Greu e pretul sfinteniei

Pentru cei ce cred, nicio explicatie nu este necesara. Pentru cei ce nu cred, nicio explicatie nu este posibila.

Motto-ul unui film realizat acum 70 de ani este de o frapanta actualitate, insa aceasta nu este singura sa calitate.

The Song of Bernadette este produsul unui Hollywood al anilor ’40, acea perioada fertila a cinematografiei americane in care idealismul, optimismul, realismul si divertismentul reuseau cumva sa conlucreze.

Pelicula regizata de Henry King poate inspira neincredere sau deriziune din oficiu, deoarece este povestea Bernadettei Soubirous, o tanara fara prea multa scoala, care a sustinut ca o doamna angelica i s-a aratat in locul ce a devenit in timp faimosul loc de pelerinaj de la Lourdes.

Ce impresioneaza ca ansamblu este abilitatea realizatorilor de a balansa naratiunea religioasa si pur umana cu tabloul mai amplu al transformarii comunitatii si al jocurilor de interese si convingeri care il compun. Li se acorda voci si credinciosilor, si scepticilor, si oportunistilor, iar protagonista are potential sa isi pastreze simpatia si compasiunea privitoritor, indiferent ca acestia sunt dintre aceia care stau cu orele ca sa ajunga la mormantul lui Arsenie Boca, sau dintre aceia care ii ironizeaza acid pe cei dinainte.

Cunoscand perioada din care provine, una in care filmele erau preponderent rodul unei munci de studio, The Song of Bernadette se desfasoara surprinzator de mult in aer liber, iar preocuparea pentru detaliu in privinta decorurilor sau a costumelor ii confera un caracter de documentar romantat, desi grija pentru spectatorii americani carora le era destinata in principal povestea a generat o mostra de umor involuntar: titlurile ziarelor care transpun evolutia fetei cu viziuni sunt intr-o engleza apasata, dar restul sunt in franceza.

Prestatiile actorilor iau partea leului din masivul bagaj de laude pe care le atrage acest film. In rolul principal, Jennifer Jones are un rol de Oscar veritabil; candoarea, simplitatea, fragilitatea si hotararea pe care le arata in fata fortelor superioare care incearca sa ii influenteze conduita sunt nuantate de un strat permanent de tristete si de pulsiuni omenesti care o pun in conflict cu misiunea spirituala ce i-a fost incredintata, poate fara voia ei. Toate acestea beneficiaza si de acel angajament corporal (mai pregnant in partea de final, cand suferinta corpului fizica se inteteste), care a devenit o reteta intens utilizata de catre aceia care ravnesc la premiile Academiei).

Este inconjurata de personaje mai schematice, dar jucate fara cusur de o pleiada de actori inzestrati: Charles Bickford este un paroh aspru, dar patrunzator, Lee J. Cobb este un doctor care pretuieste stiinta, dar nu exclude miracolul, Audrey Mather este un primar venal, dar simpatic, pe care il vad rupt din realitatile cotidiene romanesti, Anne Revere este o mama exigenta, dar iubitoare, iar Vincent Price isi utilizeaza figura aparte si vocea inimitabila pentru a construi un superb nihilist.

Insa personajul care se distinge dintre toti acestia este cel al calugaritei interpretate de o mare doamna a artei dramatice (a avut o cariera de 70 de ani in teatru si cinematografie) – Gladys Cooper. Adversitatea implacabila si intunecata pe care i-o arata protagonistei pe aproape toata durata peliculei nu contribuie doar la sporirea luminii pe care o degaja Jennifer Jones, ci si la un moment de cutremuratoare descarcare emotionala.

Atei sau habotnici, cinefili sau cinefagi, nu cred ca este cineva care sa ramana de piatra la The Song of Bernadette.

 

Tuse romanesti la Hollywood

Jean Negulescu

Imi plac filmele vechi si foarte vechi, adica inclusiv acelea care, spre oroarea multora, sunt alb-negru. Dar nu asta a fost principalul motiv pentru care am ales sa vad Johnny Belinda, ci faptul ca e regizat de Jean Negulescu.

Nascut la Craiova la 1900, romanul Jean Negulescu a avut o viata care ar putea constitui de voie subiectul unui film aparte. A ignorat insistentele parintesti si s-a indreptat spre arte, a bantuit si prin Parisul interbelic, a lucrat la un hotel in Franta, de unde a fost dat afara pentru ca a sedus o clienta. N-a patimit prea mult din cauza asta, pentru ca respectiva, o americanca, era atat de amorezata de chipesul roman, incat l-a luat de barbat si l-a trecut Atlanticul. Asa incepe povestea hollywoodiana a lui Jean Negulescu, care, in timp, a devenit o figura foarte respectata in acest Olimp al cinematografiei si, zica-se, a avut aventuri cu dive grele precum Greta Garbo, Marlyn Monroe sau Sophia Loren (mai multe detalii despre el aveti aici).

Johnny Belinda e cea mai titrata creatie a sa. A avut 12 nominalizari la Oscar, inclusiv pentru cel mai bun regizor, a castigat pentru cea mai buna actrita (Jane Wyman) in rol principal si a fost surclasat doar de Hamlet al lui Laurence Olivier. Actiunea filmului este plasata intr-o asezare pe care noi am numi-o rurala si urmareste destinul unei fete surdo-mute si sarace, pe care doctorul inimos al comunitatii o invata sa comunice prin semne si sa spere la o viata mai buna. La un moment dat, fata este violata, iar copilul care se naste este pricina unor alte drame si complicatii.

Johnny Belinda are puternice accente melodramatice, inevitabile, data fiind conditia eroinei, si alimentate de atitudinea ambigua a personajului principal masculin (interpretat de Lew Ayres), care oscileaza intre spirit caritabil si dragoste, dar compenseaza masiv la capitolul interpretari. Jane Wyman este superba prin faptul ca se sustrage tentatiei de a fi prea expresiva, asa cum ar fi oricine ar juca rolul unei persoane cu astfel de deficiente, Charles Bickford e un tata aspru si cam din topor, dar iubitor, Agnes Moorehead (de neuitat in rolul mamei in Citizen Kane) e o fata batrana, bombanitoare si acrita, dar care mai pastreaza destule rezerve de umanitate.

Placerea cea mai mare in vizionarea acestui film a rezultat insa din faptul ca am depistat acel ceva care dezvaluie ca aceasta pelicula hollywoodiana este opera unui roman. Cand spui casa si gospodarie la americani, te gandesti la o curte curata, cu gardulet alb si drept, cu gradina cultivata sistematic si strabatuta de carari pietruite. Cadrul in care se petrece cea mai  mare parte a actiunii este o moara saracacioasa, cu un gard cu lanteti inegali si orientati care incotro, cu o batatura murdara, in care iti imaginezi cate un gainat de la pasarile de curte care zburatacesc incoace si incolo. Fata cea surdo-muta cara apa intr-o ciutura si o varsa intr-un jgheab. O atmosfera foarte familiara oricui are rude la tara si se mai si duce pe la ele.

Jean Negulescu si-a petrecut in Romania (la acea vreme o tara foarte rurala, ca si acum de altfel) copilaria si adolescenta si, desi era fiu de negustor cu stare, ma indoiesc ca n-a stat destula vreme si pe undeva, prin vreun sat din preajma Craiovei sau a Bucurestiului. Asa ca, atunci cand a fost pus in situatia sa recreeze viata unor oameni sarmani, a facut-o asa cum stia el de pe meleagurile unde s-a nascut.

Inutil sa mai spun ca acest cadru rural autentic potenteaza si umanitatea care il populeaza si face din Johnny Belinda un film pe care merita sa-l vedeti, fie ca sunteti cinefili sau doar romani.