Vive la France!

Departe de mine gândul de a aduce atingere cosmopolitismului celui mai recent concert al celor de la Filarmonica „Oltenia” Craiova.

Nu voi să trec sub tăcere fiorul Suitelor maramureşene nr. 1, 2 şi 3, al căror autor, Matei Pop, a însufleţit cu bagheta-i energică şi orchestra filarmonicii. Numai un român poate tresări când aude sunete familiare din folclor într-un aranjament clasic.

Nu voi nici să neg încântarea de la Dansurile slave, op. 46 de Antonín Dvořak, care i-au provocat adolescentului pe care l-am luat cu mine acea enervantă reacţie de a bâţâi din picior, pe care însă n-am cum să i-o reproşez, pentru că sistemul meu nervos proceda similar, răpindu-mi controlul asupra capului sau mâinilor.

Însă nu voi ascunde că bucata de spectacol care s-a închegat într-un mod aparte în urechile, amintirea şi imaginaţia mea a fost periplul prin sora noastră de gintă latină, Franţa.

Concertul în Sol major pentru pian şi orchestră al lui Maurice Ravel a fost unul mozaical, oferindu-mi atât prilejul de a mă amuza prin arii carnavaleşti, care m-au trimis cu gândul la acea atmosferă de carusel atât de des asociată cu Franţa, cât şi pe acela de a străbate cheile Senei, reflectând la ambivalenţa conceptelor de libertate, egalitate şi fraternitate, care au pornit din Oraşul-Lumină.

Iar Catedrala lui Claude Debussy, pe care solistul Mihai Ungureanu ne-a oferit-o cu generozitate ca bis, m-a transportat ca pe aripile zefirului într-unul dintre acele edificii gotice impunătoare, precum cele de la Chartres, Reims sau chiar sărmana Notre-Dame din Paris. Mlădioasa atingere a clapelor de către interpret mi-a evocat atât aspiraţia lor spre înalt, cât şi ecoul paşilor care străbat pardoseala care a fost martora atâtor veacuri.

De multe ori am declarat că Italia este cea mai frumoasă ţară din lume.

Însă rareori am recunoscut că, dacă vreodată îi va fura o alta titlul, aceea nu poate fi decât Franţa.

Vive la France!

Vive la musique!

Matei Pop şi Mihai Ungureanu

Nobile pervertiri

Trec rapid peste deja obişnuita observaţie referitoare la ineditul care caracterizează concertele de la Filarmonica „Oltenia” Craiova şi intru în subiect ex abrupto.

Ce mi-a fost dat să ascult de data această se poate înscrie în sintagma pe care am folosit-o drept titlu.

Să începem cu acel Valse de Maurice Ravel. Da, a fost un vals, fără doar şi poate, am recunoscut multe dintre acele sunete specifice, curgătoare, care îmi încântă începutul de an, însă compozitorul s-a şi jucat cu ele, le-a denaturat artistic, le-a deturnat uneori direcţia, astfel că audiam ceva familiar şi necunoscut deopotrivă.

A urmat Concertul în Re major pentru mâna stângă, bucata de spectacol care mi-a oferit cele mai profunde revelaţii, facilitate de interpretarea solistei la pian Lena Vieru-Conta.

Aşa cum o arată şi numele, această compoziţie aruncă oricărui artist al clapelor provocarea de a utiliza doar mâna stângă. Fiind destul de aproape de scenă, am putut urmări cu mare atenţie deplasările acesteia pe toată claviatura, prilej care mi-a adus aminte de studiul asupra frumuseţii mâinilor din Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci. Dar la fel de impresionantă era imaginea mâinii drepte, pe care muziciana o ţinea pe coapsa aferentă, iar eforturile de a nu-i permite să intervină lângă surata activă mi-au apărut ca un miraculos triumf al voinţei.

În partea a treia şi cea mai lungă a concertului, linia ideatică pe care am dezvoltat-o mai sus a căpătat dimensiuni şi mai ample, prin suita Tablourilor dintr-o expoziţie ale lui Modest Musorgski în aranjamentul aceluiaşi Maurice Ravel, care, mărturisesc cu umilinţă, nu îmi era cunoscut până în acea seară decât ca autor al faimosului Bolero, pe care Jayne Torvill şi Christopher Dean au făcut istorie la Sarajevo în 1984.

Multe dintre bucăţile muzicale pe care ni le oferea orchestra filarmonicii, sub bagheta lui Eric Lederhandler, aveau începuturi similare, dar care apoi virau înspre orizonturi nebănuite.

Însă, în niciun moment nu am avut senzaţia că ascultam operă fragmentată, ci una care, ca şi Uniunea Europeană care îşi serbase de curând aniversarea, era caracterizată de o unitate în diversitate.

Proiectul european este unul de succes, în ciuda criticilor oneste şi, mai ales, a celor răuvoitoare, însă cred că acolo unde chiar şi politica eşuează, muzica reuşeşte.