Exact acum şase ani îmi declaram înamorarea de scriitoarea Margaret Atwood.

Catalizatorul pentru un ataşament afectiv care n-a slăbit nicio clipă de atunci a fost tulburătorul roman The Handmaid’s Tale, despre a cărui poveste probabil ştiţi, deoarece a beneficiat de curând de o ecranizare pe care aceia care devorează seriale au numit-o de succes.

Nu m-a interesat transpunerea audio-vizuală, pentru că realizarea literară este vecină cu desăvârşirea, iar faptul că autoarea a avut îndrăzneala de a scrie o continuare nu a putut să-mi rămână străin, fireşte.

The Testaments vizitează din nou statul teocratic distopic Gilead, însă, de data aceasta nu ni se adresează o vocea feminină singulară, de un liric tragism şi sublimă nostalgie, ci trei, constituind tot atâtea fire narative care converg la un moment dat.

Dispersarea nu mai prilejuiește aceeaşi cutremurătoare elegie, însă generează mai mult dinamism, aşa cum femeile acestui secol sunt mai decise să nu mai lase dominaţia masculilor de tip Porc Barbă Albastră să se manifeste şi bine fac.

The Testaments se zbate inevitabil între constrângerile impuse de istorisirea anterioară şi încercarea de a o continue într-un mod care să satisfacă şi ideologia curentă. De aici rezultă două personaje convenţionale şi câteva viraje ale naraţiunii care sunt prea puţin plauzibile.

Doar Aunt Lydia se întrupează şi ne poartă prin roman cu autoritatea conferită de o viaţă plină, pe care o reconstituim ca un puzzle prin voia celei care îi dă glas.

Nu lipsesc, însă, toate celelalte calităţi prin care Margaret Atwood m-a sedus fără scăpare: stilul bogat, dar alert şi care nu se pierde în superfluu, umorul caustic şi superba capacitate descriptivă.

Se spune că, pe măsură ce înaintează în vârstă, omul devine mai înţelept.

Dacă e pe-aşa, atunci să avem încredere în puterea binelui, căci, după minunata deznădejde din The Handmaid’s Tale, ştie Margaret Atwood ce ştie, astfel încât să îmbine The Testaments cu parfumul optimismului.