Fundațiile monumentului (Cary Grant)

Ca actor-emblemă al Epocii de Aur a Hollywood-ului, Cary Grant nu are nevoie de monument, fiind unul în sine.

Reper de eleganță, încă invocat în meme-uri pe Facebook, arătos chiar și la vârsta a doua spre a treia (vezi Charade), flegmatic fără a fi cinic, amuzant și charismatic, a umplut ecranele și a marcat lumea filmului cu o prezență de neuitat.

Pare, așadar, ciudat că, în privința râvnitelor Oscaruri, Cary Grant n-a prea avut succes: în afara statuetei onorifice de la senectute, n-a mai beneficiat decât de două nominalizări, una dintre acestea pentru Penny Serenade.

Erou de cele mai multe ori, cu rare, dar memorabile transgresiuni în partea răului, Grant se vede în partitura de față obligat să se lepede un pic de șarm și să îmbrace veșmintele emoționale ale ușurătății, nesiguranței și neputinței.

Ajutat de un scenariu surprinzător de deschis în privința unor subiecte spinoase (semnat de Morrie Syskind și Martha Cheavens), de o parteneră pe măsură (Irene Dunne) și de un regizor de marcă (George Stevens), actorul spulberă orice dubiu în privința talentului interpretativ, căruia aerul aristocratic înnăscut i-a dăunat uneori.

Povestea este a unui cuplu care urmează etape clasice în evoluție (curte, logodnă, mariaj), până la un moment de fractură, care îi împiedică să aibă copii, motiv pentru care recurg la adopție.

Ajuns aici, nu pot să nu fac o paranteză și să remarc cât de neobișnuit de onest este acest film, care, în formă, urmează stilul canonic al perioadei. Evident, unele aspecte sunt simplificate, altele edulcorate, dar zbuciumul și contradicțiile la care este supusă o astfel de familie rămâne ușor de recunoscut și pentru părinții secolului XXI.

Grant împarte aceste avataruri cu superba Irene Dunne, care, dintr-un anume punct de vedere, este personajul central al peliculei, deoarece amintirile ei sunt filtrul prin care reconstituim traseul parental. Însă există o scenă în Penny Serenade care constituie cea mai simpatică revanșă fața de stereotipul mămicilor atotștiutoare a taților care habar n-au ce să facă în privința unui bebeluș, dar cum, necum, se descurcă.

Cary Grant a fost dintotdeauna un stăpân al comicului, dar aici își ridică la puterea a doua abilitatea de stârni hohote de râs. Așa mi-l voi aminti de-acum încolo.

Pentru regizorul John Stevens, autor al giganticului Giant (joc de cuvinte pueril, dar irezistibil), Penny Serenade este ce Brief Encounter este pentru David Lean – o creație minoră, dar în care se vede o gamă largă de calități, de la mizanscenă la lucrul cu actorii.

Deși condamnat la un stil preponderent static, ca în orice producție de studio a anilor ’40, cineastul ne oferă câteva momente de dinamism și chiar suspans, iar sub îndrumarea sa, pe lângă cuplul regal Dunne-Grant, excelează tot restul distribuției, de la înduioșătorul Applejack (John Buchanan) la copiii adorabili de diverse vârste.

”Cine n-are bătrâni să-și cumpere”, zice o vorbă din bătrâni.

”Cine n-a văzut filme vechi să le caute neapărat”, zic și eu.

Duelul frumosilor

thief1Pana si un maestrul al macabrului ca Alfred Hitchcock s-a lasat cuprins de vraja frivolitatilor.

Daca te uiti la To Catch a Thief cu un ochi obiectiv, cu o raceala de om de stiinta, e imposibil sa nu constati ca subiectul e secundar, chiar tertiar. Un hot de bijuterii retras din activitate (Cary Grant) se vede suspectat pentru o serie de jafuri petrecute pe Riviera franceza si e nevoit sa il afle pe adevaratul faptas pentru a-si dovedi nevinovatia. Pe parcurs, se vede prins intre o pustoaica plina de tupeu (Brigitte Auber) si o frumusete cu nasul pe sus (Grace Kelly).

Ce se intampla in film e prea putin important, mai mult conteaza cine face si pe unde. Peisajele din Nice sau Cannes sunt surprinse ca intr-un material de promovare turistica, interioarele sunt fastuoase, planurile largi iti fac o pofta de vacanta de nu se poate, asta pana iti aduci aminte ca e taramul bogatilor. Lasa ca Muntenegru e inca ieftin!

Cei doi protagonisti sunt frumosi in sens absolut. Cary Grant e unic prin modul cum si-a pastrat farmecul de ani ’40 pana la varste pe care le-am considera venerabile. Grace Kelly e blonda, stilata si emana o senzualitate abstracta, curat materie prima pentru odioasele reviste glossy.

Dialogurile din To Catch a Thief sunt spirituale, aduc cu acelea din Charade, insa nu sunt asa spumoase, sunt mai degraba ca un vin intepator si au o tenta un pic mai erotica.

thief2

Suspansul hitchcockian se manifesta cand si cand, nu la nivel de subiect, care e straveziu ca apele Mediteranei in care se scalda Cary Grant si cele doua dame in poate cea mai amuzanta scena a filmului, ci mai degraba la nivel de atmosfera.

To Catch a Thief – oameni exagerat de frumosi in locuri inaccesibil de frumoase.

A se servi cu un vin de Porto.

thief3

Filme la care n-a tinut vrajeala

Aseara, pe TVR1, la Telecinemateca, am revazut secvente din The Pride and the Passion (1959) pe care il stiam mai demult si care mi-a ramas in minte printr-o superficialitate crasa, o impecabila goliciune de substanta, ramanand, paradoxal, agreabil in nimicnicia lui.

*Remarcabila mi s-a parut si discrepanta dintre esecul produsului final si calitatea ingredientelor care il compun: un regizor de marca (Stanley Kramer), actori buni (Cary Grant, Sophia Loren, Frank Sinatra), bani multi, care se vad in scenele de anvergura, si un fundal istoric framantat, numai bun de altoit drame personale si conflicte mai mari ca viata insasi.

Povestea: in Spania ocupata de trupele napoleoniene, un ofiter englez (Grant) ii consiliaza si ajuta pe rebelii spanioli sa transporte si sa utilizeze un tun gigantic, menit sa darame o inexpugnabila fortareata franceza, si ajunge sa se lupte pentru inima alei mai frumoase din trupa de guerilleros (Sophia Loren) chiar cu liderul acesteia (Sinatra).

Triunghiul amoros scartaie pe toate laturile si asta pentru ca doua dintre varfurile sale sunt jos de tot: Cary Grant, expert al comediilor romantice si nitel inteligente, n-are nicio tragere de inima in a fi charismatic si seducator, cum cred eu ca s-ar fi cuvenit, iar pe Frank Sinatra (extraordinar cantaret, cu cateva roluri excelente in repertoriu – From Here to Eternity sau The Manchurian Candidate) pur si simplu nu-l ajuta statura sa dea impresia unui lider din popor care infierbanta spiritele si le face sa il urmeze. Sophia Loren e frumoasa si atat.

Actiunea urmareste cu atata obstinatie eforturile protagonistilor de a deplasa tunul acela gigantic, incat devine ridicola rapid, mai ales ca i se suprapun duelurile verbale cocosesti ale celor doi masculi ai filmului.

Bun, sa ne deplasam in timp pana in anul 2001, cand, cu surle si trambite, a iesit Pearl Harbour. Va invit sa cititi paragraful de mai sus, pe care l-am marcat cu un asterisc si sa-mi spuneti daca nu cumva i se aplica si acestui film, cu evidenta diferenta de nume a celor implicati in realizarea lui.

As merge chiar mai departe si as spune ca problemele de la predecesor sunt valabile si aici, cu precadere triunghiul siropos si ineptia unor scene de actiune.

Un fapt care pe mine ma amuza foarte mult este ca, in momentul de fata, pe IMDB, The Pride and the Passion si Pearl Harbour au aceeasi nota: 5.5. O nota care i-ar fi preafericit pe multi dintre cei care au dat bacaloriatul de curand, dar care, pentru un film, in general, reprezinta foarte putin.

Un argument imbucurator ca, oricat ar incerca sa ne prosteasca aceia implicati in industria fabricarii viselor, sunt situatii cand chiar nu tine vrajeala.