Avertisment din Iran

Nu stiu ce isi pun in mancare cineastii iranieni, dar le ies niste scene de debut atat de puternice, incat te imobilizeaza mental pentru tot ce urmeaza sa iti arate.

Aceeasi senzatie de la A Separation a revenit in primele minute din Talaye Sorkh (Aurul rosu): aceeasi pozitionare statica a camerei, aceeasi intrare abrupta in actiune, aceleasi reactii tari, menite a te arunca in valtoarea unei drame.

O spargere de magazin de bijuterii iese prost, iar urmatoarea ora si jumatate a filmului ne infatiseaza procesul psihologic care il conduce pe protagonist catre faradelege.

Daca nu l-as fi vazut de curand pe Cassey Affleck si magnifica sa retinere din Manchester by the Sea, as fi zis ca interpretarea actorului principal Hossain Emadeddin, cu aerul sau masiv si flegmatic, este un anti-joc; dar nu, ca si in cazul oscarizatului de anul acesta, si aici exista momente discrete de variatie care sparg platosa placiditatii si lasa sa se intrevada o mare interioara de traume si durere inchistata.

Ca orice opera de fictiune remarcabila, Talaye Sorkh reuseste sa armonizeze specificul culturii din care a izvorat cu universalitatea mesajului.

Discrepantele sociale si economice nu sunt simple statistici, sunt taieturi in structura societatii, iar daca nu sunt cusute si oblojite, dau in gangrena si conduc la tragedii, pentru ca penuria materiala combinata cu desconsiderarea personala sunt o veritabila bomba cu ceas.

Urmarind silueta rubiconda si tacuta a protagonistului, regizorul Jafar Panahi si scenaristul Abbas Kiarostami compun si un tablou surprinzator de onest al Iranului contemporan: o tara care se zbate intre traditionalismul religios si modernizarea capitalista, cu politisti care pandesc tineri petrecareti si cu emigranti repatriati dezradacinati sau cu femei care poarta voal, dar isi cumpara haine de soi si bijuterii scumpe.

Socotind si ca anul acesta Asghar Farhadi a luat din nou Oscarul cu Forushande, cred ca e cazul sa nu mai consideram cinematografia iraniana drept una exotica, despre care auzim cand si cand.

Acolo se face treaba consistenta si nu de ieri, de alaltaieri.