Femeia care vede si nu poate striga

Suntem in anul de gratie 2018, avem telefoane mobile inteligente, iar unii se gandesc deja sa colonizeze alte planete.

Si, totusi, mituri vechi de cateva mii de ani persista, ne incanta, ne intristeaza si ne influenteaza perceptia asupra lumii. Am fost condamnat la aceasta constatare citind cartea de literatura contemporana scrisa de Christa Wolf si intitulata simplu – Casandra.

Daca ati mostenit in casa vreo copie a Legendelor Olimpului, atunci va aduceti, probabil, aminte de acea fiica a lui Priam, regele Troiei, care era inzestrata cu darul profetiei, fiind blestemata, insa, sa nu fie crezuta de nimeni.

Ei ii da voce autoarea germana intr-un prelung monolog narativ, prilejuit de apropierea funestului sfarsit in captivitate, dupa caderea lengendarului oras.

Cartea nu are o lungime prea mare, insa are acea densitate pe care numai o tehnica bine stapanita a fluxului constiintei o poate reda. Exista o perioada critica la inceput, in care e nevoie sa te acomodezi cu faptul ca anamneza Casandrei este suprinzator de asemanatoare cu a ta, fiinta in carne si oase. Fapte si presupuneri, senzatii si fantasme, ganduri metafizice si stari corporale se scurg in paginile cartii, precum aluviunile unui fluviu care preia tot ce ii iese in cale si isi urmeaza neabatut cursul.

Doua sunt caile prin care romanul Christie Wolf se impune ca unul remarcabil.

Prima este repovestirea razboiului troian intr-o cheie ilustrativa pentru omul secolului al XX-lea, care a trait razboaie si a vazut dictaturi inflorind si prabusindu-se. Conflictul care ii opune pe locuitorii cetatii si pe ahei nu este generat doar de mitica rapire a Elenei (socant interpretata aici) sau de apetenta pentru jaf a anticilor, promovata de istoriografia marxista, ci este rodul unui ansamblu de greseli, trufie, rea-vointa, amalgamate intr-un bulgare de zapada ce evolueaza intr-o avalansa de neoprit.

Personajele binecunoscute – Ahile, Hector, Hecuba, Priam, Paris, Agamemnon – nu lipsesc, dar nu mai sunt figuri hieratice de patrimoniu, ci unele pur omenesti, uneori contrastand cu modul cum le-a daltuit posteritatea. Hector nu este viteaz decat de nevoie, Paris este un pampalau care incearca sa-si demonstreze siesi ca este barbat, iar Agamemnon doar face parada autoritatii.

Chiar mai important, insa, este filtrul psihic prin care Casandra ne istoriseste toate acestea. Imi asum o mare responsabilitate, aventurandu-ma sa spun ca este unul pur feminin, insa invit pe orice reprezentanta a sexului frumos sa citeasca aceasta carte si ma astept sa rezoneze cu pleiada de trairi care razbat din solilocviul naratoarei.

Poate cea mai preganta marturie a autenticitatii acestei voci este modul cum este perceput Ahile, cel mai mare razboinic al acestei epopei. Desi are o atitudine critica si ambivalenta fata de cetatea-patrie si fata de greselile care au condus-o la razboi, Casandra este, pana la urma, o fiica a Troiei si a familiei pe care grecul o face sa sufere amarnic, asa ca perceptia si diatribele asupra acestuia stau sub semnul unui subiectivism superb indus de proza scriitoarei.

Cheia feminista a cartii se accentueaza spre final, mai ales in cadrul episodului in care apar si amazoanele, iar acea confrerie, imperfecta sau induiosatoare, a femeilor din ambele tabere, precum si abuzurile savarsite de barbati chiar si in cele mai sacre locuri, pot fi considerate o expresie avant la lettre a miscarii #metoo.

Domnilor, am si o veste buna, totusi.

In acea comunitate a femeilor isi gasesc locul si niste barbati.

Cu conditia sa fie de isprava.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru niste mituri vechi, spuse dintr-un unghi nou.

Frustrari mocnite

Daca sunteti un utilizator normal de Facebook (adica pierdeti vreo doua ore insumate pe zi cu ochii atintiti pe un ecran), exista sanse foarte mari sa fi remarcat un citat din multele care populeaza retelele sociale:

Fii bun cu ceilalti, fiecare om pe care il intalnesti duce o lupta in inauntrul sau.

Paternitatea acestui aforism e disputata, insa adevarul pe care il intruchipeaza in partea sa de final e incontestabil, iar Trei etaje de Eshkol Nevo nu face decat sa il consolideze.

Aceasta carte de literatura universala este promovata drept o „imagine vasta si diversa a societatii israeliene” si intr-adevar, exista anumite particularitati care se desprind la o lectura mai atenta: faptul ca mai toti cetatenii, barbati sau femei, servesc in armata, organizarea de tip kibbutz, protestele generatiilor tinere impotriva coruptiei sau urmele latente ale Holocaustului.

Insa ma prind cu ramasag ca majoritatea cititorilor s-a concentrat pe universalitatea trairilor interioare ale celor trei voci ale romanului. Conceputa ca monologuri redate pe suporturi diferite (discutie din care lipseste interlocutorul, epistola sau marturie inregistrata) ale unor indivizi care interactioneaza fugitiv, cartea ne ofera un maraton al ideilor preconcepute, al justificarilor si al resorturilor intime care imping la greseli cu urmari funeste.

Cele trei parti sunt inegale ca perfomanta a scriiturii, solilocviul meu preferat fiind primul, care m-a impresionat prin artificiul absentei celuilalt participant la discutiei si prin modul subtil in care se intrezareste o tulburare de tip paranoid.

Insa triada monologala reuseste sa ramana omogena ca efect global, acela de disconfort pe care il resimti in fata manifestarilor cuiva caruia nici nebun nu-i poti spune, dar nici in intregime normal nu-l poti considera.

Dar, socotind ca fiecare dintre noi poarta inauntru o mare involburata, cine e normal pana la urma?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca m-au ajutat sa-mi dau seama ce greu e sa fii propriul psiholog, daramite al altora.