Adio, dar rămân cu tine

Nu vă speriaţi, nu vreo declaraţie de euroscepticism din partea mea, ci doar esenţa simţului de anticipaţie ironic al lui I. D. Sîrbu (1919-1989), omagiat la 100 de ani de la naştere de către Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, căruia i-a fost drag şi apropiat colaborator, prin piesa Adio, Europa!, în regia lui Bogdan-Cristian Drăgan, a cărei premieră va avea loc joi, 27 iunie 2019, la ora 10:30.

Înainte de a vă povesti despre piesă, permiteţi-mi să fac o mărturisire: mare lucru nu ştiam despre I. D. Sîrbu până mai deunăzi, însă un citat de pe pagina oficială a acestui spectacol mi-a demonstrat rapid ce mare scriitor a fost, aşa cum un pictor se relevă printr-o simplă schiţă:

De câte ori mi se pune în scenă un text, sufăr ca un tată idiot, tremurând când fiul său recită, sau când frumoasa sa fiică e cerută în căsătorie de un imberb zootehnician.

Dacă aş putea, aş încerca să îl liniştesc cumva pe autor, aducându-i câteva argumente.

În primul rând, propria creaţie, care se anunţă tulburătoare şi de-a pururea elocventă:

Un camion negru. Un bărbat prins în farurile orbitoare ale istoriei. Candid. Olimpia – o femeie care înțelege totul și vrea să-l salveze. Dar este oare salvarea posibilă în secolul XX, cel al tuturor atrocităților posibile? Poți trăi printre bufoni și turnători?

Se fac multe încercări de a reconstitui viaţa într-un regim totalitar şi multe păcătuiesc prin faptul că vizează naturalismul. Aici văd abordarea metaforică, aceea în care nimic nu e explicit şi care, tocmai de aceea, te izbeşte cu o claritate de cristal.

L-aş linişti pe I. D. Sîrbu şi prezentându-i şi distribuţia acestei piese, care îi reuneşte pe câţiva dintre cei mai experimentaţi actori ai Teatrului din Craiova, hrăniţi de o carieră întregă cu texte de asemenea calibru: Angel Rababoc, Anca Dinu, Constantin Cicort, Nicolae Vicol, Gabriela Baciu, Petronela Zurba.

În final, îi pot spune lui I. D. Sîrbu:

Maestre, aţi plecat dintre noi cu puţin timp înainte de căderea comunismului, care mai zăboveşte pe ici, pe colo, pe la noi. Însă îl extirpăm treptat, iar Europa are din ce în ce mai multe momente să ne întâmpine cu un voios:

Bine v-am regăsit!

Sursă imagini: www.tncms.ro.

La cina cu un artist

Acum cateva zile, prin voia sortii, dar si prin bunavointa acelor doua frumuseti pe care vi le-am prezentat pe Facebook mai demult, am avut ocazia sa iau cina cu un actor al Teatrului National din Craiova – Constantin Cicort, in cadrul proiectului Fata in fata.

Dincolo de privilegiul in sine, norocul care m-a palit a constat si in faptul ca pe acest artist il stiam inca de cand eram un licean stingher, care de-abia descoperea ce sunt pruncii muzei Clio.

Inainte de intalnire imi redactasem niste intrebari mestesugite in minte, insa, cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, la intalnirea cu Constantin Cicort, discutia a alunecat pe diverse directii, provocate de mine doar intr-o anumita masura.

N-a mai contat, totusi, pentru ca deliciul de a vedea pe un actor manifestandu-se in civilie este un spectacol in sine, deoarece harul nu se opreste la coborarea cortinei. E greu de descris placerea cu care actorul imita personaje reale, intra fugitiv in pielea unora imaginare sau isi asezona spusele cu variatii de timbru vocal pe care le adunam mental cu pasiunea unui copil care nimereste pe plaja plina de scoici multicolore.

Unde mai pui ca, daca e sa il distingi pe Constantin Cicort intr-un fel, acela este vocea sa, grava si pe care o poate ridica la un nivel infricosator (asa mi-a adus si i-am adus aminte de rolul Dragomir din Napasta, cand mi-au dat fiorii cand a urlat la Natasa Raab), dar pe care o poate si cobori la un nivel de persuasiva tandrete.

Subiectele discutiei au fost multiple, insa au gravitat in cea mai mare parte a timpului in jurul teatrului.

Asa am beneficiat de senzatia de mandrie de a constata ca parerea unui profesionist intr-ale actoriei si a unui profan (eu) despre superbul rol al lui Marcel Iures ca Moromete in Pai… despre ce vorbim noi aici, domnule? coincid.

Asa am aflat ca Stefan Iordache era un actor de o modestie exemplara si de o daruire aidoma.

Asa am inteles pe deplin ca Silviu Purcarete este un gigant, iar a lucra cu el a fost mana cereasca, nu numai pentru Constantin Cicort, ci pentru oricine.

Asa mi-a fost facuta cunoscuta o distinctie importanta in modul cum interpreteaza un actor: cu pasiune si din tehnica. Nu mai e cazul sa mentionez care este starea preferabila, insa este un filtru interesant, pe care o sa incerc sa il deslusesc de acum incolo cand asist la o piesa de teatru.

Asa am aflat ca exista actori bagareti, care isi cer rolurile, si altii mai retinuti, care au nevoie de un regizor cu fler, care sa le propuna partituri pe plac.

Asa am aprofundat diferenta dintre interpretarea de teatru si cea de film, deoarece Constantin Cicort a aparut in diverse productii, inclusiv Las Fierbinti, informatie care mi-a prilejuit astfel umbra de regret (pe care insusi actorul mi-a risipit-o, surazator) ca n-am vazut niciodata serialul cu pricina.

Asa am aflat ca ce este un „cache-sex”.

Daca va mai spun ca pe multe dintre cele de mai sus le-am savurat in acelasi timp cu deliciosul tiramisu al celor de la Restaurant Ellipse, bun cum numai acasa si la Bellagio am mai avut parte, atunci cred ca va declansez o invidie nesanatoasa. Si nu vreau asta.

Daca e, totusi, sa aleg momentul preferat din toata aceasta intalnire deosebita, atunci va voi apleca spre acela cand i-am mentionat lui Constantin Cicort spusele unui prieten despre un anume rol al sau.

Este vorba despre cel din Daca am gandi cu voce tare, adica al unui pensionar cu vocea tremuranda, fost lucrator la Combinatul de pensule, care incearca sa seduca o doamna de sex opus, in etate ca si el si provenind din mediul rural.

Amicul alaturi de care eram la teatru, specialist in medicina de familie, mi-a spus ca, intr-adevar, a constatat si el cum batraneii ramasi vaduvi dobandesc brusc veleitati de Don Juani.

Cand i-am pomenit asta lui Constantin Cicort, am vazut cum se lumineaza la fata si afiseaza o incantare pe care o categorisesc cu siguranta ca naturala si nu izvorata din talentul sau de actor.

Asa am aflat si ca nu exista bucurie mai mare pentru un actor decat sa stie ca munca sa de pe „sfanta scandura” (expresia ii apartine lui Constantin Cicort) trezeste ceva in sufletele spectactorilor.

Costache, daca lecturezi asta, sa stii ca l-ai facut fericit pe tizul tau, actorul.

Cat despre mine, am fost fericit in acea seara si voi continua sa fiu fericit, cata vreme imi voi aminti de aceasta intalnire.

Pofta de Shakespeare

o furtuna_craiova1

O piesa de Shakespeare realizata la Teatrul National din Craiova mi-a readus aminte ca in curand va avea loc festivalul cu acelasi nume, iar asta e indeajuns sa imi genereze fiori de placere anticipata.

Nu numai faptul ca O furtuna este scrisa de marele Will mi-a catalizat aceasta anamneza, cat mai ales calitatea ei exceptionala.

Cu Silviu Purcarete ca regizor de Shakespeare m-am mai intalnit pana acum de doua ori, dar niciodata nu l-am simtit mai inspirat in a-si pune amprenta inventiva si lugubra asupra materialului dramaturgic. O furtuna este un spectacol cu efecte vizuale aproape filmice, dar care aici ti se compun intr-o singura incapere. Miscarea actorilor corespunde perfect scenografiei si orice element de butaforie aparent inutil isi vadeste pana la final utilitatea scenica.

O sursa suplimentara de placere a fost sa ii revad pe doi actori craioveni veterani Constantin Cicort – amuzant de grotesc si Ilie Gheorghe – un Prospero impunator si strabatut de o adanca tristete, care m-au incantat si educat cu creatiile lor inca de cand am descoperit teatrul acum nostalgic de multisor ani.

o furtuna_craiova2

Interesant si meritoriu mi s-a parut si rolul dublu Miranda/Caliban al lui Sorin Leoveanu; evident, cel in care transcende genurile e condamnat sa para caricatural, insa a compensat prin cel al personajului animalic, pe care l-a abordat cu o intensitate un pic infricosatoare, o alternativa cu nimic mai prejos fata de versiunea lituaniana care m-a incantat acum doi ani.

Reputatul si nobelizatul psiholog Daniel Kahneman spunea ca emotia traita si amintirea ei sunt doua lucruri diferite, iar un factor esential in aceasta este finalul. O furtuna a reusit sa unifice aceste doua aspecte: m-am minunat pe tot parcursul ei, iar cele cateva minute din incheiere, care proiecteaza o viziune cu totul inedita pentru mine, mi s-au intiparit un minte ca si cum ar fi incrustate cu fierul rosu.

Si uite-asa mi s-a facut o pofta de Shakespeare de nu pot s-o descriu in cuvinte.

Sa vina Festivalul!

o furtuna_craiova3

Sursa imagini: www.tncms.ro.