Ce ne facem cu teoreticienii?

Detest filosofia in stare pura, asa cum detest tariile. Cu toate astea, din cand in cand, mai iau cate o dusca, sa imi mai ametesc mintile. Dintre cele mai recente experiene intelectual-alcoolice pot numara Marea Ruptura a lui Francis Fukuyama si Tirania penitentei a lui Pascal Bruckner. La primul am admirat luciditatea cu care afirma ca, in societate, structurile si regulile se degradeaza si se recompun continuu, iar la al doilea m-am solidarizat cu opinia ca europenii de acum sunt niste pampalai care isi ascund neputinta de a actiona sub autoflagelarea pentru pacatele inaintasilor. La amandoi m-a plictisit modul cum bat apa in piua, se invart in jurul cozii, o intorc pe toate fetele s.a.m.d. ,s.a., etc.

Dupa ce a trecut perioada de gratie, am pleoscait din nou din neuroni si m-am aplecat asupra lui Giovanni Sartori. Observati, va rog, cat de snob sunt: prefer numele grele, ca macar sa ma pot da mare intr-o discutie. In plus, tipul vine dintr-o tara al carui nou guvern a instituit niste masuri cu un usor iz de fascism. Sa nu va imaginati insa ca am prejudecati. Si palinca miroase naspa, dar iti induce o caldura sufleteasca unica:).

Cartea lui Sartori, Ce ne facem cu strainii?, nu se abate de la linia pe care v-am enuntat-o mai sus. Dupa cateva (sub zece) pagini bestiale, in care italianul argumenteaza fara cusur ca pluralismul si multiculturalismul n-au treaba unul cu celalalt, ca pluralismul izvoraste din toleranta si din nimic altceva, ca imigrantii nu sunt neaparat buni, urmeaza peste 150 de pagini de citate, elucubratii si categorisiri care pe mine m-au bagat in ceata. Ce am putut sa mai deslusesc pe bajbaite e problematica imigrantilor de religie musulmana, care sunt.. o problema, prin rezistenta lor la acomodarea cu principiile democratiei.

De fiecare data cand ma recunosc doborat de o asemenea carte, constientizez ca are si Coehlo rolul lui pe lumea asta: cine nu poate sa inghita sisteme de valori in stare pura, o face diluandu-le cu sifonul motivational al brazilianului.