O ecranizare ca la carte

Fără a fi capodoperă, Room at the Top de John Braine (tradusă în românește sub titlul Drumul spre înalta societate) este un roman care reușește să rămână relevant, deși condițiile sociale și moravurile pe care le zdruncină s-au schimbat semnificativ de la apariție.

La fel de meritorie rămâne și ecranizarea, care, prin inteligența scenaristului Neil Paterson (laureat cu Oscar), mâna sigură a regizorului Jack Clayton și a unui ansamblu nemaipomenit de actori, reușește, la rându-i, să nu fie o simplă transpoziție, ci o operă independentă.

Povestea cărții, spusă la persoana I, este a unui ambițios arivist, care are de ales între dragostea pentru o tipă de vârsta a doua, senzuală și complexă, și oportunitatea pe care i-o oferă afecțiunea pe care i-a trezit-o unei fetișcane naive, dar bogate și cu părinți sus-puși.

În film, personajul principal rămâne același Dinu Păturică jucat minunat de Laurence Harvey, care adoptă o aparentă placiditate, străbătută de scăpărări luciferice și conflicte interioare. Însă, spre deosebire de creația literară, acțiunea nu este filtrată exclusiv prin el, iar interesul se distribuie celorlalți interpreți, sau, mai bine zis, interprete.

Femeile prezente în acest film au contribuții marcante: Heather Sears este fiica ușor de manevrat, Hermione Baddeley este o prietenă înduioșător de fidelă a protagonistei, iar Ambrosine Phillpotts este o matroană din Albion cu gradul de înțepare pe care vi-l puteți imagina.

Dar peste toate și toți tronează Simone Signoret.

O femeie la vârsta când dezamăgirile sunt deja consumate, cinică, dar încă dornică de sentimente autentice, concupiscentă, dar și ingenuă, puternică, dar și plăpândă sufletește. Actrița ni se dezvăluie treptat și ne spulberă orice previziune asupra modului în care credem că va reacționa în scena următoare.

Rar și-a găsit spectacolul eternului mister feminin vreo întruchipare mai stilată și mai sugestivă.

Un Oscar câștigat nu grație vreunei conjuncturi favorabile, vreunui curent ideologic adecvat sau ca urmare a succesului general al peliculei.

Este acel tip de statuetă a cărei strălucire nu prinde patina vremii.

Dragostea e cântată de când lumea.

Atât de mult, încât uităm (și ne aducem aminte pe spezele propriei sănătăți mintale) că nu rareori e sugrumată de dorința de mărire, înavuțire și alte pohte în care ”eu” devine mai important decât ”noi”.

Room at the Top e un sobru memento al acestei incontestabile realități.

Sobru, dar nu sumbru, pentru că beneficiază și de miracolul artei.

Un Oscar cu greutate

heiress1Exista Oscaruri care isi pierd valoarea in timp si unele care atarna tot mai greu pe masura pe anii trec si interpretarile pe care le-au recompensat par tot mai stralucite.

Oscarul Oliviei de Havilland in The Heiress pare a fi dobandit de zece ori greutatea initiala. Iata de ce.

Filmul regizat de William Wyler o pune pe eroina intre Scylla Si Caribda, adica intre un tata (Ralph Richardson) care are o parere proasta despre ea si un pretendent cam alunecos (Montgomery Clift), banuit ca i-ar vana averea. Initial, personajul Oliviei de Havilland indreptateste lipsa de consideratie din partea tatalui si o augmenteaza cu dezaprobarea din partea noastra, a privitorilor, fata de usurinta de a se lasa fermecata de primul barbat care ii acorda atentie.

Intre cei doi, eroina etaleaza o gama variata de trairi: sfiala extrema, supunere cvasi-oarba, incantare reprimata, insa socul minunat pe care il incerci urmarindu-i evolutia ce are loc dupa un anume moment critic. Metamorfoza Oliviei de Havilland e uluitoare si da greutate de osmiu statuetei pe care a castigat-o pentru acest rol. E o stralucire damnata in creatia ei, o stralucire pe care nu ti-o poti scoate din minte.

Ceilalti actori sunt pe pozitii de frunte, de asemenea. Ralph Richardson e specializat pe ridicat de sprancene si mici variatii de tonalitate, dar cum le foloseste! Urmarindu-l, e ca si cum am ne-am afla langa un artizan al carui mestesug de mult defunct, al carui ultim reprezentant este.

heiress3

Montgomery Clift are o prestatie mai de smecheras de anii ’50 ai secolului XX, mai degraba decat XIX, cand este plasata actiunea, dar, chiar si asa, acel ceva cu care nu te poti impaca din personalitatea pe care o transpune pe ecran e ingredientul care intregeste clestele in care este prinsa nefericita protagonista. Miriam Hopkins e raza de umor intr-o poveste altminteri trista, in rolul unei matusi vaduve, care adora sa faca pe petitoarea.

Ca regizor, William Wyler e discret, dar sigur. Se concentreza pe actori, fara a uita sa ii inconjoare cu mici elemente de decor menite a plasa temporal povestea, dar si a-i conferi un aer de drama universala.

Reiau ce spuneam la inceput. Departe de a fi fost atins de patina vremii, Oscarul Oliviei de Havilland a castigat consistent in greutate, incat ar fi nevoie de cativa oameni sa il care.

heiress2