster, Atlantic City, USA ar fi un film aproape romanesc.

Un oras decazut, personaje decrepite, dezechilibrate sau declasate, zbatandu-se intr-o exista mai degraba mizera si prinse in niste evenimente fara pic de glorie.

Fara Burt Lancaster, n-ar folosi la nimic regia inspirata a lui Louis Malle, catusi de putin spectaculoasa, dar cu un strop de impresionism la nivel de cromatica.

Fara Burt Lancaster, nu cred ca am fi remarcat bogatia de reactii a unei Susan Sarandon mai tanara decat am vazut-o vreodata si nu am fi luat foarte mult luare aminte la senzualitatea pe care o emana.

Fara Burt Lancaster, scenariul, in principal replicile care aduc omagiul unei lumi apuse, ar fi avut aceeasi savoare ca bombanelile unor batranei intr-un autobuz aglomerat.

Burt Lancaster, insa, se distinge printr-o performanta actoriceasca speciala prin caracterul ei dual.

atlantic-city2

Aproape septuagenar la momentul realizarii acestei pelicule, isi exploateaza varsta si se transpune in intruchiparea senectutii mediocre care se zbate sa mai insemne ceva. Cand nu e ocupat cu gainarii si practici de gigolo expirat, peroreaza despre vremurile de odinioara si adopta o prestanta vecina cu fanfaronada.

Toate acestea sunt redate cu finete, insa marele actor mai strecoara ceva in interpretarea sa.

In fiecare gest sau cuvant rostit, simtim ca avem in fata un monument viu, provenind dintr-o perioada glorioasa a Hollywood-ului, cea a filmelor pentru care s-a inventat Telecinemateca.

O epoca a titanilor, intre care il vom regasi intotdeauna si pe Burt Lancaster.

atlantic-city3

De Craciun, fii mai bun, fii mai fericit

In Ajunul Craciunului, cei mai multi oameni aleg sa priveasca filme dragute, dulci, optimiste, care sa ii ajute sa intre in spiritul acestei sarbatori. Manat de un bizar impuls, m-am decis sa nu urmez o atare traditie si am vazut Judgement at Nuremberg.

Poate ca titlul si locul mentionat in el va spun deja despre ce e vorba, daca nu, se refera la orasul din Germania unde au fost judecati liderii nazisti dupa incetarea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Nu marii conducatori sunt subiectul acestui film, ci personaje fictive, apartinand sistemului, dar care, prin profesia lor, declanseaza ample dezbateri. Aceasta judecata de la Nuremberg incearca sa stabileasca daca inculpatii, judecatori la randul lor in cadrul Reichului, sunt vinovati sau nu de crimele acestui regim.

Spencer Tracy este un judecator american, batran, lipsit de spectaculozitate, fara rafinamente in gandire, care este chemat sa prezideze lucrarile acestui tribunal, caruia opinia publica deja nu ii mai acorda importanta. Acuzarea e condusa de Richard Windmark, american sadea, pentru care dorinta de a-i condamna pe inculpati depaseste simpla sarcina de serviciu; apararea ii revine lui Maximilian Schell, un tanar german abil, ambitios, cult si animat de niste cerebrale motivatii patriotice. Cea mai de marca figura din boxa acuzatilor este Burt Lancaster, jurist german de renume mondial, a carui integritate e indeobste cunoscuta, facand si mai dilematica stabilirea raspunderii sale in atrocitatile discutate.

Cand vine vorba de crimele regimului nazist, e greu sa ai o alta parere decat oroare totala fata de nivelul incredibil de abjectie pe care l-au atins niste fiinte umane (am dat, insa, spre suprinderea si intristarea mea, si de persoane care sustin ca Hitler a avut el ceva in cap; in astfel de situatii, eu unul nu mai zic nimic si raresc impercetibil rata de interactiune cu respectivii). Totusi, Judgement at Nuremberg nu te arunca intr-o tabara anume, ci te plaseaza fix la confluenta unor pozitii contradictorii, al caror conflict genereaza una din cele doua mari calitati ale acestei creatii cinematografice: te face sa reflectezi in mod socratic. Lege vs. dreptate, comunitate vs. individ, conjunctura vs. principii, acestea sunt mizele care transforma aceasta confruntare intr-una de proportii epopeice, desi se desfasoara in spatiu limitat.

Cea de-a doua mare calitate vine de la actori. Ca in orice film care se petrece intr-o sala de judecata, si in Judgement at Nuremberg se vorbeste mult, se declama mult, iar actorii se intrec unul pe altul in interpretari care dau fiori de placere. Cursa e castigata de Maximiliam Schell (castigator de Oscar pentru acest rol), absolut uimitor prin capacitatea cu care trece de la o stare la alta, de la agresivitate la aparenta blandete, de la soapte la strigate profunde, de la apasare la revolta, toate cu o dictie impecabila si cu un irezistibil accent german (priviti scena aceasta si va veti edifica).

E urmat indeaproape de Spencer Tracy, care opune arsenalului complex al tanarului confrate un bun simt atat de bine redat, incat, asa cum e imposibil sa nu il admiri pe versatul aparator, e imposibil sa nu il placi pe venerabilul om al legii, care isi are momentul lui de gratie in finalul filmului, menit sa readuca aminte detractorilor de astazi ca America de ieri a fost totusi farul calauzitor al democratiei.

Desi cu o idee mai jos pe scara interpretarii, Burt Lancaster are si el o bucata oratorica numai buna de dat exemplu prin scolile de actorie, iar in locul de unde acesta se manifesta cu toata energia aceea electrizanta si retinuta care i-a caracterizat multe dintre roluri, adica boxa martorilor, mai apar Judy Garland si Montgomery Clift.

E o diferenta colosala intre ingenua care ne-a fermecat in The Wizard of Oz si femeia apasata de remuscari din Judgement of Nuremberg, dar exact farama de inocenta care uneste cele doua roluri ale acestei superbe actrite, doborate prematur de propriile excese, ii transforma scurtul rol intr-o aparitie memorabila. Clift reuseste o performanta unica in contextul acestui film: nu apare decat intr-o scena, dar in cele cateva minute petrecute pe ecran, abate atentia de la toti ceilalti formidabili actori, inclusiv de la Schell.

De Craciun, vizionand Judgement of Nuremberg am devenit mai bun si mai fericit.

Mai bun (macar in teorie, pentru ca soliditatea morala nu se probeaza decat in practica), deoarece am inteles un dicton care pana acum mi se parea a avea un iz de sofism: E adevarat ca o viata nu valoreaza nimic, dar tot atat de adevarat este ca nimic nu valoreaza cat o viata.

Mai fericit fara doar si poate, pentru ca am vazut un film pur si simplu exceptional.

Tensiune fara impuscaturi

Dincolo de pacatele lacomiei si trufiei, cele care i-au dus in situatia nasoala de azi, americanii au o calitate: folosesc orice context ii macina sufleteste si scot filme excelente. Vietnamul si-a tras partea lui de capodopere, globalizarea adusa de Internet a inceput deja sa dea roade prin The Social Network si ce sa mai vorbim de Razboiul Rece.

Tocmai din acea indelungata perioada de tensiune vine un extraordinar thriller intitulat Seven Days in May. Nemultumiti ca un viitor tratat cu sovieticii ii va lasa expusi unui eventual atac surpriza din partea acestora, sefii armatei americane, in frunte cu un foarte charismatic Burt Lancaster, planuiesc o lovitura de stat impotriva presedintelui (interpretat de Fredric March), un tip deloc popular si un pic demagog. Kirk Douglas, colaborator al capului complotului, afla de tainica operatiune printr-un concurs de imprejurari si, desi impartaseste oarecum opinia superiorului, hotaraste ca datoria fata de tara este mai presus de toate, dezvaluind temerile sale putinilor apropiati ai presedintelui (intre care si un senator bun prieten cu Dionisos, interpretat de Edmond O’Brien).

Desi The Manchurian Candidate este indeobste considerat capodopera regizorului John Frankenheimer, indraznesc sa spun ca abilitatile sale de a crea o atmosfera tensionata, prin unghiuri de filmare, scene taiate la fix si lucruri care raman nespuse ating in cazul de fata desavarsirea.

Ca si in celalalt thriller, il ajuta enorm prestatiile actoricesti. Inalt, aratos, calm, Burt Lancaster reuseste din nou (dupa The Sweet Smell of Success) sa contureze un personaj negativ remarcabil, cu exceptia ca acum nu mai e monstrul absolut, ci un om cu anumite convingeri, poate gresite, dar carora le este fidel.

Fredric March, un extraordinar actor al anilor ’30-’40, demonstreaza ca a reusit sa se adapteze exigentelor tot mai mari ale cinematografiei si intruchipeaza personajul cu cea mai variata gama de trairi si trasaturi sufletesti: teama, indoiala, furie, dibacie.

La polul opus se afla, surprinzator, Kirk Douglas. Obisnuit sa fie centrul atentiei si al peliculelor in care a jucat, Douglas, desi avand personajul care pune in miscare filmul prin actiunile sale, este cel mai retinut in exprimare si pare nu a avea decat rolul de a-i pune in valoare pe ceilalti. Un merit pe care i-l gasesc, totusi, este ca aceasta retinere este asumata, constienta, de parca virilul actor ar fi inteles ca nu intotdeauna poti fi cel dintai.  Ava Gardner, in rolul unei femei ranite in dragoste si prinsa in nemiloase intrigi masculine, este cea care profita cel mai mult de placiditatea partenerului si ofera cateva momente sublime in care intelegi ca, pe langa mari conflicte geopolitice, lumea mai e compusa si din marunte suferinte sufletesti.

Edmond O’Brien, care mie unuia mi-a adus aminte de Viorel Hrebenciuc, pentru cei cat de cat pasionati de pseudo-politica romaneasca, adauga savoare filmului prin defectele fatise (darul suptului, lene, viclenie) sub care se ascund insa calitati indiscutabile: umor, bun simt si, mai presus de toate, loialitate.

Seven Days in May are un aer foarte teatral, dar asta nu stanjeneste deloc caracterul sau de film de suspans. Dimpotriva, il imbogateste, ii da un aer de drama universala, ingredient indispensabil pentru supravietuirea unei creatii in timp, chiar si dupa ce contextul care a generat-o s-a stins.

A vedea un thriller ca acesta e ca o iesire in natura cu cortul: te lipsesti de cateva inlesniri aduse de tehnologie si te bucuri de o placere pura.

 

Dulcele stil clasic

Nu stiu de ce, dar ma vad nevoit din nou sa inceput exprimandu-mi nedumerirea in privinta celor care dispretuiesc compulsiv filmele vechi, alb-negru. Chiar intr-atat sa mearga influenta formei, a culorilor si a artificiilor de montaj care domina productiile contemporane? Imi pun aceste vesnice intrebari pentru ca, de fiecare data cand vad un film vechi excelent, ma gandesc ce pierd toti acestia.

Sweet Smell of Success este cel mai recent exemplu. Incepe fara prea mare elan, avandu-l in prim plan pe Tony Curtis, tinerel si frumusel, in rolul unui agent de presa smecher, ambitios si lipsit de scrupule, care incearca sa parvina cu orice pret si deslusim din actiunile sale ca isi agata multe sperante de misiunea pe care un puternic editorialist i-a incredintat-o, de a aranja despartirea dintre sora acestuia si un cantaret de jazz. Problema acestui Dinu Paturica este insa ca cei doi se iubesc mult si chiar ii bate gandul sa se casatoreasca.

Un subiect aparent usurel, care nu explica faima acestui film; numai ca personajul principal nu intra in scena imediat si creeaza un cadru de asteptare asemanator cu cel din The Third Man, care incita la curiozitate.

J. J. Hunsecker, editorialistul cu pricina, e detestat si temut in egala masura, iar cand, intr-un final, isi face aparitia, intelegi de ce. Retinut, cu o mimica redusa doar la jocul ochilor, Burt Lancaster construieste un monstru. In comparatie cu el, ipocrizia si setea de succes ale personajului lui Curtis apar ca niste copilarii. Pe langa modul implacabil si placid in care Lancaster abuzeaza de puterea sa, mai exercita si o dominatie sufocanta asupra surorii sale, pentru care manifesta o afectiune maladiva, evidenta oricui.

Parerile pe care le auzisem sau citisem despre Sweet Smell of Success puneau accent pe dialogurile subtile; fara a contesta valoarea acestora, consider totusi ca punctul forte al filmului este tocmai componenta non-verbala. Figurile actorilor sunt suficiente pentru a cladi atmosfera apasatoare, in care putinele zvacniri de umanitate sunt reprimate brutal, iar asta nu ar trebui decat sa ii incante pe cei care invoca modul vetust si ininteligibil in care se rosteau replicile in filmele mai vechi.

Cele doua personaje principale, al lui Tony Curtis si al lui Burt Lancaster, reprezinta doua stadii ale coruptiei morale. Primul este in faza somatica, in care coruptia are un caracter neregulat, poate suscita inclusiv amuzament, si mai lasa loc de manifestari ale microbului numit constiinta. A doua este faza terminala, cerebrala, a omului care sufera o deformare a perceptiei asupra realitatii, a omului robotizat, care nu mai este capabil de compasiune si pentru care ceilalti nu sunt decat ganganii care merita strivite.