Care e diferenta dintre o statuie greceasca si un individ contemporan mers din greu la sala? Imaginile sunt, in fond, asemanatoare: un corp impecabil construit, cu musculatura fara cusur, cu proportii care tin de geometria ideala.

Snobii s-ar grabi sa spuna ca diferenta sta in motivatie: locuitorii vechii Elade preamareau frumusetea corpului omenesc, pe cand tragatorii de fiare nu vor decat sa isi satisfaca un ego invers proportional cu intelectul si sa atraga gagici. Realitatea istorica nu este insa atat de romantica; e lucru stiut ca niciun campion de la olimpiadele antice nu stralucea prin calitatile spiritului.

Ceea ce, sa recunoastem, nu stirbeste cu nimic din spectaculozitatea unui corp perfect cladit. Iar cand acesta este in cea mai naturala ipostaza a sa, miscarea, totul se amplifica.

Baletul e o astfel de manifestare. Nu e o miscare circulara si uniforma, ca alergatul, e aparent dezordonata, are ruperi de ritm si spune o poveste.

E povestea muschilor incordati, a fibrelor care stau sa plezneasca, a pozitiilor inaccesibile muritorilor de rand, care isi petrec o prea mare parte din timp in scaune si fotolii.

Pentru fotografi, e o provocare: sa imortalizezi un moment, sa impietresti miscarea, dar sa ii lasi destula libertate privitorului, incat sa isi imagineze ce a fost inainte si ce va fi dupa. Jeremy Breningstall e un nou Praxiteles. Nu ciopleste in marmura, dar are nevoie de aceeasi finete pentru a surprinde acele momente care merita.

Haideti sa ii admiram opera in numarul 6 al Camerei Obscure!