El Camino nipon

Colectia de carti de calatorie de la Polirom este o veritabila bonanza, din care extrag periodic cate o aventura pe care o sorb prin lectura cu o asa pofta, incat imi spun ca poate ar fi cazul sa-mi fac bagajul.

De data aceasta imboldul a venit de la Alan Booth si al sau uluitor periplu prin Tara Soarelui Rasare, descris in Drumurile catre Sata.

De ce uluitor? Pentru ca acest englez putin sarit de pe fix s-a gandit sa parcurga distanta dintre Capul Soya (cel mai nordic punct al Japoniei) si Capul Sata (cel mai sudic). Adica 3000 de kilometri, o cifra care, oricum ai intoarce-o, tot infioratoare pare.

Scrisa in anii ’80 ai secolului trecut, cartea prezinta realitati sociale care s-au estompat, poate, intre timp, insa proza lui Booth este savuroasa, iar interesul informativ initial este sporit de placerea de a-i parcurge observatiile amuzante si usor uracioase, aspect pe care constatat ca exploratorii moderni il au in comun (l-am regasit si la Sylvain Tesson).

Desi indragostit de Japonia in asa hal, incat i-a invatat limba si a luat o localnica de nevasta, autorul o priveste cu acea unica privire europeana, care admira calitatile, dar nu cruta defectele, o atitudine rezumata de vorbele unui batran perspicace:

O tara e ca o foaie de hartie; are doua fete. Pe o parte sunt caligrafiate multe – asta e partea care e etalata peste tot in public. Dar exista intotdeauna si versoul foii de hartie – o pagina pe care pot fi mazgalituri urate, graffiti sau Dumnezeu mai stie ce. Daca vreti sa scrieti despre o tara, asigurati-va ca scrieti despre ambele fete.

Aceasta luciditate cinica este, insa, lasata deoparte cand ajungem la Hiroshima si, prin deznadejdea si goliciunea sufleteasca pe care Alan Booth le exprima, traim noi insine abisul acelui crunt moment.

Trece Japonia testul acestei ample radiografii care o strabate pe lungime?

Fara doar si poate.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un El Camino nipon.