Da, stiu, Oscarurile s-au dat deja, am avut parte si de surprize, insa First Reformed a figurat intr-o coltisor al acestei intreceri, iar vizionarea lui m-a convins ca merita infinit mai multa atentie.
Scris de regizat de Paul Schrader (cineast remarcabil, care a primit tocmai acum, la senectute, prima sa nominalizare la Oscar pentru scenariu), pelicula urmareste evolutia psihologica a unui preot american (Ethan Hawke), asaltat de o monstruoasa coalitie formata din traume ale trecutului, crescande probleme de sanatate si spectrul nimicului sufletesc.
Filmul este realizat cu o claritate nemiloasa a cadrelor, care aminteste de o zi insorita si geroasa, iar scenele sunt construite in asa fel incat rareori includ mai mult de doua persoane, de multe ori doar pe protagonist, astfel incat transmit o senzatie de solitudine apasatoare, teren propice pe care restul acestei experiente cinematografice deranjante si fascinante se va putea desfasura in voie.
In aceasta lume parca imaginata de Giorgio de Chirico prabusit in genunile depresiei se misca, patimeste si monologheaza un Ethan Hawke coplesitor. Acelasi actor jovial si lipsit de fasoane pe care l-am urmarit in interviul captivant de la Garantat 100%, adorabil de neserios in rolul din Boyhood sau integru si naiv in Training Day este aici un om macinat de suferinta.
Dar nu una sforaitoare si declamativa (asa cum i-ar iesi lui Al Pacino), ci reprimata, a cuiva care incearca sa isi ascunda o convulsie interioara sub masca respectabilitatii. Durerile fizice si psihice pe care le reda Ethan Hawke pare a se transmite dincolo de ecran sub acea forma de nevralgie pe care nu o poti identifica, dar de care nu te poti ascunde.
Interactiunile in care il vedem angajat pe protagonist forteaza privitorul in a se confrunta cu doua aspecte ale contemporaneitatii, surprinse cu egala acuitate: corporatismul institutiilor religioase si escatologia ecologista.
Alunecarea lui Ethan Hawke dintr-una intr-alta apare ca un proces credibil, insa regizorul-scenarist cade victima propriei maiestrii in acumularea tensiunii, astfel ca ultimul sfert alt filmului incalca acea fina linie de demarcatie care separa psihologia aproape clinica de hiperbola si simbolism.
Ca si in cazul lui mother! al lui Darren Aronofsky, si aici avem un film realizat in stil personal, asa ca nu ma simt vrednic de a-i imputa ceva lui Paul Schrader.
Asa a vrut sa-l faca, asa l-a facut.
Oricum, eu ii multumesc.
Cateodata avem nevoie sa privim abisul in fata.
