Cu dragostea vine şi cetăţenia

Pe 1 iulie 2019, Olivia de Havilland împlineşte 103 ani.

Da, vă las un moment să contemplaţi gândul că o reprezentantă a Epocii de Aur a Hollywood-ului, o actriţă care a jucat în filme legendare, inclusiv în Gone with the Wind, este contemporană cu noi.

În onoarea acestei longevităţi şi a unei cariere care ne-a dăruit creaţii de neuitat, vă propun să ne aplecăm asupra unui rol important (pentru care are o nominalizare la Oscar), dar, probabil, mai puţin cunoscut.

Mai precis acela din Hold Back the Dawn, în care este o profesoară candidă şi politicoasă, sedusă undeva la graniţa Mexicului cu Statele Unite de către un oportunist galant (Charles Boyer), care urmăreşte astfel să obţină viza şi permisiunea mult dorită de a intra pe teritoriul ţării tuturor posibilităţilor.

Conform modelului narativo-emoţional care va face carieră în filmele romantice, cinismul lui iniţial e neputincios în faţa sincerei şi curatei ei afecţiuni, chiar dacă apariţia unei foste amante a lui Boyer, afurisită şi răzbunătoare (Paulette Goddard, partenera lui Charlie Chaplin din Modern Times sau The Great Dictator), duce la complicaţii în această urzeală amoroasă.

Regizat de Mitchell Leisen cu mare atenţie pentru decorurile care redau sugestiv zona de graniţă, Hold Back the Dawn îi are drept scenarişti pe Charles Bracket şi Billy Wilder, iar inteligenţa şi ironia legendare marcă înregistrată ale acestuia din urmă, la care se adaugă propria experienţă de imigrant, conferă filmului o valoare care depăşeste perioada în care a fost realizat.

Pe lângă idila centrală, se conturează drame diverse, ale dezrădăcinaţilor, dar şi ale celor care îşi păstrează cultura oriunde i-ar purta valurile vieţii. Acel orăşel mexican de graniţă devine un microcosmos al speranţelor şi aşteptării, uneori optimiste, alteori zadarnice, precum cele din Deşertul Tătarilor de Dino Buzatti.

Olivia de Havilland are (ce frumos este că pot să folosesc încă prezentul) o blândeţe naturală a figurii, pe care a ştiut să o exploateze şi să o direcţioneze, rezultând astfel roluri minunate, dar diverse, precum cel al Melaniei din Gone with the Wind, al lui Catherine din The Heiress sau al verişoarei Rachel din My Cousin Rachel.

Aici, această bândeţe are forme imaculate, încât diversiunile altminteri amuzante ale peţitorului interesat ni se par aproape infame.

Cu voia marii doamne a cinematografiei, mă voi abate puţin de la elogiul pe care i-l aduc şi voi dezvolta o supoziţie referitoare la personajul lui Charles Boyer.

În film, acesta se numeşte Georges Iscovescu, este din Bucureşti şi aflăm că şi-ar fi câştigat existenţa la un moment dat ca gigolo.

Fără a mă fi documentat în prealabil, mă încumet să spun că este inspirat din povestea similară a lui Jean Negulescu (până şi numele au rezonanţe similare), românul născut în Craiova şi ajuns regizor respectat la Hollywood, care, în anii de tinereţe de pe Riviera franceză, făcea pe dansatorul de companie (dacă nu şi mai mult) şi care s-a căsătorit cu o americancă, de care a divorţat destul de repede după ce a ajuns în SUA.

Dacă ştiţi sau aflaţi ceva care să confirme sau infirme această ipoteză, vă rog să îmi împărtăşiţi şi mie.

Până atunci, să ne îndreptăm încă o dată atenţia asupra acestei grandioase actriţe care este Olivia de Havilland şi să ne bucurăm că, acum vreo optzeci de ani, lumea filmului îşi deschidea porţile în faţa talentului ei.

Vă repet, ca să simţiţi uimirea o dată cu mine:

Pe 1 iulie 2019, Olivia de Havilland împlineşte 103 ani!

Fetelor, aveti grija pe cine luati!

gaslight1Dintr-un film clasic precum Gaslight se pot extrage invataminte clare: cand o fata se repede sa se marite, are sanse sa dea peste un sot nu rau, ci infernal de rau, care ii va submina metodic increderea in propria sanatate mintala.

Asta e ce pateste sarmana Ingrid Bergman din partea lui Charles Boyer in excelentul thriller psihologic regizat de George Cukor. Nu e mare mister in privinta a cine si ce urmareste, insa atmosfera compusa din prestatii actoricesti magnifice, jocuri de lumini nelinistitoare si situatii tensionate se apropie de o nivel al insuportabilitatii pure. Cand incepe sa se solutioneze, insa, filmul devine cam naiv, iar deznodamantul nu e si nici n-are cum sa atinga inaltimea punctului culminant.

Cei doi protagonisti si relatia dintre ei constituie nestemata acestei bijuterii cinematografice inegale. Ingrid Bergman parcurge credibil traseul de la tanara proaspat casatorita, muncita de niste amintiri neplacute, dar dornica de fericire, la sotia care e claustrata pentru greseli pe care nu le stie, care incepe ea insasi sa se lase prada indoielii, dar care pastreaza o farama de speranta ca nu a cazut definitiv in abisul nebuniei.

Toata transformarea ei capata justificare datorita prezentei tiranice a lui Charles Boyer. Daca ar fi sa aleg un singur element prin care rafinatul actor francez isi compune personajul, cred ca as alege jocul ochilor. Chiar daca nu isi abuzeaza sotia decat psihic, privirea pe care sotul o afiseaza in preajma consoartei te face sa te temi ca, dintr-un moment sau altul, o va plesni si rani cu salbaticie. Si vocea, mieroasa in anumite moment, plina de furie retinuta mimata, contribuie semnificativ la creionarea unui antagonist memorabil.

gaslight3

Restul distributiei graviteaza inspirat in jurul celor doi:  o  foarte tinerica Angela Lansbury (eleganta detectiva de mai tarziu) intr-un reusit rol de camerista tupeista si cam toapa sau Dame May Whitty, savuroasa ca si in Mrs. Miniver, numai ca acum e in ipostaza pensionarei care stie tot ce misca in cartier; singura veriga mai slabuta este Joseph Cotten, o prezenta agreabila oricand, dar pe care nu il ajuta accentul american in rol de comisar de la Scotland Yard.

Pasionate sau nu de filme vechi, fetelor, cred ca ar trebui sa vedeti Gaslight, ca sa invatati sa aveti grija pe cine luati.

gaslight2