Cei doi popi

Un duel/duet actoricesc care este foarte drag inimii mele este acela dintre Charlton Heston drept Michelangelo şi Rex Harrisson drept Papa Iulius al II-lea în The Agony and the Ecstasy a lui Carol Reed, poate şi pentru că are loc în cel mai înălţătoare manifestare a prezenţei umane pe Pământ: Capela Sixtină.

Nu e o întâmplare, cred, că un alt mare tandem interpretativ, acela dintre Anthony Hopkins şi Jonathan Pryce din The Two Popes, atinge zenitul în acelaşi loc.

Magia pe care o degajă arta care îi înconjoară pe cei doi actori a ridicat pe culmi de umanitate universală o versiune romanţată şi edulcorată a transferului de har şi atribuţii manageriale dinspre strictul şi autoritarul Papă Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger) înspre tolerantul şi mundanul Francisc I (Jorge Bergoglio).

Nu că aş fi anti-clerical din fire, dar refuz să cred că acel „inspirat din evenimente reale” nu a fost cosmetizat în stil Green Book, rezultând încă o mostră a inegalabilei capacităţi a Hollywood-ului de a scoate mesaj frumos şi optimism chiar şi din piatra pe care s-a clădit Biserica Sfântului Petru.

Regizorul Fernando Meirelles este un excelent meseriaş, iar atenţia renascentistă acordată detaliilor fizice şi procedurale de la Vatican este una dintre sursele încântării pe care o smulge The Two Popes.

Celelalte îi vizează pe cei doi protagonişti, a căror sublimă compatibilitate mă face să propun celor de la Academie premiul pentru duet, ca variantă la Oscarului pentru întreaga distribuţie, pe care l-am mai tot ridicat la fileu distinşilor membri ai acestei instituţii. Dacă la MTV Movie Awards se poate şi dacă Papa Francisc I a început să predice unele lucruri pe care alde Papa Borgia sau Clement al V-lea nici nu le-ar fi visat, de ce nu s-ar putea şi aici?

Lui Jonathan Pryce îi revine partitura mai complexă, de spirit progresist şi deschis, dar muncit de ambiguitatea morală din trecut (pe care Meirelles îl redă cu aceeaşi forţă tragică din The Constant Gardner), însă parcă lui Anthony Hopkins rolul i-a fost modelat pe însăși persoana sa.

Venerabil ca vârstă şi aureolat de un prestigiu imens, aidoma personajului real pe care îl interpretează, acest actor de legendă ne oferă un testament artistic similar cu ale omologilor din The Irishman.

Ca şi în cazul cuplului din Marriage Story, mi-ar părea rău să văd că nominalizarea la Oscar îl prinde pe unul dintre cei doi protagonişti din The Two Popes, iar pe celălalt îl ocoleşte. Sper ca măcar scenariul semnat de Anthony McCarten să se regăsească pe lista celor adaptate, chiar şi pentru singurul motiv că, în ciuda unor locuri comune pe care se încăpăţânează să le bifeze, ne face un cadou nepreţuit – imaginea a doi papi, unul argentinian, altul neamţ, chibiţând la finala Campionatului Mondial de Fotbal din 2014.

Da, un film bun, un meci tare sau Capela Sixtină sunt câteva moduri de a-i ajuta pe oameni să uite de tot ce îi desparte.