Lawrence cel mic

Calitatea în cinematografie se răspândește precum coronavirusul, adică în toate părțile lumii.

De fapt, ca un gând fugar și malițios, de-aia avem noi prea multe cazuri (încă), nici de-una, nici de-alta.

Așa cum maladia a ajuns și în minunata Iordanie (sora mea știe de ce), tot de acolo provine un film deosebit, intitulat Theeb.

Povestea este plasată în același cadru temporal și geografic din Lawrence of Arabia, adică ținuturile stâncoase și aride din Siria istorică în timpul Primului Război Mondial, populate de beduini care se văd prinși în revolta împotriva stăpânirii otomane.

Personajul eponim este un băiețel din partea locului care, împreună cu fratele mai mare, îl acompaniază pe un ofițer britanic spre o destinație de pe linia de cale ferată Hedjaz.

Similaritățile cu epopeea regizată de David Lean se cam opresc aici, pentru că trama narativă nu se concentrează asupra europeanului, ci îi vizează pe indigeni și modul cum transformările și conflictele lumii înconjurătoare le ating valorile și modul de viață.

De aceea, din punct de vedere al caracterizării, micuțul Theeb este mai degrabă o figură tezist-simbolică, însă acestea sunt niște aspecte care pălesc în comparație cu extraordinara naturalețe a foarte fragedului interpret Jacir Eid Al-Hwietat. Ales, precum cea mai mare parte a distribuției, dintre oameni ai deșertului, fără experiență actoricească, protagonistul ne absoarbe atenția, precum solul arid care devorează o vremelnică perioadă de umiditate.

Iar această performanță de direcționare a câmpului nostru cognitiv este cu atât mai meritorie, cu cât cadrul natural în care are loc acțiunea este de o frumusețe răpitoare. De la Lawrence of Arabia, turiștii s-au îngrămădit nu doar spre magnifica Petra, ci și spre Wadi Rum, unde s-au filmat The Martian sau Star Wars: Episode IX – The Rise of Skywalker, însă, chiar și așa, peisajele acestui comori a naturii mi-au părut de o splendoare neștirbită.

Există o zicală arabă:

Când Dumnezeu a făcut timpul, a făcut mult.

Ca urmare, Theeb ne propune o pendulare între perioade de acalmie și unele de intensă și meșteșugit realizată acțiune. În primele, ne delectăm cu expresivitatea tânărului Jacir Eid Al-Hwietat, iar cele din urmă, regizorul Naji Abu Nowar ne supune la tensiune și dinamism de western veritabil.

Filmul iordanian a fost nominalizat la Oscar, această Fata Morgana pentru cinematografia românească.

Dar, înainte să scrâșniți din dinți, nu uitați că piesaje frumoase avem, istorie zbuciumată avem, actori înzestrați avem.

Așadar, ce ne mai trebuie?

Nu să vă vină să credeți, dar tocmai o producție porcoasă precum Miami Bici are răspunsul:

Realizarea tehnică impecabilă.