Destinul nu atinge muzica

Nu mi-aduc aminte de vreun început mai furtunos al vreunui concert de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova decât al acestuia despre care voi avea onoarea de a vă vorbi acum.

Uvertura operei Forţa destinului de Giuseppe Verdi mi-a reamintit de ce secolul al XIX-lea este supranumit „al giganţilor”, atât în literatură, cât şi în muzică.

A urmat o bucată mai contemplativă, Concertino pentru flaut, oboi şi orchestră de cameră de Franz Krommer, avându-i drept solişti la cele două instrumente pe Cătălin Opriţoiu şi Cristina Ordean.

Deoarece instrumentele cu coarde predomină în cadrul acestei creaţii muzicale, am avut ocazia de a le compara sunetele cu cele de suflat ale celor doi muzicieni din prim-plan. Având deja un oarecare antrenament de meloman şi o sporită capacitate introspectivă, mi-am monitorizat reacţiile mentale la fiecare dintre cele două tipuri de instrumente, precum şi la efectul acţiunii lor îngemănate.

Industria muzicii menite a însoţi meditaţia este una profitabilă, poate şi pentru că oamenii nu ştiu să se întoarcă spre trecut mai mult.

Însă acest spectacol n-a fost numai despre trecut, ci şi despre viitor.

Dirijorul Brian Liao, originar din Taiwan, s-a distins prin două trăsături aparte: o expansivitate remarcabilă pentru o persoană dintr-o cultură a reţinerii, dar şi prin faptul că, în locul partiturii clasice, tipărite, a folosit una pe tabletă, iar acel gest de da pagina era înlocuit de deja încetăţenita mişcare de deget.

O inovaţie care m-a făcut să reflectez asupra modului în care tehnologia ne influenţează vieţile din ce în ce mai mult, precum şi a spectrului celor ce vor urma, evoluţii grandioase şi neliniştitoare.

În tot acest timp, Simfonia nr. 5 în Mi minor, op. 64 a lui Piotr Ilici Ceaikovski ilustra muzical aceste perspective prin combinaţia sa de momente înălţătoare şi de viraje sumbre.

Destinul omenirii este într-o permanentă şi imprevizibilă scriere.

Dar muzica pare ferită de capriciile sale.