Exagerari simpatice

king and i1Pornind de la o farama de realitate, pe care posteritatea a lustruit-o si augmentat-o, The King and I spune povestea englezoaicei care merge la curtea regelui Siamului (Thailanda) pentru a fi profesoara multifunctionala roiului de copii ai acestuia.

Exista mai multe versiuni ale acestei intalniri dintre doua civilizatii si mentalitati diferite: una ar fi mai recenta ecranizare din 1999 cu Jodie Foster si Chow Yun-Fat, Anna and the King, care e mai serioasa si, poate, mai omogena si in care inaccesibila poveste de dragoste dintre monarh si guvernanta este urmarita mai subtil.

Versiunea din 1956 se bazeaza pe un musical de pe Broadway, deci realismul sau exactitatea faptelor, cate s-or sti, nu sunt principalele preocupari ale realizatorilor. Ce ii intereseaza este divertismentul, care le iese de minune, prin diverse exagerari si supradimensionari care ar fi putut fi nasoale intr-o mie de feluri, dar care aici functioneaza impecabil.

Una dintre ele ar fi exuberanta cromatica a decorurilor si costumelor. Nu sunt expert in civilizatia Thailandei de secol XIX, dar ma indoiesc era atat de colorata pe cat reiese din The King and I, insa hiperbolizarea menita sa sugereze exotismul e haioasa si te captiveaza vizual.

Apoi il avem pe regele insusi, jucat de un Yul Brynner care duce emfaza la rang de arta. Intonatie, grimase si posturi, toate sunt dincolo de manifestarea obisnuita a unui om, insa marele actor chel le dozeaza atat de bine, incat te farmeca inca de la prima aparitie. Nu cred sa existe in istoria Oscarurilor vreun premiu luat pentru o interpretare atat de departata de naturalismul din prezent (vezi Matthew McConaughey in Dallas Buyers Club), insa este pe deplin meritat.

king and i2

Deliciul suprem al filmului vine din interactiunile regelui cu guvernanta jucata cu o impecabila gratie de superba Deborah Kerr, in unul dintre multele roluri pentru care a fost nominalizata la Oscar. Nu e asa infipta precum omoloaga sa Jodie Foster si este singurul personaj neatins de exagerare, insa isi urmareste ideile cu aceeasi perseverenta, iar din ciocnirea incapatanarii vulcanice a lui Brynner si a celei politicoase a lui Kerr ies scantei pe care le savurezi ca pe un joc de artificii. Iar cand vreunul dintre ei se hotaraste sa faca vreo concesie, comicul se inteteste.

Singura exagerare pentru care nu am cuvinte prea bune este firul narativ secundar, cu dragostea damnata dintre o printesa (Rita Moreno, simpatica prin engleza stalcita cu accent pe care si-o compune) devenita a nu stiu cata sotie a regelui si un slujbas amorezat. Cei doi ofera si cel mai nereusit numar muzical al filmului.

Restul se integreaza perfect actiunii si o imbogatesc, prilejuindu-mi inca o data constatarea: ca specie a artei cinematografice, musicalul este, poate, cea mai inalta forma a sa.

king and i3

Un barbat si o femeie

huston3Huston1

Filme care seamana izbitor s-au mai vazut. Regizori care sa realizeze pelicule cu subiecte cvasi-identice s-au mai vazut. Dar vreunul care sa dea nastere la doua creatii care sunt, in esenta, aceleasi, dar care fascineaza de parca ar fi unice, mai rar.

John Houston face aceasta notabila exceptie. A regizat The African Queen in 1951 si Heaven Knows, Mr. Allison in 1957. In ambele, cate un tip mai taranos si o tip dedicata religiei ajung in situatia de a depinde unul de celalalt pentru a supravietui vitregiilor si pericolelor razboiului. In ambele cazuri, se contureaza si o aventura sentimentala.

Ajungem aici pe taramul diferentelor care dau valoare individuala celor doua creatii cinematografice.

In The African Queen, intre Humphrey Bogart si Katharine Hepburn idila se concretizeaza si are un aer induiosator, pentru ca niciunul nu este la prima tinerete, iar implinirea pe care ambii o gasesc in dragoste ii insufleteste si le da putere sa infrunte primejdiile.

In Heaven Knows, Mr. Allison, frumusetea relatiei dintre Robert Mitchum si Deborah Kerr consta tocmai in barierele care ii separa pe cei doi, desi atractia e evidenta si reciproca: nesiguranta lui sentimentala vs. castitatea ei, vitalitatea lui vs. spiritualitatea ei.

Si intr-un caz, si intr-altul, barbatul este protectorul femeii, iar femeia cea care, prin simpla-i prezenta, ridica barbatului stacheta moralitatii.

huston2

Interpretarile sunt, fara exceptie, extraordinare, desi, in privinta aprecierii exista o diferenta notabila intre The African Queen si Heaven Knows, Mr. Allison. Pentru primul, Boggie a primit Oscarul (unul cam onorific si aproape tradiv, dar a carui absenta ar fi insemnat una dintre cele mai mari nedreptati din istoria cinemaului), Hepburn a fost nominalizata, la fel si Kerr pentru al doilea, numai Mitchum a fost in mod inexplicabil ocolit de aceasta onoare pe care o merita fara doar si poate.

Mici deosebiri se pot contabiliza si la capitolul trama narativa: in primul film actiunea curge, pe masura ce protagonistii plutesc pe fluviul care ascunde pericole nemasurate, iar in al doilea, se acumuleaza pe masura ce se inmultesc privatiunile la care sunt supusi cei doi naufragiati pe o insula unde mai apar si inamicii.

huston4

In ambele filme, regia lui John Huston debordeaza de placerea de a filma la fata locului, in paduri luxuriante si pe relief accidentat.

Acolo, in natura, un mare cineast ofera doua ipostaze ale acestui tulburator si inaltator simtamant uman care este relatia dintre un barbat si o femeie.

O borna in istorie

Quo Vadis1Exista filme care, fara sa fie capodopere, reprezinta momente remarcabile in istoria acestei arte si, de aceea, nu trebuie ocolite. Quo Vadis (1951) este unul dintre ele pentru ca apartine seriei de productii grandioase in cel mai pur sens al cuvantului, in care se desfasurau forte impresionante, in care nu se facea economie de cadre, de decoruri si de costume.

Povestea este cea din romanul lui Henryk Sienkiewicz, doar ca e mai simplificata si mai lejera, menita sa intretina si doar tangential sa transmita adevaruri adanci.

Distributia este de cea mai inalta calitate: Robert Taylor, aratos si militaros de la natura, e comandantul roman care se indragosteste de tanara crestina Ligia, interpretata de Deborah Kerr, una dintre cele mai gratioase doamne ale cinematografiei, intr-un rol sub imensele ei capacitati artistice, dar pe care il desfasoara cu un superb amestec de intensitate si timiditate. Prima intalnire dintre cei doi este excelent jucata, stand sub semnul unei atractii inevitabile, dar si a barierelor care ii stau in cale: agresivitatea lui cazona vs. pretentia ei ca relatia sa vina din profunzimea sufletului si nu din simpla contemplare a trupului. O ciocnire de atitudini care e veche de cand lumea si se va sfarsi doar odata cu lumea.

Idila celor doi, in care el parcurge o transformare sufleteasca si intelege puterea credintei si a solidaritatii intre oameni, are loc pe fondul raspandirii pline de asperitati a crestinismului intr-un Imperiu Roman degenerat si despiritualizat, condus de un imparatul sarit Nero (Peter Ustinov), posesor al unor mari veleitati de artist, care se vede impulsionat involuntar de patricianul elegant Petronius (Leo Genn) sa arda Roma pentru a gasi o inspiratie mai dihai decat a lui Homer in fata Troiei.

Quo Vadis3

Aceste doua personaje secundare domina componenta artistica a filmului: Leo Genn e cinismul retinut in persoana, al carui scop in viata e sa o observe cu un zambet ironic in coltul gurii si care mimeaza servilismul pentru a se feri de toanele unui dezaxat cu putere. Peter Ustinov e la polul opus, abunda in histrionisme si reuseste o performanta aparte – desi simplist pozitionat ca Antihristul inca din debutul filmului, Nero al lui Ustinov ne devine, daca nu simpatic, atunci interesant, tocmai datorita bogatiei sale expresive, fie ea si pusa in slujba redarii unuia dintre acei bolnavi care ne guverneaza. E ceva similar cu performanta lui Heath Ledger din The Dark Knight, un personaj, nu neaparat pozitiv, dimpotriva, care se materializeaza in fata noastra, transcende simpla conditie de componenta a unei naratiuni, tocmai pentru ca actorul face o treaba atat de buna.

Ce m-a impresionat inca de cand eram mic si am vazut pentru prima oara Quo Vadis a fost anvergura la care este realizat cadrul in care se desfasoara aceasta poveste deopotriva tragica si inaltatoare. Exemple ar fi multe, de la scena triumfului la cea a martiriului crestinilor in arena, dar un amanunt care mi-a ramas in minte e imaginea Popaeei (nevasta lui Nero, interpretata cu aplomb concupiscent si cruzime de Patricia Laffan) care tine in zgarda doi leoparzi. Sper ca aceia care se ingramadesc sa isi ia animale de companie sa nu vada acest film, sa nu le dea idei.

Quo Vadis4

Muzica din Quo Vadis e puternica si insoteste excelent actiunea, deoarece compozitorul Miklos Rozsa a inclus in ariile coloanei sonore melodii grecesti antice, grave si impunatoare.

Despre mesajul religios e greu de discutat: una era situatia in 1896, cand a aparut cartea lui Sienkiewicz, alta era in 1951, cand a aparut filmul, alta este acum.

Dar oricine poate fi de acord ca, in magnifica istorie a cinematografiei, Quo Vadis este o borna asupra careia merita sa te opresti.

Quo Vadis2